Mama fiilor lui Zebedeu

Blestemat de Dumnezeu

(Matei 20,17-28)[1]

Patru mame

Isus este de acum aproape de Ierusalim și, pentru a treia și ultima oară, încearcă să-i facă pe discipolii săi să înțeleagă care va fi destinul lui: Iată, noi urcăm la Ierusalim și Fiul omului va fi dat pe mâinile arhiereilor și ale cărturarilor, care îl vor condamna la moarte și îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit și răstignit; dar a treia zi va învia” (Mt 20,17-19).

Cristos declară că toată ranchiuna și invidia conducătorilor religioși este împotriva „Fiului omului”.

În Evanghelia după Matei, „Fiul omului” îl indică pe omul prin excelență, cel care face prezent divinul, „Dumnezeul-cu-noi” (Mt 1,23). El este cel de care autoritățile se tem și pe care îl urăsc de moarte. Ei nu pot tolera ca un om să se comporte ca Dumnezeu (Mt 9,6), pentru că este în pericol stăpânirea lor asupra poporului.

Planul lui Dumnezeu asupra umanității, ca omul să aibă condiția divină (In 1,12), este pentru ei o blasfemie care trebuie extirpată cu moartea.

De fiecare dată când Isus le expune discipolilor destinul său, izbucnește un incident.

La prima încercare, Isus a fost aspru mustrat de Petru, potrivnic programului său funest. La cel de-al doilea anunț discipolii deveniseră neliniștiți, dar apoi perspectiva de a rămâne fără conducător a avut ca efect declanșarea unui litigiu cu privire la ceea ce reprezenta aspirația secretă a fiecărui discipol: „Oare cine este mai mare în împărăția cerurilor?” (Mt 17,22; 18,1-5).

În această a treia și ultimă înștiințare, Isus a fost deosebit de clar: la Ierusalim Cristos nu va fi încoronat rege al Cetății Sfinte, ci asasinat. Și pentru prima dată anunță și cu ce moarte: marii preoți și cărturarii vor cere pentru Isus răstignirea.

Cele mai înalte autorități religioase ar fi putut face ca Isus să fie lapidat sau decapitat de romani. Niciuna dintre aceste pedepse nu era considerată suficientă pentru acel impostor, care risca să facă să se prăbușească întregul sistem religios construit de ei. Era nevoie de ceva infamant, care să arate în mod clar poporului că acest pretins Mesia era doar un escroc blasfemator: răstignirea. De fapt, asupra acestei morți dezonorante cădea blestemul divin, iar cadavrul celui răstignit făcea să devină necurat întregul pământ al lui Israel (Deut 21,23[2]; Gal 3,13[3]).

După aceste cuvinte șocante, Isus îi liniștește pe discipoli, dezvăluind că autoritățile îl vor ucide desigur pe Fiul omului, dar forța vitală a Creatorului îl va învia.

Cuvinte în vânt.

Afirmația lui Isus este întreruptă de inițiativa inoportună a unei femei: „Atunci, s-a apropiat de el mama fiilor lui Zebedeu cu fiii ei, prosternându-se înaintea lui ca să-i ceară ceva” (Mt 20,20).

Dintre cele patru femei calificate drept „mame” în Evanghelia după Matei, aceasta este singura care nu are nume[4].

Această femeie este cunoscută numai ca mama fiilor lui Zebedeu. În ea, maternitatea pare să fi șters femeia, mireasa.

Mai mult decât soția lui Zebedeu, ea este mama fiilor lui: trăiește numai pentru ei, pentru binele lor s-a sacrificat pe ea însăși și este dispusă să facă orice numai să le asigure fiilor ei un viitor strălucit. Nu își dă seama că, făcând astfel, va fi cauza ruinei sale și a lor.

Femeile în evanghelii sunt întotdeauna prezentate într-un mod pozitiv, cu excepția Irodiadei și a mamei fiilor lui Zebedeu, două femei unite de obsesia puterii, cea care o deține și cea care aspiră la ea.

Mama fiilor lui Zebedeu este cuprinsă în grupul de femei care l-au „urmat pe Isus din Galileea pentru a-l sluji” (Mt 27,55), dar adevăratul scop al acestei slujiri este acum dezvăluit printr-o intervenție care îi demască marea ambiție.

Evanghelistul scoate în evidență mișcarea femeii, care se închină, dar înjosirea printr-un gest de aparentă smerenie ascunde de fapt dorința de a se ridica deasupra tuturor.

De fapt, când Isus a întrebat-o ce vrea, femeia, fără ezitare, a răspuns: „Spune ca acești doi fii ai mei să stea unul la dreapta și unul la stânga ta, în împărăția ta!” (Mt 20,21).

Solicitarea femeii este imperativă.

Cea care s-a apropiat de Isus în atitudinea celui care imploră, nu a vrut de fapt să ceară ceva, ci să-și impună intențiile.

A sta la dreapta (și la stânga) cuiva, înseamnă a împărtăși aceeași putere (1Rg 2,19). Femeia îi poruncește lui Isus să înceapă imediat cu numirea celor doi fii ai ei ca prim-miniștri ai împărăției sale.

Deși Isus nu a vorbit niciodată despre o împărăție a sa, ci întotdeauna despre „împărăția lui Dumnezeu” (Mt 12,28), „a cerurilor” (Mt 4,17), sau „a Tatălui” (Mt 26,29), mama fiilor lui Zebedeu se gândește la împărăția lui Mesia victorios.

Orbită de ambiție, femeia crede că Isus este Mesia „fiul lui David” și are încredere că poate mijloci pentru fiii ei așa cum a făcut intriganta Batșéba, care i-a impus lui Davíd să-l așeze pe tron pe fiul ei Solomón în locul moștenitorului legitim Adonía (1Rg 1,15-21).

Visurile de glorie ale femeii se vor prăbuși odată cu răstignirea lui Isus.

Aceasta va fi ultima dată când mama fiilor lui Zebedeu va apărea în evanghelie (Mt 27,56) și nu va fi martoră, împreună cu celelalte femei, a învierii lui Cristos.

Slujitori și Prinți

Ca și în cazul celui de-al doilea anunț al patimii, și de această dată izbucnește a nu știu câta ceartă în grupul următorilor lui Isus care, cunoscând pretenția mamei lui Iacób și Ioan, „au fost cuprinși de indignare față de cei doi frați” (Mt 20,24).

Să nu ne lăsăm înșelați de indignare: ei nu sunt indignați din cauza aspirației celor doi frați, ci pentru că au fost în mod viclean precedați în această cursă, cu orice mijloc posibil, de ocupare a locurilor celor mai importante (Mt 18,1).

Discipolii sunt convinși că urmează un Mesia care este de acum aproape de triumf și toți aspiră la primele locuri. Este inutil ca Isus să le vorbească despre împărăția lui Dumnezeu, ei sunt interesați doar de cea a lui Israel.

În Faptele Apostolilor se spune că, chiar și după învierea lui Cristos, în ciuda faptului că Isus le-a vorbit timp de patruzeci de zile „despre împărăția lui Dumnezeu”, la final, singurul lucru care îi interesează este: „Doamne, acesta este timpul în care vei restabili împărăția lui Israel?” (Fap 1,6).

În fața cererii femeii și a reacției discipolilor, Isus încearcă încă o dată să-i facă să înțeleagă că împărăția lui nu are nimic de-a face cu cea pe care ei și-au imaginat-o și în care au sperat cu tenacitate.

Visul discipolilor, despre o împărăție bazată pe putere, nu numai că îi îndepărtează de cea anunțată de Isus, ci îi face întru totul asemănători cu păgânii, care sunt zugrăviți într-un mod negativ de Domnul: „cei care conduc neamurile le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor” (Mt 20,25).

Isus îi avertizează pe discipoli că comunitatea sa nu trebuie să imite structura de putere existentă în societate, ci pe cea a iubirii din familie, unde unii sunt în slujba celorlalți: „Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul [gr. diakonos] vostru” (Mt 20,26).

Matei subliniază importanța acestei învățături pentru discipoli, repetând expresia „între voi” de trei ori. Măreția, în comunitatea creștină, constă în diaconíe, slujirea exercitată în mod voluntar din iubire. Această slujire nu-i lipsește pe oameni de demnitate, ci le conferă adevărata lor demnitate. Adevăratul prestigiu pentru cei care îl urmează pe Isus nu constă în a deveni prinți ai Bisericii, ci slujitori ai acesteia.

Matei plasează acum o învățătură a lui Isus care este cumpăna apelor între religie și credință, între Lege și iubire, între merit și dar: „Așa cum Fiul omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți!” (Mt 20,28).

Isus, „icoana Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15), prezintă un aspect al divinității necunoscut în panorama religioasă a vremii, unde se învăța că Dumnezeu îi crease pe oameni pentru a fi slujit (Ex 23,25).

Cristos face referire la profeția cunoscută a lui Daniel despre „fiul omului” și o răstoarnă. În timp ce în Cartea lui Daniel se spune că „fiul omului”, căruia Dumnezeu „i-a dat putere, glorie și împărăție”, va fi slujit de „toate popoarele, neamurile și limbile” (Dan 7,14), Isus declară că va fi el în slujba tuturor.

Cu Isus, Dumnezeu nu se lasă slujit, „ca și cum ar avea nevoie de ceva” (Fap 17,25), ci pune toată puterea sa de iubire în slujba oamenilor.

Slujirea lui Isus are ca scop răscumpărarea. Expresia se referă la suma de bani cu care ruda cea mai apropiată avea obligația să răscumpere, adică să elibereze din sclavie, o rubedenie (Lev 25,47-49; Rut 2,20).

Dumnezeu însuși își asumase sarcina de a-și răscumpăra poporul din sclavia Egiptului (Ex 6,5-6) și din exilul babilonian (Is 41,14), revelându-se astfel ca eliberatorul poporului său (Ps 78,35).

Din ce sclavie i-a răscumpărat Isus pe oameni, este exprimat în mod clar de Paul: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii” (Gal 3,13).

Legea, pe care „pana mincinoasă a cărturarilor” o redusese la o nerușinată falsitate (Ier 8,8), nu mai manifesta voința lui Dumnezeu, ci interesele nemărturisite ale castei preoțești aflate la putere.

Isus îi eliberează în mod definitiv pe oameni dintr-o relație cu Dumnezeu bazată pe supunerea față de Lege și instaurează o nouă relație cu Tatăl, care nu mai este bazată pe respectarea unui cod de comportament exterior oamenilor, ci pe comunicarea interioară a propriului său Spirit („L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său”, Gal 4,6; Rom 8,2).

Omul nu mai trebuie să se străduiască să practice o Lege care îi este străină, ci trebuie să îmbrățișeze Duhul și să elibereze acele energii vitale care îi favorizează creșterea deplină.

Misiunea lui Isus, de „a boteza în Duh Sfânt” (Mt 3,11), adică de a comunica însăși viața lui Dumnezeu, va avea ca efect eliberarea omenirii de sub Lege, permițând „înfierea” (Gal 4,5).

Dacă sub Lege oamenii erau slujitori supuși ai lui Dumnezeu, cu Isus devin fii liberi ai Tatălui.

Tocmai aceasta este ceea ce alarmează sistemul.

Sursa: Alberto Maggi, Gesù ebreo (per parte di madre). Il Cristo di Matteo, Cittdella Editrice, Assisi 2006, p. 173-179.

[1] În acel timp, urcând Isus spre Ierusalim, i-a luat deoparte pe cei doisprezece discipoli și le-a spus pe drum: «Iată, noi urcăm la Ierusalim și Fiul omului va fi dat pe mâinile arhiereilor și ale cărturarilor, îl vor condamna la moarte, îl vor da pe mâinile păgânilor ca să fie batjocorit, biciuit și răstignit, dar în a treia zi va învia!».

Atunci, s-a apropiat de el mama fiilor lui Zebedéu cu fiii ei, s-a prosternat înaintea lui ca să-i ceară ceva. El i-a zis: «Ce vrei?». I-a spus: «Poruncește ca acești doi fii ai mei să stea unul la dreapta și unul la stânga ta, în împărăția ta!». Atunci Isus, răspunzând, a zis: «Nu știți ce cereți. Puteți să beți potirul pe care am să-l beau eu?». I-au spus: «Putem». El le-a zis: «Potirul meu îl veți bea, însă a sta la dreapta și la stânga mea nu ține de mine să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl meu».

Când au auzit ceilalți zece, au fost cuprinși de indignare față de cei doi frați. Dar Isus, chemându-i, le-a zis: «Știți că cei care conduc neamurile le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor. Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru și cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru așa cum Fiul omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți!» (n. tr.).

[2] Dacă un om comite un păcat vrednic de moarte și îl vei omorî și atârna de un lemn, să nu rămână toată noaptea cadavrul lui pe lemn, ci să-l îngropi în aceeași zi, căci cel atârnat este blestemul lui Dumnezeu! Să nu întinezi pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă ca moștenire! (n. tr.)

[3] Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: „Blestemat oricine este atârnat pe lemn” (n. tr.).

[4] Celelalte mame sunt: Maria, mama lui Isus (Mt 1,18), Irodiada (Mt 14,11), și Maria mama lui Iacob și a lui Iosif (Mt 27,56).