Laicitatea și sfârșitul vieții

La zece ani de la moartea Eluanei Englaro, propunem reflecțiile privind sfârșitul vieții formulate de prof. Vito Mancuso în iulie 2008, în care, pornind de la cazul Englaro, a abordat „din punct de vedere teologic” subiectul delicat

Trei premise fundamentale

Prima este că eu, personal, mă opun întreruperii alimentării Eluanei, și dacă ar fi să trăiesc într-o astfel de condiție, aș dori să rămân la locul meu de luptă, chiar și numai cu viața vegetală, dar oricum la locul meu în marea vintre a ființei: nicio încrâncenare terapeutică, ci trăirea până la capăt a vieții, în conformitate cu viziunea catolică tradițională a moralității vieții fizice. A doua premisă este că acum nu este vorba despre mine, ci despre Eluana, iar ceea ce este o valoare pentru mine nu înseamnă că este și pentru ea: ceea ce pentru cineva poate fi edificare, pentru altcineva care gândește diferit se poate transforma în tortură. O concepție diferită despre viață produce o etică diferită, iar dintr-o etică diferită descinde o evaluare diferită a situațiilor concrete. A treia premisă este că statul laic trebuie să producă, pornind de la diferitele etici ale cetățenilor săi, un drept unic, astfel încât să fie cât mai mult posibil casa tuturor, în care toți să-și vadă recunoscută posibilitatea de a trăi și de a muri în conformitate cu propria concepție despre lume, realizând prin aceasta dreptatea, care, după cum se știe, constă în a-i da fiecăruia ceea ce este al său. Distincția dintre etică și drept este decisivă.

După ce am făcut aceste trei premise, mă pot concentra pe dimensiunea teologică a cazului Eluana. În articolul său pe această temă (un articol profund și reflexiv, în stare să genereze capacitate de judecată în conștiințe, una dintre principalele sarcini ale păstorilor Bisericii), cardinalul Tettamanzi a făcut referire la miracolul lui Isus care o readuce la viață pe fiica unuia dintre conducătorii sinagogii unei cetăți din apropierea Lacului Tiberiadei (cf. Marcu 5, 21-43). Din păcate, aici, prin părțile noastre, nu există prea multe șanse ca Isus să se prezinte la clinica „Beato Luigi Talamoni” din Lecco, s-o ia pe Eluana de mână și să-i spună: Talithà kum, „fetiță, ridică-te”. Pe lângă faptul că ar fi frumos, ar fi și drept. Eluana și familia ei ar merita acest lucru după atâția ani de suferință, ar fi și un semn care i-ar duce la credință pe mulți oameni. Dar e destul de improbabil ca acest lucru să se întâmple. Chiar și acele puteri tămăduitoare pe care Isus le-a lăsat apostolilor („vindecați-i pe cei bolnavi, înviați-i pe cei morți”, Matei 10, 8; cf. de asemenea Marcu 16, 17-18; Luca 9, 1-2 și 6) par să fi dispărut cu timpul. Este scris că sfântul Petru vindeca prin simpla trecere pentru că era suficient ca umbra lui să-i acopere pe cei bolnavi (cf. Faptele Apostolilor 5, 15-16), dar, de secole, pentru succesorii săi nu rezultă nimic de genul acesta. De asemenea, este scris: „Dacă veți cere ceva de la Tatăl în numele meu, el vă va da” (Ioan 16, 23), iar eu sunt sigur că surorile Mizericordine se roagă zilnic pentru Eluana, iar împreună cu surorile cine știe câți alții se roagă în numele lui Isus cerând întoarcerea Eluanei la viața normală, dar nu se întâmplă nimic din ceea ce este cerut.

Ce se întâmplă este altceva. Ce anume? Cei care cred în Dumnezeu și în același timp privesc lumea așa cum este nu pot să nu vadă desfășurarea unei drame pe trupul acelei tinere femei ai cărei protagoniști principali sunt tatăl ei pământesc și Tatăl ei ceresc. Despre relația dintre Eluana și tatăl ei pământesc au fost scrise multe lucruri, în special din partea unor catolici care în aceste zile exprimă un interes și o afecțiune, care se pretind chiar mai mari decât cele ale tatălui pământesc și ale mamei pământești. Am citit cuvinte disprețuitoare la adresa domnului Englaro, am citit declarații care vorbesc despre „ucidere”, despre „omicid”. Și din moment ce în spatele hotărârii Curții de Apel din Milano există cererea tatălui pământesc al Eluanei, este logic să se tragă concluzia că pentru unii părinții pământești ar dori să-și „omoare” fiica. Ideologia poate orbi. Chiar și ideologia care derivă din degenerarea credinței orbește. Este vorba despre un fenomen deja întâlnit în istoria Bisericii: cu același zel cu care astăzi intenționează să apere viața, în secolele trecute era semănată moartea arzându-i pe rug pe cei care gândeau altfel. Cândva rugurile, astăzi insinuările de omicid la adresa tatălui și a mamei Eluanei: eu nu văd o diferență semnificativă în ce privește calitatea violenței.

Dar revin la relația dintre Eluana și Tatăl ceresc. Așa cum am învățat de la un profesor în vârstă de teologie morală, voi proceda după o schemă probabil puțin rigidă, dar cu siguranță capabilă să contribuie la claritatea și rigoarea raționamentului. În fața oricărui eveniment, deci chiar și în fața cazului Eluana, este necesar să ne întrebăm dacă Dumnezeu îl vrea sau nu îl vrea. Întrebarea, așadar, este: a vrut Dumnezeu accidentul rutier din 18 ianuarie 1992 care a condus-o pe Eluana la condițiile cunoscute de toți, și vrea de atunci ca această tânără femeie să trăiască așa cum trăiește, fără a favoriza vindecarea ei? La această întrebare se poate răspunde cu da sau nu, și în funcție de răspuns rezultă o anumită teologie și apoi o anumită etică.

Pornind de la revelația depozitată în Biblie, ambele răspunsuri sunt posibile. Cei care susțin că Dumnezeu vrea aceasta pot să recurgă la Isaia 45, 7: „Eu sunt Domnul și nu este niciun altul. Eu formez lumina și creez întunericul, fac binele și provoc dezastrul; eu, Domnul, fac toate acestea”. Acest text biblic afirmă că Dumnezeu provoacă dezastrul: prin urmare, și cel din 18 ianuarie 1992 își are cauza lui în el. Într-adevăr, nimic nu se poate întâmpla în istorie care să fie contrar voinței lui Dumnezeu. Cu atât mai mult când vine vorba de om, obiect al unei griji privilegiate: „Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Cu toate acestea, niciuna dintre ele nu va cădea pe pământ fără ca Tatăl vostru să vrea. Cât despre voi, până și firele de păr de pe cap vă sunt numărate; așadar, nu vă temeți: voi valorați mai mult decât multe vrăbii” (Matei 10, 29-31). În fiecare zi multe „vrăbii” cad la pământ: se petrec zeci de accidente pe drum și la locul de muncă, apar boli de toate tipurile (numai tumori există cel puțin o sută de specii), se nasc copii malformați (bolile genetice înregistrate sunt peste șase mii)… dacă ar trebui să enumerăm relele care afectează omenirea în fiecare zi, întregul ziar nu ar fi suficient. Dar, potrivit acestei viziuni, Dumnezeu guvernează fiecare eveniment în parte cu omnipotență, el este la originea oricărui lucru bun sau rău care are loc în lume, în special pentru noi, „poporul lui și turma pășunii sale” (Psalmul 100, 3). El este Domnul și nu există un altul: nu există „întâmplarea”, care ar putea sta la originea cel puțin a unor evenimente. Voința divină se manifestă în fizicitatea fiecărui eveniment, legătura dintre Dumnezeul personal și lume este directă, puternică, absolută.

La întrebarea dacă Dumnezeu a vrut accidentul rutier din 18 ianuarie 1992 și ce a urmat, se poate răspunde și cu nu, un răspuns la fel de legitim în lumina revelației depozitate în Biblie. Aproape în contrapoziție cu textul lui Isaia de mai sus care atribuie lumina și întunericul lui Dumnezeu, Scrisoarea Întâi a lui Ioan afirmă că „Dumnezeu este lumină și în el nu există întuneric” (1 Ioan 1, 5), ajungând apoi să spună de două ori că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8 și 4, 16). Textul nu spune că Dumnezeu are iubire, ci că „este” iubire, în sensul că esența lui Dumnezeu este iubirea, și, prin urmare, el nu poate să vrea și să acționeze decât conform iubirii, ca tatăl despre care vorbește Isus în renumita parabolă din Luca 15. Dar trebuie să mergem mai departe, pentru că această iubire care este Dumnezeu a luat asupra sa carnea omenească, prefigurând astfel paradigma ontologică și etică în baza căreia binele este întotdeauna binele omului concret. După Întrupare nu se mai poate face trimitere la un bine misterios pe care omul concret în carnea lui nu l-ar înțelege. Nu, după Întrupare, binele este întotdeauna binele omului concret.

Dintre cele două ipoteze eu o susțin pe a doua, și anume că Dumnezeu nu a vrut accidentul și nu vrea să o mențină și acum pe Eluana în condițiile cunoscute de toți, fără a favoriza trezirea ei la o viață normală (iar prin „normal” înțeleg o viață umană care, pe lângă dimensiunea vegetativă, să cunoască dimensiunea senzitivă și pe cea rațională și să fie capabilă să se deschidă spre dimensiunea spirituală).

În timp ce aceia care aleg prima alternativă au problema modului de a gândi esența divină ca iubire, problema pentru mine în acest moment este cum să gândesc omnipotența lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea ca anumite evenimente să se întâmple, și totuși ele se întâmplă; Dumnezeu nu a vrut accidentul și totuși accidentul a avut loc; Dumnezeu prezumabil vrea vindecarea, și totuși vindecarea nu apare. Ce să cred? Chiar și aici sunt posibile două răspunsuri. Primul neagă faptul că Dumnezeu este atotputernic și este o ipoteză astăzi urmată de mulți în teologie. În opinia mea, însă, acesta este un argument nefondat, deoarece omnipotența este un atribut peculiar al divinității, un Dumnezeu neputincios nu este divin, ci doar o proiecție consolatoare. Al doilea răspuns, care este al meu, corelează omnipotența divină cu desfășurarea libertății lumii, în sensul că omnipotența divină se manifestă pe deplin prin construirea unei lumi libere, singura condiție pentru a se putea naște spiritul, iar de aici adevărata iubire care este scopul creației (fără libertate, de fapt, nu există iubire). Omnipotența divină corespunde libertății, vrea ca lumea să ajungă la libertate. Dumnezeu creează lumea (chiar și acum o creează întrucât creația este „continuă”) potrivit esenței sale, care este libertate împlinită ca iubire; prin urmare, Dumnezeu, creând după esența sa, nu poate să creeze decât o lume liberă. Din aceasta rezultă că omnipotența divină se manifestă conducând la nașterea libertății, pornind de la viața primordială (unde libertatea se manifestă ca întâmplare și ca mutație) până la desfășurarea efectivă în om a libertății depline, libertatea conștientă de a fi astfel și care dorește să rămână astfel. Dumnezeu, prin urmare, vrea libertatea, iar exercitarea libertății este mediumul care ne leagă de el.

Acum putem trage ițele discursului la nivel etic. Potrivit primei abordări (Dumnezeu vrea, omnipotența lui Dumnezeu se manifestă în fiecare frunză care se mișcă, pentru că dacă el nu ar vrea nicio frunză nu s-ar mișca) propria viață nu îi este disponibilă omului. Scopul creației nu este libertatea, ci supunerea, și îi dăm slavă lui Dumnezeu în măsura în care ne supunem lui întotdeauna și oricum. Dumnezeu nu vrea fii liberi, vrea slujitori obedienți, iar din acest motiv „viața ta nu este a ta”. Islamul este perfecțiunea acestei paradigme.

În a doua perspectivă, în schimb, scopul creației este libertatea, iar cea mai înaltă demnitate pe care omul o poate exercita vreodată este tocmai exercitarea libertății conștiente. A fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu înseamnă a fi liberi, liberi cu adevărat, nu în mod prefăcut, nu până la un anumit punct, liberi chiar să deliberăm cu privire la noi înșine, cu privire la propriul trup, pentru că „viața ta este a ta într-adevăr”, este un dar total, nu un dar pe jumătate (precum aceia care îți dăruiesc ceva sau îți fac vreun bine, iar apoi îți reproșează asta în orice moment în chip de șantaj subtil). De aici rezultă că decizia cu privire la propria existență nu este niciodată în mod formal contrară voinței lui Dumnezeu. Este clar că Dumnezeu nu vrea în mod direct moartea nimănui, dimpotrivă el a creat totul pentru viață, și viața este cea care celebrează gloria lui Dumnezeu. Dar chiar mai mult decât viața fizică, el vrea viața liberă. Acesta este obiectivul lumii. Dacă nu ar fi așa, dacă nu ar fi libertatea obiectivul principal, lumea ar trebui să fie foarte diferită: ar trebui să fie ordonată în fiecare detaliu al ei, nu ar trebui să cunoască dezordinea și răul, și niciun accident rutier nu s-ar fi întâmplat la 18 ianuarie 1992, pentru că o mână înțeleaptă de sus ar fi virat în mod imperceptibil volanul la momentul potrivit. Trebuie considerat apoi că dacă viața fizică ar fi obiectivul principal al lui Dumnezeu, ar trebui să tragem concluzia, în lumina stării lumii, că el este fie un mare ratat, fie un mare sadic de care să ne ținem atent departe. Însă obiectivul divin, chiar mai mult decât viața fizică, este viața liberă, și în această perspectivă Dumnezeu își realizează cu adevărat planul său, pentru că lumea care se desfășoară în fiecare minut în fața ochilor noștri este un experiment imens care își atinge ținta, și anume teribila și în același timp minunata alchimie a libertății.

Deci, deliberarea libertății cu privire la propria viață este conformă voinței lui Dumnezeu, ba mai mult, este exact ceea ce vrea Dumnezeu. Bineînțeles că vorbesc despre viața „proprie”, nu despre cea a altora. De aceea avortul este întotdeauna condamnabil din punct de vedere etic, motiv pentru care embrionii umani sunt și trebuie să rămână indisponibili. Dar cu privire la propria existență putem delibera, ba chiar aș spune că trebuie să deliberăm, sensul întregii existențe este o repetare continuă a exercițiului libertății, începând de la momentul în care am făcut primii pași, cu mama noastră în urmă, nesigură dacă să ne susțină sau să ne lase, și tatăl nostru în față, gata să ne ia în brațele sale. În această perspectivă amintesc cuvintele cardinalului Martini: „Este important să recunoaștem că nu continuarea vieții umane fizice este prin ea însăși principiul prim și absolut. Mai presus de acesta se află cel al demnității umane, demnitate care, în viziunea creștină și a multor religii, implică o deschidere față de viața veșnică pe care Dumnezeu o promite omului. Putem spune că aici este demnitatea definitivă a persoanei… Viața fizică trebuie deci respectată și apărată, dar nu este valoarea supremă și absolută”. Principiul prim și absolut este demnitatea vieții umane, iar aceasta se împlinește în libertatea personală.

Tragedia, în cazul Eluanei, constă în faptul că nu dispunem de un document valid din punct de vedere juridic în care să fie atestată deliberarea ei cu privire la sine. Chiar și din acest motiv consider testamentul biologic un instrument adecvat al libertății. Fiecare își va scrie acolo propria voință, atât cei care vor dori să fie ținuți în viață chiar și în absența conștientizării și hrăniți artificial (și eu voi fi printre ei, spre lauda creației divine), cât și cei care nu vor dori. Și fiecare își va trăi moartea în modul cel mai conform stilului întregii sale vieți. Nu mi se pare că un stat liberal și democratic poate face un lucru mai bun decât acesta pentru cetățenii săi. Și având în vedere modul în care merge lumea, sunt destul de sigur că această desfășurare a libertății este și ceea ce Tatăl ceresc își dorește cel mai mult pentru fiecare dintre fiii săi. Dacă lucrurile pe care Isus ne-a învățat despre el sunt adevărate, el oricum ne așteaptă pe toți în slava locuinței cerești cu iubire neschimbată, o iubire despre care putem să ne facem o idee gândindu-ne la cea cu care domnul Englaro, cu mulți ani în urmă, urmărea primii pași ai fiicei sale, care se refugia în brațele lui, fericită.

Vito Mancuso, Il Foglio, 20 iulie 2008

Sursa: Vito Mancuso