Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ

Înălțarea Domnului[1] – 24 mai 2020

Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Matei 28, 16-20

În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus.

Cum l-au văzut, s-au prosternat în fața lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: «Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, învățându-i să împlinească toate câte v-am poruncit! Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!».

Matei 28, 16-20

Episodul înălțării lui Isus îl găsim numai în Evanghelia după Luca, iar apoi în finalul adăugat al Evangheliei după Marcu, dar nu și în ceilalți evangheliști, nici în Matei, nici în Ioan. Dar mesajul evanghelistului, al lui Luca, este identic cu cel al celorlalți: cea a lui Isus nu este o separare, ci o apropiere, nu este o îndepărtare, ci o prezență și mai intensă, pentru că Isus este în plinătatea condiției divine. Finalul Evangheliei după Matei este format din cinci versete în care evanghelistul cuprinde, rezumă întreaga sa Evanghelie. Să le vedem.

Cei unsprezece discipoli. Discipolii nu mai sunt doisprezece, iar numărul, în această Evanghelie, nu este reconstituit. Numărul doisprezece însemna noul Israel, numărul unsprezece înseamnă că noul Israel nu este reconstituit, prin urmare mesajul lui Isus este universal, este pentru întreaga omenire. Au mers în Galileea. Ei merg în Galileea pentru că de trei ori a existat invitația de a-l întâlni pe Isus în Galileea. Isus cel înviat, în această Evanghelie, nu se va manifesta niciodată în Ierusalim, ci, spune evanghelistul, pe muntele…, cu articol hotărât, deci un munte anume, pe care Isus le-a indicat. Dar Isus, în această Evanghelie, nu a indicat niciun munte.

De ce discipolii merg pe munte(le)? Semnificația nu este topografică, ci teologică: muntele cu articol, în această Evanghelie, este muntele fericirilor, unde Isus și-a proclamat mesajul. Aceste fericiri sunt opt, iar numărul opt este cifra învierii în creștinismul timpuriu, pentru că Isus a înviat în prima zi după săptămână. Deci, discipolii merg în mod clar pe munte(le): evanghelistul vrea să spună că experiența lui Isus înviat nu este un privilegiu acordat în urmă cu două mii de ani câtorva persoane, ci o posibilitate pentru toți credincioșii din toate timpurile, fiind de ajuns să ne situăm pe muntele fericirilor, adică să îmbrățișăm mesajul său, care a fost formulat și rezumat în fericiri.

Când l-au văzut… Verbul a vedea folosit de evanghelist nu indică vederea fizică, ci o experiență interioară profundă. S-au prosternat. Prin urmare, recunosc în Isus o condiție divină. Iar apoi, în mod ciudat, evanghelistul spune: dar se îndoiau. Dar de ce anume se îndoiesc? Nu de faptul că Isus a înviat: îl văd; nu de faptul că este în condiția divină: se prosternă. Atunci de ce se îndoiesc? Evanghelistul a folosit acest verb, a se îndoi, doar o singură dată, în episodul cunoscut, când Isus umblă pe apă, ceea ce indică condiția divină, iar Petru, discipolul, voia să meargă și el pe apă, adică voia și el condiția divină. Isus îi spune că poate merge, dar când vede dificultățile, Petru începe să se înece și cere ajutor. El credea că această condiție divină avea să fie acordată ca un dar de sus și nu știa prin ce dificultăți trecea. Ei bine, Isus l-a mustrat pe Petru de acea dată cu cuvintele „Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?”. Așadar, aici, această îndoială despre care scrie evanghelistul, care este? L-au văzut pe Isus în condiția divină, dar acum știu prin ce a trecut Isus: moartea cea mai infamă, cea mai disprețuită pentru un evreu, blestemul crucii. Atunci, de cine se îndoiesc? Se îndoiesc de ei înșiși: sunt invitați să atingă condiția divină, dar nu știu dacă vor fi capabili să înfrunte persecuția și chiar moartea. Iată de ce se îndoiesc.

În timp ce femeile s-au apropiat de Isus, aici Isus este cel care trebuie să se apropie de discipoli: Isus s-a apropiat și le-a zis: „Mie mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ”. Aici evanghelistul face aluzie la profetul Daniel, unde fiului omului i-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Dar Isus nu folosește această putere pentru a fi slujit, ci, așa cum va spune el, „Fiul omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească”; deci este o putere de a sluji.

Și apoi iată că vine ordinul imperativ: Mergeți și faceți discipoli din toate popoarele. Termenul „popoare” indică națiunile păgâne. Botezându-i… Verbul „a boteza” înseamnă a scufunda, a înmuia. În numele… Numele indică realitatea profundă a unei ființe. Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Adică scufundați-i în realitatea profundă a lui Dumnezeu, faceți-i să experimenteze cine este Dumnezeu. Învățându-i… Și este singura dată când Isus îi autorizează pe discipolii săi să învețe. Să împlinească tot ceea ce v-am poruncit. Singura dată când apare verbul a porunci, în această Evanghelie, este tocmai cu referire la fericiri.

Deci care este semnificația acestei porunci a lui Isus? Isus i-a invitat pe discipolii săi să-l urmeze ca să fie pescari de oameni: a-i pescui pe oameni înseamnă a-i scoate din apă, care poate să-i ucidă, deci a-i scoate din situația mortală, pentru a le da viață. Ei bine, Isus indică acum modul și locul: cum devenim pescari de oameni? Scufundându-i în Duhul Domnului, în realitatea cea mai profundă a iubirii divine. Și unde? Unde spațiul este întreaga umanitate.

Și apoi asigurarea finală a lui Isus: Iată, eu sunt cu voi. Aceasta este tema, firul conducător al întregii Evanghelii. În primul capitol, la versetul 23, evanghelistul îl indicase pe Isus ca fiind „Dumnezeul-cu-noi”. Pe la jumătatea Evangheliei sale, Isus spusese că el este cu discipolii săi: „unde sunt doi sau mai mulți, eu sunt cu ei”; iar acum încheie, cuvintele lui Isus, cu asigurarea prezenței sale: cu voi în toate zilele, până… Acum traducerea CEI [Conferința Episcopală Italiană] a revenit la varianta „sfârșitul lumii”. Era mai bună traducerea din 1997, când vechea ediție avea „până când nu se va împlini acest timp”. Nu există un sfârșit al lumii, este un sfârșit al timpului, care nu indică o scadență, ci calitatea unei prezențe, de unde și cuvinte lui Isus: Iată, eu sunt în mijlocul vostru pentru totdeauna.

Iar Evanghelistul, care și-a deschis Evanghelia referindu-se la cartea Genezei – începe Evanghelia după Matei scriind: „Cartea genezei lui Isus Cristos…” –, o încheie făcând aluzie la ultima carte a Bibliei ebraice, Cartea a doua a Cronicilor, unde este invitația lui Cirus, regele Persiei, care spune poporului evreu: „Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărățiile pământului; el m-a însărcinat să-i construiesc un templu la Ierusalim, care este în Iuda. Oricine dintre voi aparține poporului său, Domnul Dumnezeul său să fie cu el și să urce la Ierusalim” (2 Cron 36,23). Este invitația lui Cirus către evrei să iasă di regatul său pentru a se întoarce în Israel și a construi un templu Domnului. Și Isus îi invită pe discipolii săi să meargă, să părăsească instituția religioasă, dar nu să construiască un templu, pentru că noul templu în care se manifestă iubirea și milostivirea Domnului va fi comunitatea discipolilor.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

[1] În unele țări din Europa Occidentală, printre care și Italia, dacă Înălțarea Domnului nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.