Libertatea de a-l gândi pe Dumnezeu
Libertatea de a-l gândi pe Dumnezeu sfidând Biserica
Este ierarhia bisericească actuală în măsură să se deschidă riscului inteligenței libere?
Se deschide astăzi la Roma și va dura până sâmbătă o conferință internațională promovată de Proiectul Cultural al CEI [Conferința Episcopală Italiană] cu patronajul Municipiului Roma: „Dumnezeu astăzi. Cu el sau fără el, totul se schimbă”. Programul prevede participarea oamenilor de știință, a istoricilor, filozofilor, scriitorilor, jurnaliștilor, teologilor. Împărtășind urgența temei, prezint câteva considerații într-o formă inevitabil schematică pe care le încredințez reflecției publice.
- Provocarea postmodernității la adresa credinței în Dumnezeu nu mai este ateismul materialist. Aceasta era întreprinderea modernității, caracterizată prin plasarea absolutului în statul-partid sau în pozitivismul scientist, dar aceste idealuri s-au prăbușit și astăzi oamenii sunt din ce în ce mai îndepărtați de ateismul angajat teoretic. Promotorii ateismului de astăzi vor să distrugă religia tocmai în timp ce prezentul este conotat ca „revanșă a lui Dumnezeu”, ba chiar vor să o distrugă tocmai pentru că îi percep întoarcerea, dar propriile lor cărți antireligioase, care se ocupă din belșug de religie, sfârșesc prin a alimenta revanșa lui Dumnezeu.
- Chestiunea epocală este mai degrabă alta, și anume că această revanșă nu corespunde deloc unei revanșe a Dumnezeului creștin. Postmodernitatea, cu dorința sa crescândă de spiritualitate, nu intenționează în niciun caz să se traducă în forme tradiționale creștine. Dimpotrivă, creștinismul continuă să-și piardă din farmec, plictisește, consolează în cel mai bun caz. Problema devine atunci să înțelegem care formă de spiritualitate este de conceput pentru o epocă care vrea să fie religioasă (chiar mistică, după cum prezicea Malraux), dar nu mai intenționează să fie creștină în forma tradițională a termenului. Înfruntarea acestei provocări este esențială pentru teologia creștină.
- Teologia poate reveni la a-i face pe oameni să se gândească la Dumnezeu numai cu două condiții: onestitatea intelectuală radicală și primatul vieții. Nietzsche scria: „În problemele spirituale trebuie să fim sinceri până la duritate”. Este adevărat. Dacă teologia vrea să redevină semnificativă, ea trebuie să ia forma unei onestități intelectuale radicale. Au fost gânditori care în secolul al XX-lea au scris despre Dumnezeu în felul acesta: mă gândesc la Florensky, Bonhoeffer, Weil, Teilhard de Chardin. Este vorba de a continua pe drumul lor. Astăzi conștiința creștinismului continuă să-și piardă fascinația și în cel mai bun caz consolează. Europa nu mai este dispusă să dea credit unei teologii care dă bănuiala chiar și a celei mai mici târguieli.
- În această perspectivă, teologia trebuie să întreprindă o luptă în cadrul Bisericii și al doctrinei ei, uneori chiar împotriva Bisericii și a doctrinei ei, fără teama de a da scandal credincioșilor pentru că adevăratul scandal este trădarea adevărului și ipocrizia. Cardinalul Ratzinger scria în 1990: „În alfabetul credinței la locul de cinste se află afirmația: La început a fost Logosul. Credința ne atestă că temelia tuturor lucrurilor este Rațiunea veșnică”. Cuvinte sublime, dar iată care este problema: tocmai din exercitarea rațiunii în cadrul credinței apar dificultăți logice acute cu privire la aserțiuni doctrinare deloc puține. Simone Weil a relevat paradoxul: „În creștinism, încă de la început sau aproape, există o dificultate a inteligenței”. Această malaise de l’intelligence este atestată și de faptul că principalii teologi catolici ai secolului XX au avut probleme serioase cu magisteriul, mă gândesc la Teilhard de Chardin, Congar, de Lubac, Chenu, Rahner, Häring, Schillebeeckx, Dupuis, Panikkar, Küng, Molari. Și astăzi lucrurile nu s-au îmbunătățit, ba dimpotrivă.
- Abordarea dominantă rămâne astăzi următoarea: teologia se exercită în Biserică și pentru Biserică și trebuie să aibă un control eclezial explicit. În documentul Vocația eclezială a teologului, semnat de cardinalul Ratzinger în 1990, legătura dintre biserică-magisteriu-teologie este foarte strânsă. În opinia mea, tocmai această legătură teologia de astăzi trebuie să o supună criticii. Pentru ca creștinismul să poată continua să trăiască în Europa, este necesar ca teologia să elibereze gândirea lui Dumnezeu de forma rigid ecleziastică impusă de-a lungul secolelor cu strânsoarea anatemelor (anathema sit) și să lase să intre aerul curat al libertății. Nu sper la dispariția magisteriului, ci la depășirea convingerii că adevărul credinței se măsoară după conformitatea cu acesta. Ceea ce îmi doresc este introducerea unei concepții dinamico-evolutive a adevărului (adevărul este egal cu binele) și nu statico-doctrinale (adevărul este egal cu doctrina). O teologie la înălțimea timpurilor nu mai poate fi configurată ca supunere necondiționată față de Papă. Obediența trebuie prestată numai adevărului, ceea ce impune și abordarea umbrelor și a contradicțiilor doctrinei.
- Acest lucru presupune trecerea de la principiul autorității la principiul autenticității, și anume depășirea ecuației adevărul = doctrina („adevărul este egal cu doctrina”) pentru a pune în schimb adevărul > doctrina („adevărul este mai mare decât doctrina”). Este exact perspectiva Bibliei, pentru care adevărul este ceva vital pe care să te sprijini și în care să umbli, pâine de mâncat, apă de băut. În acest orizont, experiența spirituală are mai multă valoare decât doctrina, primatul nu este al dogmaticii, ci al spiritualității, iar adevărații maeștri ai credinței nu sunt păzitorii ortodoxiei, ci misticii și sfinții (unii dintre ei formal heterodocși precum Meister Eckhart și Antonio Rosmini). De aici rezultă că o afirmație doctrinară nu va fi adevărată pentru că corespunde unui verset biblic sau vreunei dogme bisericești, ci pentru că nu contrazice viața, viața dreaptă și bună. Este vorba de a trece de la sistemul închis și autoreferențial care raționează pe baza logicii „ortodox-heterodox”, la sistemul deschis și referit la viață care raționează pe baza logicii „adevărat-fals”, iar ceea ce determină adevărul este capacitatea de bine și dreptate. Astfel teologia devine gândire autentică a Dumnezeului celui viu, aici și acum.
- Concretizând. Nu putem continua să învățăm că moartea a fost introdusă de păcatul omului, în timp ce astăzi se știe că moartea există de când există reproducerea sexuată, adică cu milioane de ani înainte de apariția omului. Nici nu pot fi susținute așa cum sunt dogmele despre păcatul originar, despre originea sufletului, despre eternitatea iadului, despre învierea trupului. De asemenea, este necesar să se țină seama de răspunsul insuficient la problema răului și a durerii inocente, cea mai veche și cea mai actuală provocare la adresa oricărei gândiri a lui Dumnezeu. În ceea ce privește moralitatea sexuală, cuvintele card. Poupard cu privire la cazul Galileo, adică faptul că Biserica la acea vreme nu era în stare să „disocieze credința de o cosmologie milenară”, trebuie să ne conducă la întrebarea dacă astăzi nu suntem la fel de incapabili să disociem credința de o biologie la fel de milenară și la fel de depășită. Este necesară o muncă imensă pentru ca Occidentul să se recunoască din nou în religia sa, iar condiția indispensabilă este ca șantierul teologiei să fie deschis libertății. De fapt (pentru a relua subtitlul conferinței de la Roma), cu sau fără libertate, totul se schimbă. Dar este ierarhia actuală a Bisericii capabilă spiritual să înțeleagă urgența situației și să se deschidă riscului inteligenței libere?
Vito Mancuso, La Repubblica, 10 decembrie 2009
Sursa: Vito Mancuso
