N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși
Duminica a 10-a de peste an – 11 iunie 2023
Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși
Matei 9,9-13
În acel timp, plecând Isus de acolo, a văzut un om numit Matei stând la postul de vamă și i-a spus: «Urmează-mă!». Ridicându-se, el l-a urmat.
Și, pe când stătea la masă în casă, iată că mulți vameși și păcătoși au venit și s-au așezat la masă cu Isus și cu discipolii lui! Văzând aceasta, fariseii le-au spus discipolilor lui: «De ce mănâncă învățătorul vostru împreună cu vameșii și păcătoșii?».
Auzindu-i, el le-a spus: «Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii. Așadar, mergeți și învățați ce înseamnă: „Îndurare vreau, și nu jertfă”, căci nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși!».
Atunci s-au apropiat de el discipolii lui Ioan și i-au spus: «De ce noi și fariseii postim mult, iar discipolii tăi nu postesc?». Isus le-a spus: «Pot oare fiii baldachinului nupțial să plângă atât timp cât mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti».
Matei 9,9-13
(…). În acest capitol, evanghelistul prezintă trei episoade care sunt marcate de noutatea adusă de Isus, cea a unui Dumnezeu care îi iubește pe toți, indiferent de comportamentul lor. (…).
Scena pe care o examinăm acum este împărțită în trei părți: în prima este chemarea lui Matei, în centru este masa lui Isus cu păcătoșii și în final este discuția despre post. Și învățăm și tehnicile de lectură: punând pe cineva sau ceva în centrul episodului, evangheliștii semnalează că este partea cea mai importantă. Centrul episodului care face ca celelalte episoade să fie înțelese și să aibă sens, este masa cu păcătoșii.
Plecând de acolo… Suntem la Cafarnaum, unde Isus i-a iertat păcatele paraliticului, fără să-i ceară nimic. Acest lucru a declanșat o reacție a teologilor, scandalizați de noutatea adusă de Isus. Cafarnaum era un nod rutier pentru caravane pe drumul care ducea din deșert la Damasc. Era un post vamal unde se plătea taxa pe mărfuri.
Isus a văzut un om stând la postul de vamă… Este prima dată când Isus se află în fața unui om de la postul de vamă, un agent fiscal sau un vameș. Agenții fiscali sunt o categorie de persoane care sunt prezentate, chiar și în Evanghelia după Matei, în mod negativ și sunt puse împreună cu păgânii. Isus vede un om: dacă ar fi fost un moralist și ar fi privit cu ochii moralității, ar fi văzut un hoț, pentru că așa era agentul de percepție; dacă ar fi privit cu ochii religiei, ar fi văzut un păcătos. Isus nu îi privește niciodată pe oameni cu categoriile moralității și ale religiei, ci cu cele ale umanității și vede un om. Evanghelistul ar fi putut să scrie că Isus a văzut un vameș, dar Isus nu vede un vameș (vameșul este o etichetă), el vede un om.
Suntem în Galileea, tetrarhia lui Irod Antipa, unde taxa vamală era dată în antrepriză celui care oferea mai mult. Cine plătea mai mult lua în antrepriză încasarea taxei, apoi era liber să pună impozitele pe care le dorea. Era un furt! Vameșii erau hoți de profesie, iar pentru ei, potrivit „Talmudului” nu exista nicio posibilitate de mântuire, pentru că ar fi trebuit să restituie de patru ori mai mult cât au furat.
În Evanghelia după Luca, când Isus îl invită pe Zaheu, el va spune: „Voi da înapoi împătrit ceea ce am furat”. Cum reușește cineva să-i găsească pe toți oamenii pe care i-a jefuit? Mai este și un alt aspect, antreprizele erau acordate de domnitor, de romani, iar din cauza faptului că îi slujeau pe romani, vameșii erau considerați trădători. Erau considerați o categorie impură prin excelență, persoane excluse din orice posibilitate de mântuire, căci chiar dacă voiau să se căiască nu ar fi putut să se convertească. Isus îl vede pe acest om, numit Matei. De multe ori suntem dezamăgiți să vedem diferențe între un evanghelist și altul, acestea sunt diferențe de conținut nu de tematică. Linia teologică pe care o urmează evangheliștii este identică, formele în care o exprimă sunt diferite.
Dacă vă duceți să citiți Evanghelia după Marcu sau Evanghelia după Luca, veți descoperi că Isus cheamă un singur vameș să-l urmeze. Episodul este identic. Dar în Evanghelia după Marcu și Luca, vameșul se numește Levi.
În trecut, când nu aveau cunoștințele biblice actuale, spuneau că vameșul avea două nume. Marcu și Luca îl cunoșteau ca Levi, Matei îl cunoștea ca Matei. Matei este prescurtarea noastră pentru Mattania, Matan; „ia” este prescurtarea lui Dumnezeu, a lui Yahve, adică „darul lui Dumnezeu, darul lui Yahve”. De ce pune evanghelistul acest nume? Dincolo de ceea ce ar fi putut fi personajul istoric, evanghelistul vrea să înțelegem noutatea adusă de Isus, care nu se mai bazează pe categoria fariseică a meritului; fariseii gândesc cu categoriile meritului: cineva merită să fie în comuniune cu Domnul. De fapt, Isus îl cheamă să-l urmeze pe cel exclus prin excelență de la mântuire; mântuirea lui nu este rezultatul eforturilor sale, ci este darul lui Dumnezeu, iată numele „darul lui Dumnezeu”. Marcu și Luca îl numesc Levi, același personaj. Forma este diferită, conținutul este același.
Când evreii și-au împărțit țara Canaanului, două dintre cele douăsprezece triburi care erau în Israel nu aveau teritorii: tribul lui Simeon și tribul lui Levi. Evreii spuneau că erau blestemați de tatăl lor Iacob, care a spus: „Blestemată să fie mânia lor, pentru că violentă este furia lor, este plină de cruzime; îi voi împărți în Iacob și îi voi risipi în Israel”. Cartea Deuteronomului spune: „De aceea Levi nu are nici parte, nici moștenire cu frații lui”. Tribul lui Levi a fost exclus de la împărțirea pământului, dar trebuia să i se ofere o mângâiere: Voi nu aveți pământ, pentru că Dumnezeu v-a ales să fiți sacristani.
În anconetană se spune: contenti e coglionati (fericiți și umiliți). Voi sunteți tribul care nu are pământ, pentru că va trebui să trăiți din cultul și din ofertele aduse la Templu.
De fapt, spune Cartea Deuteronomului: „Toată seminția lui Levi nu va avea nici parte, nici moștenire cu Israel, ci va trăi din jertfa consumată în Templu”. Este un trib exclus din teritoriu, iar Marcu și Luca, la fel ca și evanghelistul Matei, prezintă aceeași realitate: Isus îi invită pe cei care sunt excluși din împărăția lui Dumnezeu. În Evanghelia după Matei vameșul este numit Matei, în Evanghelia după Marcu și Luca, este numit Levi; cei pe care istoria sau religia i-a exclus, pentru ei nu mai există nicio posibilitate de a face parte din împărăție și de aceea Isus îi cheamă. Atât Matei, cât și Levi sunt nume diferite, dar realitatea este aceeași. Pe cei care sunt excluși, Dumnezeu merge să-i aducă înapoi.
Și i-a spus: „Urmează-mă!”. Așa cum a făcut Isus cu primii patru discipoli (el nu face diferențe între condițiile persoanelor), așa îl invită și pe Matei să-l urmeze. Dar există o diferență: acest om este un hoț, este un păcătos! Pentru a indica acțiunea cu care îl urmează pe Isus, evanghelistul spune: Iar el s-a ridicat și l-a urmat.
Evanghelistul folosește același verb pe care îl va folosi pentru a indica învierea lui Isus. Am putea traduce literalmente: „Iar el a înviat și l-a urmat”, pentru că evanghelistul vrea să indice acest lucru. Când cineva abandonează situația de nedreptate și îmbrățișează mesajul lui Isus (care este opusul situației de dinainte: Matei îi exploata pe ceilalți pentru propriile interese, apoi, odată cu Isus, va trebui să-și pună propriile interese în slujba celorlalți), acest lucru echivalează cu o înviere; Matei este deja în sfera vieții definitive. La începutul Evangheliei, Isus este indicat ca fiind cel care botează în Duh Sfânt, dar nu vom găsi un episod în care se spune că Isus botează în Duh Sfânt, pentru că de fiecare dată când Isus întâlnește o persoană o scufundă în iubirea lui Dumnezeu și îi comunică o puternică energie vitală, care o inserează în mod definitiv în sfera vieții.
Și s-a întâmplat că, pe când era întins la masă… Evanghelistul – sunt câteva rânduri, dar sunt o operă de artă – evită specificarea subiectului. Cine era întins la masă, Matei sau Isus? Evanghelistul evită să ne spună, pentru că vrea să înțelegem că Matei și Isus au devenit de acum o singură persoană.
Și s-a întâmplat că, pe când era întins la masă… Termenul „masă” este important, la fel și descrierea. Pe vremea aceea, la prânzurile festive din caselor domnilor, oamenii mâncau întinși pe pătuțuri – veți fi văzut acest lucru în tablouri – sprijinindu-se pe cotul drept, în timp ce cu stânga luau mâncarea din aceeași farfurie. Era semnul libertății pe care și-o puteau permite numai domnii. Numai cei care aveau slujitori în slujba lor își puteau permite să mănânce în felul acesta (deci evanghelistul folosește același termen pe care îl va folosi pentru ultima cină a lui Isus cu cei doisprezece), iar Isus, care este Domnul, îi cheamă pe toți cei care îl urmează la aceeași condiție pe care o are el. Chiar și Matei devine domn, ca și Isus. Faptul de a fi întinși la masă înseamnă că atunci când îl primim pe Isus ca Domn, toți ceilalți devin și ei Domni.
Obiceiul de a mânca împreună denotă o mare familiaritate. Chiar și astăzi în Orient, mai ales în lumea arabă, s-a păstrat această tradiție. La noi, când cineva devine prea familiar, se spune: ai mâncat din aceeași farfurie cu mine? Pentru că a mânca din aceeași farfurie înseamnă familiaritate. Este cutremurător ceea ce a făcut Isus! Isus cheamă un hoț, un trădător, pe păcătosul excomunicat prin excelență, și nu-i spune: căiește-te, du-te la Templu, roagă-te, fă jertfe! Nu. Nu-l invită la pocăință, ci la sărbătorirea vieții: mănâncă împreună.
Evanghelistul obișnuiește să introducă expresii de surprindere: Și iată că au venit mulți vameși și păcătoși. Sunt drojdia societății. Acesta este un prânz într-o zi de post, există publicani, adică vameși ca Matei, și păcătoși. În Evanghelie, termenul de păcătoși nu are semnificația noastră de oameni care comit păcate, ci înseamnă „cei nepracticanți, cei indiferenți, cei cărora nu le pasă de prescripțiile Legii”.
Și s-au întins la masă cu el și cu discipolii lui. În Psalmul 139, psalmistul evlavios exclamă: „De i-ar nimici Dumnezeu pe păcătoși!”. Când Dumnezeul care se manifestă în Isus se întâlnește cu păcătoșii, nu numai că nu le ia viața, ci le comunică viața lui, pentru că a mânca împreună înseamnă a comunica ceva. Aici se realizează ceea ce spusese Isus în capitolul anterior: spusese că în locul iudeilor necredincioși, mulți vor veni de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Abraham, Isaac și Iacob în împărăția lui Dumnezeu. Cei invitați la masa lui Dumnezeu nu sunt cei care au dreptul, ci cei excluși și, de altfel, Isus va spune: aflați că vameșii și prostituatele ajung înaintea voastră în împărăția Cerurilor! Ceea ce nu înseamnă o prioritate, mai întâi vin ei, după aceea ceilalți, ci excludere. Vameșii și prostituatele intră în împărăția cerurilor, celelalte persoane rămân afară.
Văzând aceasta, fariseii… Am învățat deja tehnicile literare ale evanghelistului conform cărora articolul hotărât înseamnă totalitate. Dintr-o dată apar fariseii, adică totalitatea fariseilor. Par să răsară pe neașteptate în momentele cele mai critice. Cine știe unde erau ascunși! Evanghelistul vrea să-i facă pe oameni să înțeleagă dificultatea comunității creștine de a înțelege deschiderea și libertatea enormă adusă de Isus.
Văzând aceasta, fariseii au spus discipolilor săi: „Din ce motiv, împreună cu vameșii și păcătoșii, mănâncă Învățătorul vostru?”. Este prima ciocnire dintre Isus și farisei, ciocnirea directă dintre mentalitatea adusă de Isus și mentalitatea tipică a religiei. Reacția scandalizată a fariseilor este cauzată de faptul că, așa cum am spus, toți mănâncă din aceeași farfurie.
Dacă eu mănânc cu o persoană care este infectată, mă infectez și eu; a mânca cu o persoană considerată impură din punct de vedere religios înseamnă a deveni impur. Dar, așa cum fac persoanele foarte evlavioase, foarte religioase, fariseii nu îl înfruntă în mod direct pe Isus, ci se îndreaptă spre veriga cea mai slabă, se duc la discipoli și le insinuează îndoiala: Fiți atenți că învățătorul vostru nu vă conduce pe calea curăției, ci vă face de-a dreptul necurați! Iar la următoarea întâlnire vor spune că Isus lucra în virtutea căpeteniei demonilor. Comportamentul fariseilor este caricatural, tipic persoanelor foarte evlavioase, celor care supraveghează ortodoxia și spionează orice aparență de noutate și libertate.
Dar el, auzindu-i, le-a spus: „Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii”. Isus (dacă înțelegem acest verset este deja un rezultat pozitiv, pentru că ne poate schimba existența în relația cu Dumnezeu și în relația cu ceilalți), care este Dumnezeu, manifestare vizibilă a lui Dumnezeu, prezentat de Matei ca un Dumnezeu-cu-noi, nu se dăruiește ca răsplată pentru buna purtare a celor sfinți, a celor drepți, ci ca forță vitală, ca medicament al celor bolnavi. Isus nu este răsplata pentru conduita bună, ci puterea necesară pentru a avea o conduită bună. Isus nu neagă păcatul, ba chiar îl definește ca o boală, adică ceva care îl împiedică pe om să fie integru pe deplin.
Isus respinge ideea care îl vede pe păcătos ca pe o persoană contaminată care trebuie evitată. El îl vede pe păcătos ca pe un bolnav care trebuie vindecat; pentru religie este exact invers. Pe doctor îl chemăm când suntem bolnavi, pentru religie nu! Când suntem sănătoși îl putem chema, dar nu mai este nevoie. Luăm medicamente când suntem bolnavi. Nu! Eu aștept să mă vindec și apoi iau medicamentul. Este inutil, ba chiar îți face rău. Religia ne-a învățat așa: ne putem apropia de Isus numai dacă suntem liberi de impuritățile noastre, de păcatele noastre… Dar conform Evangheliei nu este necesar să fim curați pentru a ne apropia de Isus, ci primirea lui Isus ne dăruiește curăția necesară. Isus este violent față de farisei, îi alungă. Masa celor păcătoși nu este locul celor drepți. El spune: mergeți și învățați, îi alungă. Mergeți, dar le oferă o posibilitate.
Aici evanghelistul este ironic. Isus nu vorbește oamenilor mărunți, oamenilor lipsiți de cultură, vorbește oamenilor care sunt mereu cu nasul în Biblie, dar deși învață literele și expresiile, nu le înțeleg sensul. Isus spune: neștiutorilor, plecați, ieșiți de aici, pentru că este masa păcătoșilor! Cei drepți, oamenii cumsecade nu au drept de cetățenie la această masă. Ei nu știu ce să facă cu doctorul care a venit pentru cei bolnavi.
Mergeți și învățați ce înseamnă: „Îndurare vreau, și nu jertfă”. Este singurul citat din Vechiul Testament pe care Isus îl citează de două ori în această Evanghelie. Este o expresie luată din profetul Osea 6,6. Amintesc pe scurt: Osea a ieșit din tragica experiență matrimonială, trădat încontinuu de soția sa… Avea mai multe coarne el decât toți cerbii din Israel. Soția lui era o iapă în călduri, de îndată ce simțea prezența unui mascul fugea de acasă. Osea se ducea mereu să o ia, iar din tragica experiență conjugală a înțeles că iertarea lui Dumnezeu nu este dată după ce păcătosul s-a convertit, ci este cauza convertirii. În schema religioasă biblică există vinovăția, există căința sau convertirea, iar în cele din urmă iertarea. Mai întâi te căiești, te convertești și apoi Dumnezeu îți dăruiește iertarea. Osea era atât de îndrăgostit de soția lui încât o ierta încontinuu, iar în final o iartă fără nicio garanție că ea își va schimba viața. Și Osea înțelege că, așa cum el este capabil să ierte vinovăția soției sale, la fel face și Dumnezeu. Acest lucru o va face pe soție să se schimbe, să se convertească. Teologia a făcut un pas mare pentru că învăța că există vinovăția, convertirea și, ca efect al acesteia, iertarea lui Dumnezeu; Osea spune: Dumnezeu iartă, iar această iertare a lui poate fi prilejul unei convertiri. Pe baza experienței sale, a înțeles marea noutate. Dumnezeu însuși este cel care vorbește, este voința lui Dumnezeu: Îndurare vreau, și nu jertfă. Isus se va referi la linia lui Osea pentru a indica sfârșitul cultului, jertfele adresate lui Dumnezeu, milostivirea față de oameni. Acesta este singurul cult pe care îl cere Dumnezeu, nu un sacrificiu față de el, ci asemănarea cu iubirea lui față de ceilalți.
Isus spune: Mergeți și învățați ce înseamnă: „Îndurare vreau, și nu jertfă”. Nu vor învăța; am spus că acest verset este citat de două ori, iar sfatul nu va fi urmat. Isus, vorbind tot fariseilor, va spune: „Dacă ați fi înțeles ce înseamnă: „Îndurare vreau, şi nu jertfă”, nu ați fi condamnat persoane nevinovate”. Este un avertisment important: cei care rămân în categoria sacrificiului, care spun că trebuie să i se jertfească lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu vor ajunge să-i sacrifice pe cei nevinovați. Când Isus îl întâlnește pe cel păcătos, el nu îl invită să facă jertfe, ci să celebreze o sărbătoare a vieții.
Isus este la masă. El spune mai departe: Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. Termenul „drept” nu are înțelesul nostru de drept, ci îi indică pe toți cei care cred că îi sunt plăcuți lui Dumnezeu datorită eforturilor lor: mă rog mult, particip la multe liturghii… Pe baza meritelor mele îi sunt plăcut lui Dumnezeu. Isus spune: cei care cred ca îi sunt plăcuți lui Dumnezeu grație eforturilor lor, nu au nimic de-a face cu mine, eu am venit pentru cei care întâmpină multe dificultăți în viața lor: păcătoșii.
Atunci s-au apropiat de el discipolii lui Ioan și i-au spus: „De ce noi și fariseii postim mult, iar discipolii tăi nu postesc?”. Observați frumusețea contrastului: pe de o parte Isus și păcătoșii, care sunt o singură persoană, pentru că mănâncă din aceeași farfurie în timp ce iau masa; de cealaltă parte două grupuri opuse formate din discipolii lui Ioan și din farisei, dușmani ai lui Isus, care postesc. Isus este la prânz, prânzul este expresie a vieții; ceilalți postesc, postul este expresie a morții. În timp ce Isus vorbește despre păcătoși: Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși, apar imediat cei drepți, cei care, pe baza propriilor eforturi, se consideră plăcuți lui Dumnezeu. Este o construcție literară a evanghelistului. Ofensiva împotriva noului stil adus de Isus continuă. De fapt, după farisei, iată-i pe discipolii lui Ioan, iar cele două atacuri sunt legate prin adverbul „atunci”.
Postul în Israel, am vorbit deja despre el, era obligatoriu doar o zi pe an, dar, ca întotdeauna, există oameni cărora le place să fie mai preoți decât preoții și postesc două zile pe săptămână: luni și joi, în amintirea urcării și coborârii lui Moise de pe muntele Sinai. Iar Isus ia prânzul într-o zi de post, cu păcătoșii. Dacă oamenii cumsecade, oamenii religioși postesc, Isus ia masa cu păcătoșii. În timp ce prânzul, expresie a vieții, îl unește pe Isus și pe păcătoși, practica postului, expresie a morții, îi unește pe discipolii lui Ioan cu fariseii.
Cine sunt discipolii lui Ioan? Sunt cei care nu-l recunosc în Isus pe cel pe care îl indicase Ioan: cel care trebuie să vină, cel pe care îl indicase Ioan la vremea botezului: „Iată-l pe cel care este mai puternic decât mine!”. Ei preferă stilul învățătorului lor, al lui Ioan, despre care se va spune: Ioan „nu mănâncă și nu bea”. Isus, în schimb, este cunoscut ca un mâncău, „un mâncăcios şi un bețiv, prieten cu vameșii și păcătoșii”. Dar ceea ce este ciudat este că practica postului, care înseamnă moarte, îi unește pe discipolii lui Ioan cu fariseii. Discipolii lui Ioan nu îl urmează pe învățător; când fariseii s-au dus la Ioan să fie botezați, i s-au ridicat puținele fire de păr de pe cap și i-a apostrofat: „pui de vipere”, adică purtători ai morții. Deci Isus și păcătoșii: belșug de viață; discipolii lui Ioan și fariseii într-un mediu al morții. Observați că expresia cu care discipolii lui Ioan i se adresează lui Isus este aceeași cu cea a fariseilor: De ce noi și fariseii postim mult, iar discipolii tăi nu postesc?
Isus le-a spus: „Pot oare fiii baldachinului nupțial…”. Este o expresie orientală care are nevoie să fie explicată. În Orient, în lumea ebraică, căsătoria avea loc în două etape, a doua etapă fiind cea a căsătoriei propriu-zise. Mirele era ajutat de doi prieteni apropiați, băieți alături de care a crescut încă din copilărie, față de care avea cea mai mare încredere. Aceștia erau însărcinați cu pregătirea sălii de banchet și cu menținerea atmosferei vesele în timpul banchetului. Acest lucru este important pentru a înțelege ce ne spune evanghelistul. Sarcina lor era atât de importantă încât erau scutiți de la respectarea eventualelor prescripții religioase, care ar fi trebuit să cadă în acea zi, pentru a menține vie bucuria în timpul ospățului. Acești prieteni erau atât de intimi încât aveau o sarcină importantă: în clipa în care mirele își lua soția în baldachinul nupțial, care era un fel de cort din crengi pline de flori, ei asistau, în spatele unei perdele, la primul act sexual între soț și soție. Imediat ce bărbatul o găsea pe fată fecioară, lansa strigătul. Găsiți asta în Evanghelia după Ioan: „Cel care are mireasa este mirele, dar prietenul mirelui, care este prezent şi ascultă, tresaltă de bucurie la glasul mirelui”. Fecioria fetei era importantă, pentru că altfel putea fi imediat repudiată și lapidată.
Strigătul mirelui era semnalul că a găsit-o pe fată fecioară, iar cei doi prieteni apropiați se duceau în sala mesei festive și spuneau: „Mirele a strigat!”, iar invitații aplaudau. Între timp, mirele încredința dovezile fecioriei, cearșaful cu petele de sânge. În Talmud sunt certate acele mame care puneau o inimă de pui în buzunarele fiicelor lor în ziua nunții. Nu se știe niciodată…
Fiii baldachinului nupțial sunt cei mai apropiați prieteni ai mirelui. Am explicat acest lucru ca să putem înțelege la ce niveluri vrea Isus să ne conducă. El spune că discipolii săi, credincioșii din toate timpurile, sunt chemați să aibă cu el o familiaritate, o intimitate ca aceea pe care o are mirele cu prietenii săi atât de intimi încât, în spatele unei perdele, asistă la relația amoroasă a unirii mirelui cu mireasa. Isus spune: Pot oare să plângă fiii baldachinului nupțial, ei care au sarcina de a anima ospățul cu bucurie, în timp ce mirele este cu ei? Isus se declară mire. Amintesc că în lumea ebraică mirele era unul din atributele lui Dumnezeu. Dumnezeu era mirele și Israel era mireasa. În cadrul comunității lui Isus, postul sau orice altă manifestare de lipsă a vieții sau de moarte nu are drept de cetățenie. Există mirele, există prietenii… Trebuie să sărbătorim, trebuie să ne bucurăm, motiv pentru care Isus exclude în mod absolut postul religios, ca act ascetic care poate obține aprobarea lui Dumnezeu.
Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti. Sunt zilele arestării și morții lui Isus. Atunci vor posti. Dar nu pentru un motiv religios. Când trăim o tragedie, un doliu, stomacul ni se blochează, iar refuzul de a mânca, care nu este un act voluntar, vine din tristețe, din apăsarea durerii. În multe părți există obiceiul, când într-o familie este un mort, ca vecinii să gătească și să aducă mâncarea pentru că familia respectivă este profund tulburată. Isus spune că postul, înțeles ca privare de hrană și viață, este incompatibil cu plinătatea vieții pe care el a adus-o; o plenitudine care exclude în mod categoric orice limitare. În comunitatea creștină, certitudinea iubirii lui Dumnezeu, certitudinea unei iertări primite în mod gratuit, exclud orice expresie a tristeții. Iată un avertisment valabil pentru comunitățile credincioșilor din toate timpurile. (…).
Traducere parțială după transcrierile conferințelor fratelui Alberto Maggi și ale fratelui Ricardo Pérez Márquez din comunitatea Slujitorilor Mariei, ținute la Montefano între 1997 și 2004, nerevizuite de aceștia.
