Motivații dubioase împotriva hirotonirii femeilor

Dubia sau motivații dubioase împotriva hirotonirii femeilor

În ciuda faptului că textele biblice din Vechiul și Noul Testament atribuie femeilor roluri proeminente, cum ar fi îndrumarea, conducerea, anunțul, profeția, liturgia, apostolatul, diaconatul, și că unele mărturii documentare epigrafice și reprezentări sacre ale primului mileniu prezintă referințe la ministrae, presbyterae, archidiaconissae, sacerdotae și episcopae, cu toate acestea teologii s-au luptat mai întâi în mod sporadic, apoi într-un mod tot mai consistent, să ofere cele mai diverse justificări pentru a ține femeile departe de roluri care ar putea implica puterea. Au făcut-o mai întâi de toate spunând că nu pot face acest lucru, ceea ce este cea mai bună mărturie că îl făceau.

Femeile au fost hirotonite

Istoria este plină de referințe la femei «hirotonite»: ritualuri, calități canonice, relatări despre femei hirotonite, roluri atribuite femeilor incluse în listele slujitorilor hirotoniți, femei care au fost considerate hirotonite de mulți creștini timp de multe secole.

De-a lungul istoriei, însă, definiția de «hirotonire» s-a transformat, iar în anumite epoci s-a ajuns să se definească ceea ce făcea ca o hirotonire să fie validă, distingând criteriile pentru a considera invalidă sau inadecvată o hirotonire dată într-o altă perioadă.

Istoria Bisericii a cunoscut multe roluri, cum ar fi cel al portarilor, al ostiarilor și al multor altor ministere bisericești, care la vremea lor erau considerate «hirotonite» și pentru care era prevăzut un ritual de «hirotonire» pe care astăzi nu-l mai avem și pe care nu simțim nevoia de a-l reintroduce. Conciliul de la Trento a recunoscut șapte grade ale ordinului[1], din care era exclus episcopatul, și impunea excomunicarea oricui nu recunoștea acest număr de grade.

Teologia evoluează pentru că scopul ei este explicarea credinței în noile contexte și în vremurile care se schimbă: nu de puține ori, noi instanțe culturale ne-au permis să privim mai bine ceea ce a rămas ascuns în acel depozit.

Aceiași termeni capătă de-a lungul istoriei semnificații diferite chiar și în funcție de contexte, iar anumite roluri puteau să nu includă funcțiile pe care noi le proiectăm asupra lor sau să aibă altele.

De exemplu, se vorbește despre diaconi și diaconese atât în textele neotestamentare, cât și în cele din primele secole. Cu siguranță, la acea vreme, criteriile, riturile și funcțiile acestui diaconat erau diferite atât de la o comunitate la alta, cât și de cele care au fost definite ulterior. Dar se întâmplă că, dacă termenul de diacon este atribuit bărbaților, se presupune retroactiv că aceștia au fost hirotoniți în mod valid conform definiției de hirotonire pe care o avem astăzi, în timp ce dacă este atribuit femeilor, există tendința de a interpreta acest termen doar ca o slujire generică (cf. Febe, Rm 16,1). Sau se întâmplă ca atunci când găsim termenul presbytera într-un document, să ne grăbim să facem din el soția prezbiterului.

Istoricii scot în relief faptul că multe femei au fost considerate hirotonite conform definiției care era dată la acea vreme hirotonirii.

Excluziuni cu caracter social

Trebuie să observăm că motivațiile cu care teologii au ținut femeile într-o situație de supunere în interiorul Bisericii au fost în esență de natură socială. De-a lungul întregului prim mileniu, principalul efort privind sexul feminin a fost îndreptat spre a înțelege dacă și în ce măsură ele au fost create după chipul lui Dumnezeu. Pentru a face acest lucru, reflecția antropologică s-a bazat pe o culegere de texte neotestamentare, interpretându-le după concepția binară arhaică conform căreia bărbatul ar fi activ și femeia receptivă, cu intervenția metaforei antice a însămânțării care reducea rolul genurilor la cel pe care l-ar avea ele în fecundare. Și întrucât metafora însămânțării era folosită și pentru învățământ, rezulta că rolul de docență avea să fie rezervat doar bărbaților (Didimus). De fapt, însăși ideea de feminitate avea conotații de „subordonare” și inferioritate care conducea la a spune, de exemplu (Origen, Didimus), că toată umanitatea în relație cu Dumnezeu ar fi femeie. Specificele afirmații necritice ale unei culturi sexiste nu au permis nici celor mai luminate minți din trecut să reflecteze cu luciditate asupra acestor chestiuni.

Pentru Ciril din Alexandria, care cu siguranță nu strălucește prin reputație de când a fost acuzat a fi persoana din spatele uciderii Hypatiei, femeia este incapabilă să gândească cu rigoare și sagacitate, în timp ce bărbatul este mai dispus să înțeleagă.

Pentru Diodor din Tars și Crisostom, a fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a exercita autoritatea sau a domina. Acum, bărbații și femeile au demnitate egală, dar din moment ce egalitatea duce la conflict, este bine ca în familie să existe un singur cap. Deci trebuie să poruncească bărbatul, în timp ce femeia va trebui să i se supună. În acest punct, Crisostom crede că poate femeia nici măcar nu ar fi pe deplin după chipul lui Dumnezeu, pentru că ea nu domină, iar bărbatul cu siguranță nu poate fi subordonat femeii. Și întrucât nu pot domina, Crisostom le interzice femeilor și să învețe.

Ciudat, pentru că mulți dintre acești părinți cunoșteau și au avut relații intense cu diaconesele din timpul lor (Olimpia), adesea de un nivel social, cultural și economic mai înalt decât al lor, iar unele cercetătoare s-au întrebat dacă femeile nu au fost judecate inferioare nu numai pe baza unei simple culturi sexiste, care a prevalat asupra speculațiilor teologice, ci și din cauza unui sentiment de inferioritate prost disimulat al anumitor personaje. Chiar și Capadocienii (Vasile, Grigorie de Nyssa și Grigorie de Nazianz), convinși de speculațiile lor asupra Treimii că bărbații și femeile sunt egali în demnitate și capacități, când ajung însă să codifice comportamentul exemplar pe care ar trebui să-l aibă femeile, revin la enumerarea listelor tradiționale ale culturii păgâne, cum ar fi ascultarea față de soț, tăcerea în adunare, până și prevederea unei inegalități de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește adulterul.

Într-un cuvânt, egalitari în teorie, dar conservatori în ceea ce privește rolurile sociale. Acest dualism între cultura patriarhală și reflecția rațională rămâne în Augustin, care recunoaște că femeia este în sufletul ei după chipul lui Dumnezeu, dar numai în mod subordonat și în orice caz niciodată fără bărbat.

In persona Christi?

Dar tocmai teoria sa cu privire la validitatea sacramentului, elaborată de el față de problema donatistă (dacă sunt valide sacramentele administrate de slujitori nevrednici), este cea care ne oferă material de reflecție asupra ordinului în ce privește femeile. De fapt, Augustin separă condițiile celor care administrează sacramentul de eficacitatea sacramentului însuși, al cărui har derivă numai de la Cristos, unicul slujitor. Dacă nici măcar condiția morală sau nevrednicia unui slujitor uman nu este legată de eficacitatea Harului unicului Slujitor divin, nu vedem de ce ar trebui să fie condiția sa sexuată.

Implicațiile lui in persona Christi de fapt trebuiau încă să fie formulate

Începând cu reforma gregoriană, tonul discuțiilor despre femei începe să se înăsprească și să devină în mod deschis misogin. Mulți cercetători presupun că acest lucru s-a întâmplat din cauza unei remodulări a conceptului de ordin și a restricțiilor concomitente ale legilor celibatul obligatoriu pentru cler (stabilit la Pisa în 1135), al cărui model este puternic monasticizat, cu succesiva obsesie rigoristă asupra legilor purității. Dar vom vedea acest lucru într-o contribuție viitoare.

Din cauza caracterului divulgativ al acestui text, am fost în mod necesar constrânsă să fiu rapidă și concisă. Afirmațiile făcute aici pot fi aprofundate în numeroase studii, printre care aș dori să menționez: G. Macy, The Hidden Histery of Womans Ordination. Female Clergy in the Medieval West (Oxford University Press 2007); J. Wijngaards, Women Deacons in the Early Church. Historical Texts and Contemporary Debates (Crossroad 2006); C. Taddei Ferretti, Anche i cagnolini. L’ordinazione delle donne nella Chiesa cattolica (Gabrielli 2014), iar pentru documentare: A. Piola, Donna e sacerdozio. Indagine storico-teologica degli aspetti antropologici dell’ordinazione delle donne, Effatà 2006. Semnalez și site-ul Institutului Wijngaards (womenpriests.org), un portal plin de documentație.

Selene Zorzi, 23/10/2023

Sursa: Rocca

[1] Din lat. órdo, rang, clasă socială. În antichitatea romană, cuvântul ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanților. Ordinátio (ordinațiune, hirotonire) desemnează integrarea într-un órdo (ordin). În Biserică există anumite corpuri constituite pe care, încă din timpurile vechi, Tradiția, nu fără fundament scripturistic, le numește în greacă táxeis, în latină órdines: astfel liturgia vorbește despre órdo episcopórum, órdo presbyterórum și órdo diaconórum. Și alte grupuri sunt numite órdo: catecumenii, fecioarele, soții, văduvele. Integrarea într-unul din aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinátio, act religios și liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astfel, cuvântul ordinátio este rezervat actului sacramental care integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor și al diaconilor și care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către o comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sácra potéstas) care nu poate veni decât de la Cristos însuși, prin Biserica lui. Ordinátio (hirotonirea) este numită și consecrátio (consacrare), deoarece ea înseamnă o punere deoparte și o investitură făcută de Cristos însuși pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări (cf. Catehismul Bisericii Catolice 1537-1538). N. tr.