Maria, fantezia lui Dumnezeu

Sigiliul optimismului lui Dumnezeu

Începutul și sfârșitul vieții pământești a Mariei, deși nu are nicio confirmare în Evanghelii, corespunde împlinirii planului lui Dumnezeu pentru umanitate.

Creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 2,26) și chemați să devină fiii săi (Ioan 1,12), oamenii realizează această similitudine în viața pământească prin practicarea unei iubiri asemănătoare cu cea a Tatălui (Lc 6,35) și continuă alături de Domnul existența lor trecând dincolo de pragul morții (In 11,25-26).

Biserica, prezentând-o pe Maria ca model perfect al acestui itinerar al filiației și asemănării, sărbătorește intrarea ei în existența pământească cu Neprihănita Zămislire [8 decembrie] și intrarea ei în sfera lui Dumnezeu cu Ridicarea la cer [15 august] . Aceste adevăruri, care deși nu au nicio referire în Noul Testament, aparțin patrimoniului credinței poporului creștin, s-au născut din intuiția poporului mai mult decât din speculații teologice.

Prin „Neprihănita” Biserica înțelege că acea încurcătură de culpe care împiedică comunicarea deplină a vieții între Dumnezeu și umanitate nu o afectează pe Maria. Această condiție nu este statică, dată o dată pentru totdeauna, ci dinamică: creatura este invitată să colaboreze activ cu darul Creatorului, reglându-și iubirea pe aceeași lungime de undă cu cea a lui Dumnezeu, „care ne-a ales mai înainte de crearea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți prin iubire” (Ef 1,4).

Maria este prezentată de evangheliști ca semn tangibil a ceea ce Dumnezeu poate realiza cu fiecare creatură care nu pune obstacole în calea puterii iubirii sale și se lasă umplută de Spiritul său. Imaculata Concepție este sigiliul optimismului lui Dumnezeu asupra omenirii, semnul care arată cât de mult îl prețuiește pe om, cum are nevoie de fiecare persoană pentru a-și îndeplini creația și pentru a fi Tată pentru toți oamenii (2 Cor 6,18).

Două Bune-Vestiri

Abisul care separa oamenii de Dumnezeu a fost umplut cu Neprihănita Zămislire: creatura poate fi strâns unită cu Creatorul său. Această comuniune deplină, posibilă pentru toți oamenii (Ef 1,4), este rodul unui proces de creștere în credință care a fost experimentat și de Maria. Itinerarul credinței Mariei poate fi cuprins în intervalul a două mari cicluri: bunele-vestiri. Fiecare bună-vestire este o chemare din partea lui Dumnezeu la plenitudinea vieții, iar în existența Mariei se întâlnesc două chemări importante: în prima, Dumnezeul lui Israel se adresează fetei din Nazaret, în a doua, Isus, „Dumnezeul cu noi” (Mt 1,23), o interpelează pe mama sa. Prima bună-vestire va culmina cu nașterea Omului-Dumnezeu, a doua cu cea a discipolei desăvârșite.

În prima bună-vestire, Dumnezeu, rămas neascultat de preot în Templu (Lc 1,20), se adresează „celor disprețuite ale lumii” (1 Cor 1,28), unei femei căsătorite în infamul Nazaret (In 1,46) și îi cere să devină mama Fiului său (Lc 1,26-38).

Pe deplin încrezătoare în Dumnezeul ei, Maria acceptă: propunerea pe care mesagerul divin i-a făcut-o este formularea unor profunde exigențe ale vieții pe care le avea în interiorul ei și pe care acum le poate elibera și face să crească.

A doua chemare are loc într-un climat extrem de dramatic: întregul clan familial a decis să-l prindă pe Isus considerat de acum dement (Mc 3,21-35). Galileeanul, prezentându-se ca trimis al Domnului (Lc 4,18-21), s-a comportat de fapt ca un dușman al lui Dumnezeu, încălcând cele mai sacre precepte și porunci (Mc 3,5.22; 7,15-23), și în timp ce autoritățile religioase îl înfierează ca blasfemator eretic și îndemonit (Mt 9,3), pentru popor el este doar un nebun în care să arunce cu pietre (In 8,59).

Cererea membrilor familiei lui Isus, „Mama ta și frații tăi te vor”, este întreruptă de răspunsul rece al lui Cristos: „Cine este mama mea?”

Pentru Isus, intimii săi sunt doar cei care îl urmează și împlinesc, asemenea lui voința, Tatălui, traducând-o într-o iubire necondiționată care se adresează tuturor, făcând abstracție de categoriile religioase, morale și sexuale (Lc 10,29-37).

Maria trebuie să aleagă: ori rămâne cu clanul familial, care îl consideră pe Isus un nebun, și astfel își salvează reputația, ori îl urmează pe fiu, cunoscut ca fiind „un mâncăcios și un băutor de vin, prieten cu vameșii și păcătoșii” (Mt 11,19).

La Nazaret, Fecioara a avut încredere în invitația adresată ei de Domnul său și din această consimțire a ei s-a născut Mesia lui Dumnezeu. În această a doua bună-vestire, mai dureroasă și mai matură, Maria răspunde din nou cu un „da” invitației la plenitudinea vieții care îi vine de la Omul-Dumnezeu și care o va conduce la o nouă naștere: cea a ei.

Acum mama va fi cea care se va renaște din fiu: o nouă naștere care va avea loc „de sus” (In 3,3), din cel care, înălțat pe cruce, o va transforma pe mamă în discipolă fidelă (In 19,25-27).

Încoronarea primei bune-vestiri a fost fericirea cu care se deschid Evangheliile: „Fericită cea care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului!” (Lc 1,45); a doua bună-vestire își va găsi formularea în fericirea cu care se închid Evangheliile: „Fericiți cei care, deși nu au văzut, vor crede! (In 20,29).

Nașterea Femeii

În timp ce Buna-Vestire din Nazaret culminează la Betleem, unde strălucirea slavei Domnului învăluie nașterea Fiului, iar pastorii și magii sunt în adorație (Lc 2,1-21; Mt 2,1-12), cealaltă va avea ca rezultat întunericul Ierusalimului (Mc 15,33), unde ocările și bătăile de joc însoțesc moartea lui Cristos și nașterea Femeii (Mc 15,29-32; In 19,27).

Lângă cruce, evanghelistul nu prezintă o mamă zdrobită de durere, care totuși stă aproape de fiul ei, chiar dacă acesta este un criminal, ci pe discipola curajoasă care a ales să-l urmeze pe învățător cu riscul propriei sale vieți, în timp ce apostolii, care au jurat că sunt gata să moară pentru el (Mc 14,29-31), au fugit în mod laș (Mt 26,56).

Pe Golgota, mai mult decât o mamă care suferă pentru fiul ei, Ioan o arată de fapt pe discipola care suferă împreună cu Învățătorul său, pe Femeia care împărtășește durerea „Omului durerilor” (Is 53,3; Rom 8,17). Maria și-a luat crucea și s-a așezat alături de cel executat împotriva celor care l-au răstignit, trecând pentru totdeauna de partea celor asupriți și disprețuiți.

Nu a fost ușor pentru Maria.

Pentru a lua poziție de partea celui răstignit, s-a pus împotriva familiei sale și a trebuit să se despartă de religia care, în persoana celui mai înalt reprezentant al ei, Marele Preot, l-a excomunicat pe Isus (Mt 26,65; Mc 3,22). În fine, alegându-l pe cel condamnat, a îndrăznit să se ridice și împotriva puterii civile care îl executa pe acel galileean ca revoluționar periculos (Mt 27,38). Lângă instrumentul de execuție, Maria aderă în mod activ la Cel care „îi răstoarnă de pe tron pe cei puternici” (Lc 1,52): este de partea victimelor acestor puternici și își însușește crucea, adică acceptă, la fel ca Isus, să fie considerată un refuz al societății numai să nu renunțe la angajamentul de a fi prezență a iubirii lui Dumnezeu în mijlocul lumii (Mc 8,34).

Fantezia lui Dumnezeu

Perioada deschisă odată cu vestirea de la Nazaret se încheie cu imaginea sfintei familii unite în creșterea iubirii și cu Maria care „păstra toate aceste lucruri în inima ei” (Lc 2,51-52). Cealaltă bună-vestire își are încoronarea ideală în noua familie a Mariei, comunitatea din Ierusalim, unde retrăiește, împreună cu toți credincioșii, experiența începută la Nazaret: Dumnezeul neascultat în Sanctuar continuă să-și reverse viața, Spiritul, în cei excluși din Templu, în comunitatea ereticilor galileeni (Fap 1,14; 2,1 ș.u.).

În fine, Maria „ridicată” la cer este semnătura lui Dumnezeu pe proiectul „om”, un om care să se lase implicat în acțiunea dătătoare de viață a Duhului sfânt. Această glorificare este destinul celor pe care Cristos i-a făcut frați, deoarece, după cum scrie Paul, „cei care îl urmează pe Domnul stau în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2,6), sunt asemenea lui învingători ai morții și continuă să trăiască veșnic (In 11,25).

Pentru Maria, ridicarea la cer este concluzia normală a unei existențe extraordinare: încă din Nazaret ea s-a orientat mereu spre alegeri ale vieții, s-a încrezut în imaginația acelui Dumnezeu care transformă toate lucrurile în bine (Rom 8,28) și face ca ceea ce pare să fie piatră, să fie în schimb pâine (Mt 7,9); un Dumnezeu care alege ceea ce este disprețuit în lume pentru a-l face obiectul iubirii sale (1 Cor 1,27-30;) și face ca o fată anonimă dintr-un sat îndepărtat să fie „proclamată fericită de toate generațiile” (Lc 1,48).

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Sursa: Centrul de Studii biblice