Legiunea necurată

Vindecarea unui om demonizat din ținutul gherasenilor

Eliberarea îndemonitului din Gherasa este, fără îndoială, cel mai pitoresc episod din întreaga Evanghelie după Marcu. Evanghelistul nu își propune pur și simplu să relateze un fapt, ci mai degrabă să transmită un adevăr printr-o narațiune îmbogățită cu numeroase elemente teologice care îngreunează orice reconstituire istorică[1]. Așadar, este un adevăr teologic, de importanță fundamentală, pe care Marcu îl prezintă cititorilor sub formă narativă: eliberarea din sclavie înfăptuită de Yahve față de poporul lui Israel[2] este continuată de Isus și extinsă chiar și la popoarele păgâne.

Și au ajuns pe țărmul celălalt al mării, în ținutul gherasenilor.

Mc 5,1

Indicațiile geografice pe care le oferă evanghelistul nu sunt topografice, ci teologice: într-adevăr, marea nu este o mare ci este lacul Tiberiadei, iar regiunea gherasenilor[3] este prea departe de lac (aproximativ 55 km) pentru a permite unei turme de porci, oricât de posedate, să alerge spre mare pentru a se îneca în ea[4].

Expresia «țărmul celălalt» este un termen tehnic cu care evangheliștii indică teritoriul păgân situat de cealaltă parte a lacului Tiberiadei.

În timp ce cobora din barcă, l-a întâmpinat îndată, din morminte, un om cu duh necurat.

Mc 5,2

În episodul precedent, Isus a făcut traversarea lacului cu barca împreună cu discipolii (Mc 4,35-41). Acum, deși toți au ajuns în regiune (au ajuns), doar Isus coboară din barcă, iar ucenicii nu mai apar pe tot parcursul episodului. Evanghelistul consideră că discipolii nu sunt încă capabili să înfrunte lumea păgână și, printr-un expedient narativ, îi elimină din scenă.

Prima dată când Isus a pus piciorul într-o sinagogă din Israel, s-a ciocnit de un om stăpânit de un duh necurat. La fel, prima dată când Isus pune piciorul pe pământ păgân, dă peste un om cu un duh necurat care locuiește în morminte. Pentru evanghelist, sinagoga și mormintele sunt ambele locuri de necurăție.

Expresia «om cu duh necurat» apare în NT doar în Evanghelia după Marcu în aceste două pasaje. Aceasta indică faptul că evanghelistul intenționează să unească tematic aceste două texte, după cum reiese și din alte puncte de contact dintre cele două episoade:

În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat imediat: Ce ai cu noi, Isuse Nazarinene? Ai venit să ne distrugi! Știu cine ești: sfântul lui Dumnezeu.

Mc 1,23-24

L-a întâmpinat îndată, din morminte, un om cu duh necurat și a strigat cu glas puternic: Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te conjur pe Dumnezeu, nu mă chinui!

Mc 5,2.7

Situația omului care merge în întâmpinarea lui Isus este de așa natură încât individul este considerat de trei ori impur (complet) ca păgân, îndemonit, și locuitor al mormintelor, locuri considerate de cea mai mare impuritate pentru religia ebraică (Num 19,16)[5].

Acesta își avea locuința în morminte și nimeni nu mai reușea să-l țină legat nici măcar cu lanțuri, pentru că fusese legat de multe ori cu lanțuri și obezi, dar el rupsese mereu lanțurile și sfărâmase obezile și nimeni nu mai reușea să-l îmblânzească. Încontinuu, noaptea și ziua, printre morminte și în munți, striga și se lovea cu pietre.

Mc 5, 3-5

Descrierea posedatului și a mediului în care trăiește este o referire clară la lumea păgână, așa cum este descrisă în Cartea profetului Isaía: «locuiau în morminte, își petreceau noaptea în ascunzători, mâncau carne de porc… Ei spun: Stai departe!» (Is 65,4-5).

Evanghelistul prezintă un om care a fost ținut «legat cu obezi și lanțuri», și care nu mai poate fi «îmblânzit». Un individ care se autodistruge, exercitând violență asupra sa, «se lovea cu pietre», dar care, în același timp, caută o salvare în protecția zeităților care, conform culturii vremii, locuiau în munți[6].

Pentru a înțelege identitatea acestui posedat, sunt prețioase indicația dată de evanghelist «legat cu obezi și lanțuri», termen tehnic pentru a indica sclavii sau prizonierii de război[7], și verbul «a îmblânzi», folosit pentru animale (Iac 3,7).

Este vorba de un individ care nu este considerat o ființă umană și de aceea este tratat ca o fiară și redus la captivitate forțată.

Cei marginalizați și violenți în lumea păgână, pe vremea lui Isus, erau sclavii. Ei încercau să se răzvrătească prin violență împotriva asupririi celor care îi țineau în sclavie. Dar recurgerea la violență îi conducea la o situație de autodistrugere, situându-i tot mai mult într-un mediu de moarte (morminte).

Când scrie evanghelistul, în Imperiul Roman nu se stinseseră ecourile răscoalei sclavilor care a avut loc în anul 73 î.C. prin activitatea gladiatorului Spartacus, un sclav de origine tracă. Zece legiuni s-au mobilizat împotriva lui Spartacus sub ordinele lui Marcus Licinius Crassus și ale lui Pompei. Revolta a fost înăbușită doi ani mai târziu (71 î.C.) cu uciderea lui Spartacus și a cinci mii de sclavi în luptă și crucificarea ulterioară a 6000 de sclavi[8].

Văzându-l pe Isus de departe, a alergat și s-a prosternat înaintea lui și a strigat cu glas puternic: «Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te conjur pe Dumnezeu, nu mă chinui!». Pentru că îi spusese: «Duh necurat, ieși din om!».

Mc 5,6-8

Evanghelistul prezintă două acțiuni distincte: într-un prim moment posedatul aleargă spre Isus, atras de cel pe care l-a recunoscut drept «Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt», expresie folosită de păgâni pentru a-l indica pe Dumnezeul lui Israel[9]. Dar mai târziu îl respinge, pentru că se opune ordinului pe care Isus l-a dat duhului necurat să iasă din om. El se teme că Isus vrea să-l alunge înapoi în condiția de sclavie și nu vrea să renunțe la «duhul necurat», datorită căruia a reușit să se elibereze din «obezi și lanțuri», chiar dacă această eliberare prin violență îl distruge de acum.

Și l-a întrebat: «Care îți este numele?». El i-a răspuns: «Numele meu este Legiune, căci suntem mulți». Și îl implora să nu-i trimită afară din ținut.

Mc 5,9-10

Pentru a-l ajuta pe cititor în interpretarea acestui episod complex, evanghelistul plasează drept cheie de lectură numele spiritului necurat: «Legiune». Cu acest termen, necunoscut ca nume de demoni[10], era indicată atât o unitate militară formată din aproximativ 6000 de soldați, cât și însăși armata romană care ocupa regiunea.

«Legiunea» amintește de violența brutală a trupelor de ocupație. Faptul că anonimul posedat indică legiunea ca spirit impur, înseamnă că violența lui nu este altceva decât un răspuns la cea exercitată de ocupanții romani împotriva lui.

Termenul legiune se referă la «duhul necurat»[11]; cuvintele «suntem mulți» în limba greacă se referă la oameni[12] și nu la spirite: omul reprezintă o mulțime de alți oameni supuși aceluiași «spirit impur» violent[13].

În cele din urmă, posedatul cedează și acceptă eliberarea cuprinsă în mesajul lui Isus.

Era acolo, pe munte, o turmă mare de porci care pășteau. Și [duhurile] l-au implorat: «Trimite-ne la porcii aceia, ca să intrăm în ei».

Mc 5,11-12

Un alt termen cheie util pentru înțelegerea episodului este «porc», animalul considerat impur prin excelență, care era interzis nu doar să fie mâncat, ci și să fie crescut în țara lui Israel[14].

Pe vremea lui Isus cu figura porcului erau indicați romanii, ca ocupanți ai pământului lui Israel, reprezentat în Psalmi ca o «vie pustiită de mistrețul din pădure» (Ps 80,14). Mai mult, ca un afront la adresa iudeilor, stindardul Legiunii a X-a Fretensis era chiar un porc.

Termenul turmă indică marea bogăție a ocupanților, obținută prin supunerea violentă a popoarelor față de puterea lor. La rândul lor, cei dominați reacționau prin violență (duh necurat). Faptul că spiritele impure doresc să intre în porci pune în relație cei doi termeni.

Le-a permis. Spiritele necurate au ieșit și au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în mare; erau în număr de aproape două mii și s-au înecat în mare.

Mc 5,13

Duhul necurat care îl silea pe om să locuiască în locuința morților (morminte) se întoarce în lumea morții (marea)[15].

«A se îneca în mare» indică distrugerea totală și definitivă (Mc 9,42) și este expresia cu care Israelul își amintea eliberarea din sclavia Egiptului și nimicirea armatei faraonului[16] în Marea Roșie.

Eliberarea omului implică însă prăbușirea sistemului opresiv care își baza averea (turma) pe exploatarea lui.

Numărul porcilor înecați, «aproape două mii», apare în VT pentru a indica dușmanii lui Israel învinși de iudei[17].

Atunci paznicii au fugit și au vestit în cetate și în sate și [toți] au venit să vadă ce s-a întâmplat. Ajungând la Isus, l-au văzut pe cel stăpânit de demoni șezând, îmbrăcat[18] și întreg la minte, el care avusese Legiunea, și i-a cuprins frica. Cei care au văzut totul, le-au povestit ce i s-a întâmplat celui îndemonit și despre porci. Iar ei au început să-l implore să plece din ținuturile lor.

Mc 5,14-17

Alarma generală denotă că interesul (turma) era al întregii regiuni (cetate/sate). Nu există niciun semnal de bucurie din partea oamenilor care îl găsesc întreg la minte pe cel care a fost posedat de Legiune, ci doar frică, care ia naștere din faptul de a-și vedea capitalul amenințat de efectele mesajului lui Isus. Eliberarea și restituirea demnității individului dăunează intereselor întregii comunități.

Ironia evanghelistului: dacă înainte duhul necurat era cel care îl implora pe Isus să nu-l alunge afară din acea regiune, ci să-l trimită în porci, acum locuitorii locului, proprietarii porcilor, îl imploră pe Isus să plece. Această cerere a lor îi demască și arată că de la ei provenea spiritul necurat.

Trebuind să aleagă între binele omului și propriul capital, ei îl aleg fără ezitare pe acesta din urmă. Între Dumnezeul care îl eliberează pe om și dumnezeul banilor care îl înrobește, ei preferă să se închine acestuia din urmă.

Când se urca în barcă, cel care fusese îndemonit îl implora să-i permită să rămână cu el. Dar nu i-a permis, ci i-a spus: «Mergi acasă la ai tăi și vestește-le ce ți-a făcut Domnul și milostivirea pe care a avut-o pentru tine».

Mc 5,18-20

Isus, eliberatorul omului, este împiedicat să rămână pe pământ păgân, dar cel eliberat, «cel care fusese stăpânit de demoni», va fi trimis de Isus să vestească «ce ți-a făcut Domnul».

Misiunea omului îi privește pe cei care se află încă sub stăpânirea spiritului impur și nu pe cei din cetăți și sate, care erau deja la curent cu tot ce se întâmplase și au reacționat negativ (v.14).

Trimiterea omului, primul vestitor păgân din Evanghelie, pregătește calea pentru recunoașterea lui Isus ca Domn pe teritoriul păgân (Mc 7,28). De fapt, în timp ce Isus îl trimite pe cel care avusese duh necurat să «vestească ce ți-a făcut Domnul», el merge «să proclame prin Decapoli ceea ce i-a făcut Isus», recunoscând în acțiunea lui Isus pe cea a Domnului.

Cel demonizat a știut să recunoască în acțiunea și mesajul lui Isus ceea ce cărturarii nu vor dori niciodată să recunoască, separând acțiunea lui Isus de cea a lui Dumnezeu: «De ce vorbește acesta astfel? E o blasfemie! Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?» (Mc 2,7). În timp ce posedatul a fost eliberat de duhul necurat care îl domina, cărturarii vor rămâne victimele și complicii săi.

Sursa: Alberto Maggi, Gesù e Belzebù. Satana e demòni nel Vangelo di Marco, Cittadella Editrice, Assisi 2009, pp. 126-134


[1] În Evanghelia după Matei, protagoniștii sunt doi posedați de demoni (Mt 8,28-34).

[2] Ex 6,6; Deut 24,18.

[3] Regiunea gherasenilor indică teritoriul Gherasa, o cetate păgână a Decapolisului (din gr. dekapolis «zece cetăți»), o confederație de cetăți grecești, toate la est de lacul Galileii, cu excepția Scythopolisului (Bet-Shean). În lista întocmită de Plinius se află: Damasc, Filadelfia, Rafana, Scythopolis, Gadara, Hippos, Dione, Pella, Gherasa, Canata (Plinius, Istoria naturală, 5.18).

[4] Matei plasează episodul «în ținutul gadarenilor» (Mt 8,28), localitate mai apropiată de lacul Tiberiadei.

[5] Isus îi acuză pe farisei că sunt «morminte văruite» (Mt 23,27).

[6]Ex 3,12; Deut 12,2; Ier 2,20; 3,6; Ez 6,13.

[7] Jdc 16,21; 2 Sam 3,34; 2 Reg 25,7; 2 Cron 33,11; Ps 105,18; Ier 52,11.

[8] Referitor la problema supunerii sclavilor, în Analele lui Tacitus citim: «Astăzi, când printre sclavii noștri se amestecă oameni din toate țările, diferiți în obiceiuri, străini în cult sau lipsiți de orice religie, numai cu teama vom putem domina această adunătură» (Anale, XIV, 44). Concomitent cu primele persecuții ale lui Nero împotriva creștinilor, au existat noi încercări de evadare din partea sclavilor: «În acel moment, gladiatorii din Preneste au încercat o evadare, care a fost totuși zdrobită de garnizoana militară de gardă; și deja poporul îl reevoca pe Spartacus și necazurile străvechi» (Anale, XIV, 46).

[9] Gen 14,18-20; Num 24,16; Is 14,14. Dumnezeul Cel Preaînalt (ebr. El ‘Eljôn) era inițial titlul unei zeități feniciene.

[10] Spiritul necurat nu are un nume propriu, ci numele unei multitudini, și se identifică cu un sistem totalitar simbolizat de soldații armatei romane. Cerbelaud, 92.

[11] În greacă neutru.

[12] În greacă masculin.

[13] Mateos J., «Términos relacionados con “Legión” en Mc 5,2-20», în FgNt 2 (1988) 211-215.

[14] Lev 11,7; Deut 14,8. «Nicăieri nu trebuie să se crească porci» (Baba Q. M., 7,7).

[15] «Orice ființă vie din mare a murit… Marea restituise morții care erau în ea, Moartea și Hadesul au dat înapoi morții care erau în ele» (Apoc 16,3; 20,13). În noua creație marea, simbol al morții, va dispărea: «marea nu mai este» (Apoc 21,1).

[16] «Cal și călăreț în mare i-a aruncat» (Ex 15,1; Ps 78,53; Hab 3,15).

[17] 1 Mac 9,49; 16,10.

[18] Sublinierea faptului că omul este acum îmbrăcat este un semn al deplinei stăpâniri de sine pe care individul o are de acum.