Maica Domnului a murit?

Ce s-a întâmplat cu Fecioara Maria?

Maica Domnului, odată cu moartea Fiului ei, nu și-a oprit viața, nu a fost blocată de acest eveniment tragic, ci, asemenea unei discipole fidele și autentice a lui Cristos, continuă să-l urmeze; de aceea nu o găsim plângând deprimată în fața unui mormânt, ci ca membră a comunității timpurii a credincioșilor din Ierusalim.

Apoi nu se mai știe nimic despre ea, despre viața ei și mai ales despre sfârșitul ei.

În Biserică a existat întotdeauna multă reticență jenantă cu privire la sfârșitul ei, nimeni nu a îndrăznit vreodată să vorbească în mod clar și deschis despre moartea ei; până și în documentele Conciliului Vatican II, pentru a nu afirma în mod clar că Maria a murit, s-au făcut acrobații literare și s-a folosit formula „la capătul vieții sale pământești” (LG 59). Reticența de a vorbi despre moartea Fecioarei Maria are drept cauză contradicția evidentă a sfârșitului ei cu doctrina păcatului originar, culpă de care Maica Domnului a fost scutită. Dacă moartea a intrat în lume din cauza păcatului originar, Neprihănita Zămislire a fost scutită de acesta și de aceea ea nu poate muri, chiar dacă nu se înțelege de ce atunci Isus, Fiul lui Dumnezeu, fără păcat, a murit.

Biserica a preferat să celebreze sfârșitul Mariei cu sărbătoarea cunoscută sub numele de Adormirea [Maicii Domnului], denumire care, începând din secolul al VII-lea, la porunca papei Sergiu I, s-a schimbat în Apus în Ridicarea [Sfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer]. Ambele definiții aveau menirea să afirme același adevăr: moartea nu a întrerupt cursul vieții Mariei care continuă să trăiască în plinătatea dimensiunii divine. Niciuna din cele două imagini nu descriu o încheiere extraordinară a vieții Maicii Domnului, ci încheierea normală a unei vieți extraordinare, nu un privilegiu, ci o posibilitate pentru toți credincioșii.

Dar nici în Orient, nici în Occident nu s-a recunoscut în mod deschis că Maria a murit.

A fost nevoie de Ioan Paul al II-lea care, în audiența din 25 iunie 1997, a spus în mod clar, și era pentru prima dată în Biserică, că Maica Domnului a murit: „Este posibil ca Maria din Nazaret să fi experimentat drama morții în trupul ei? Reflectând la destinul Mariei și la relația ei cu Fiul divin, pare legitim să răspundem afirmativ: din moment ce Cristos a murit, ar fi dificil să susținem contrariul pentru Mamă” (2).

În Biserica de Răsărit au înflorit vreo douăzeci de povestiri populare despre sfârșitul Mariei, cunoscute sub numele de „Transitus Mariae”; în toate relatările faptul comun este că Maria a murit de moarte naturală și a fost îngropată, iar mormântul ei a fost venerat încă din secolul al II-lea ca un sanctuar. „Mântuitorul a zis atunci: Hai, Petre, ia trupul Mariei și du-l în partea dreaptă a cetății, spre răsărit, unde vei găsi un mormânt nou. Puneți-l acolo și așteptați până vin la voi”; „apostolii care o transportau pe Maria au ajuns în valea lui Iosafat, în locul indicat lor de Domnul, au pus-o într-un mormânt nou și au închis mormântul”.

Ioan Paul al II-lea își încheie discursul afirmând că „experiența morții a îmbogățit persoana Fecioarei”, confirmând că moartea nu este o pierdere, ci un câștig.

Potrivit unor Părinți ai Bisericii, Isus însuși a mers să-și întâmpine mama în momentul morții, cu un sărut, așa cum a făcut Dumnezeu cu Moise, transformând evenimentul trist în unul glorios, iar Maria a murit „cu chipul zâmbitor întors către Domnul” și „Domnul a îmbrățișat-o și i-a luat sufletul sfânt”.

În icoana Adormirii Maicii Domnului, Cristos cel glorios privește cu multă tandrețe trupul mamei întins pe pat. În brațele sale, Isus ține o nou-născută înfășurată în scutece: este Maria. De fapt, conform credinței primilor creștini, moartea este „ziua nașterii”, motiv pentru care noi nu murim niciodată, ci ne naștem de două ori, iar a doua oară pentru totdeauna. Când s-a născut Isus, mama a fost cea care l-a ținut cu dragoste în brațele ei, acum, când a murit, Fiul este cel care o ține cu tandrețe în brațele sale”.

din L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Garzanti, Milano 2017.

Pr. Alberto Maggi

Sursa: Facebook