Luați, acesta este trupul meu

Trupul și Sângele Domnului – 7 iunie 2015[1]

Acesta este trupul meu. Acesta este sângele meu – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paștele, discipolii săi i-au spus lui Isus: «Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?».
Atunci a trimis doi dintre discipolii săi și le-a spus: «Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeți după el și, acolo unde va intra, spuneți stăpânului casei că învățătorul zice: „Unde este camera mea, în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?”! El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiți acolo pentru noi!».
Discipolii au ieșit și au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese și au pregătit Paștele.
Și, în timp ce mâncau, a luat o pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o și le-a spus: «Luați, acesta este trupul meu!». Apoi, luând potirul și mulțumind, l-a dat lor și au băut din el toți. Și le-a spus: «Acesta este sângele alianței mele, care se varsă pentru mulți. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu!».
Și, cântând imnuri, au ieșit spre Muntele Măslinilor.

Marcu 14,12-16.22-26

Marcu structurează relatarea Cinei Domnului pe ceea ce citim în Cartea Exodului la sfârșitul alianței. În capitolul 24 citim că Moise a luat cartea legământului și a citit-o în prezența poporului, apoi a luat sângele și a aspersat cu el poporul și a spus: „Iată sângele alianței pe care a făcut-o Domnul cu voi potrivit tuturor acestor cuvinte”.

Trebuie ținut cont de acest parametru pentru a înțelege ce ne scrie evanghelistul.

Marcu scrie: În timp ce mâncau, a luat… Nu este scris „pâinea”, ceea ce ar fi indicat o pâine specială față de azimele care erau mâncate în timpul cinei pascale; evanghelistul evită cu acuratețe orice referință la cina pascală. Isus nu repetă un ritual vechi, ci face ceva complet nou. Deci Marcu evită orice asemănare cu cina pascală.

Așadar, a luat o pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o și le-a spus: „Luați, acesta este trupul meu!”.

Iată deja prima diferență față de alianța antică. În alianța antică, Moise a prezentat o carte, o carte care cuprindea legea, voința lui Dumnezeu; ei bine, odată cu Isus începe o nouă eră în relaționarea cu Dumnezeu.

Credinciosul, odată cu Isus, nu mai este, ca în vechiul legământ, cel care se supune legilor Domnului său, ci cel care îmbrățișează iubirea Domnului său.

În timp ce cartea legii este un cod exterior omului pe care omul trebuie să se angajeze să-l respecte, iar mulți nu reușesc sau nu vor, noul legământ nu este bazat pe un agent – o carte –, ceva exterior omului, ci pe revărsarea interioară a înseși vieții divine.

Dumnezeu nu-i conduce pe oameni emițând legi pe care ei trebuie să le respecte, ci comunicându-le însăși capacitatea sa de iubire, însuși duhul său, însăși puterea sa de iubire. Deci nu un cod, o lege, ci un om – Isus – care ne comunică viața lui.

Apoi Isus a luat potirul… Iar aici, în timp ce mai devreme a folosit pentru pâine verbul „a binecuvânta” (εὐλογἕω) – un termen cunoscut în lumea ebraică –, pentru potir folosește verbul „a mulțumi” (εὐχαριστἕω), din care derivă apoi cuvântul Euharistie.

De ce aceste două verbe diferite și nu același verb, de exemplu „a binecuvânta”, în ambele cazuri?

Evanghelistul face referire la cele două împărtășiri ale pâinilor.

În prima, pe teritoriu evreiesc, Isus a binecuvântat pâinea (Mc 6,41); în a doua, pe teritoriu păgân, Isus a mulțumit (Mc 8,6).

Așadar, în Euharistie, evanghelistul vrea să aducă împreună aceste două elemente. Nu este numai pentru poporul lui Israel, ci este pentru întreaga omenire.

Deci Isus a mulțumit, l-a dat lor și au băut din el toți. În timp ce evanghelistul nu a spus că pâinea a fost mâncată, doar pentru potir spune că au băut din el toți.

Nu este suficient să-l îmbrățișăm pe Isus ca model de comportament, ci trebuie să și bem din potir – potirul este simbolul morții, al dăruirii. Prin urmare, numai în acceptarea unui angajament al vieții care merge până la moarte există întregimea Euharistiei.

Ei bine, acest sânge nu este sângele taurilor, stropit din afară asupra oamenilor, ci, spune Isus, acesta este sângele alianței mele. Toți evangheliștii indică acțiunea lui Isus ca fiind cel care botează în Duh Sfânt, dar, în mod ciudat, niciun evanghelist nu ne spune „unde”, „când” și „cum” botează Isus în Duh Sfânt.

Iată, iată momentul în care comunitatea, credinciosul, primește această revărsare în Duhul Sfânt, botezul în Duhul Sfânt. Nu este un sânge, ca cel al taurilor, care este stropit din afară asupra omului, ci o comunicare interioară a înseși vieții divine. Tocmai aceasta este cea care îi dăruiește omului capacitatea de a iubi.

Iar acest sânge, spune Isus, se varsă pentru mulți.

La cina pascală se citea un psalm, Psalmul 79, în care psalmistul spune că „mânia lui Dumnezeu era revărsată asupra păgânilor”.

Ei bine, pentru Isus s-a schimbat relația cu Dumnezeu, nu mai este revărsată mânia lui Dumnezeu, ci sângele său, o iubire care îi îmbrățișează pe toți. Aceasta este noutatea propusă de Isus. Deci nu respectarea normelor exterioare, ci Dumnezeu îl conduce pe om comunicându-i însăși capacitatea sa de iubire.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici


[1] În unele țări din Europa Occidentală, printre care și Italia, dacă Trupul și Sângele Domnului nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.