L-au recunoscut la frângerea pâinii
Duminica a 3-a a Paștelui – 26 aprilie 2020
L-au recunoscut la frângerea pâinii – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM
Și iată că, în aceeași zi, doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emáus, care era cam la șaizeci de stadii de Ierusalim. Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască.
Luca 24, 13-35
El le-a spus: «Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?». Ei s-au oprit triști. Unul dintre ei, numit Cleópa, răspunzând, i-a spus: «Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?». El le-a zis: «Ce anume?». Ei au spus: «Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă și cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Cum arhiereii și conducătorii noștri l-au dat să fie condamnat la moarte și l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață și, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers și ei la mormânt și au găsit așa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut».
Atunci le-a spus: «O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?». Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.
Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară și ziua e de acum pe sfârșite!». Atunci a intrat să rămână cu ei.
Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?».
Și, ridicându-se în același ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, care le-au zis: «Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon». Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.
Moartea lui Isus a provocat dispersie, confuzie în grupul discipolilor. Femeile merg să-l caute pe Domnul acolo unde el nu este, în mormânt, și găsesc doi bărbați care le spun femeilor: „De ce îl căutați pe cel viu printre cei morți?”. Bărbații în schimb, discipolii, merg spre istorie, spre trecut, spre un loc glorios din istoria Israelului, care să le amintească de marea victorie a lui Israel asupra popoarelor păgâne. Să vedem ce ne scrie evanghelistul Luca în capitolul 24, începând de la versetul 13.
Și iată că, în aceeași zi – ziua învierii –, doi dintre ei (acești „ei” sunt apostolii, ultima referire era la apostoli) se duceau spre un sat al cărui nume era Emáus. De ce se duc la Emáus? Emáus este celebru în istoria lui Israel, îi găsim indicațiile în Cartea întâi a Macabeilor, la capitolul patru, datorită unei bătălii pe care Iuda Macabeul a dus-o împotriva păgânilor, învingându-i; a fost o mare victorie și, așa cum este scris în această carte a Macabeilor, „toate neamurile vor cunoaște că există cineva care îl eliberează și îl salvează pe Israel”. Mesia, care fusese așteptat, era cel care trebuia să-l elibereze și să-l salveze pe Israel, iar Isus în schimb a fost învins, a fost o mare dezamăgire pentru ei. Din Evanghelii pare să rezulte că discipolii sunt mai dezamăgiți de învierea lui Isus decât de moartea sa, pentru că, dacă Isus pur și simplu ar fi murit, însemna că ei s-au înșelat. Pe vremea aceea apăreau mulți pseudo-mesia, este de ajuns să ne gândim la Iuda Galileanul, la Teuda, care adunau mulțimi de oameni care se revoltau împotriva romanilor, și se termina mereu într-un măcel. Ei bine, după moartea unui Mesia era așteptat un altul. Dar, dacă Isus a înviat, înseamnă că toate visurile lor de glorie, adică de restaurare, de eliberare a lui Israel, de dominație asupra romanilor, se termină.
Dar să vedem textul. Deci, se duc spre Emáus. Iar pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Isus este păstorul care nu-și abandonează discipolii. Dar, scrie evanghelistul, ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască. Cum se face că ochii acestor discipoli sunt ținuți să nu-l recunoască? Este clar, ei privesc spre trecut și nu pot vedea prezentul și viitorul, unde îi conduce Isus. Și le-a spus Isus: „Ce sunt aceste discuții pe care le aveți între voi de-a lungul drumului?”. S-au oprit cu fața tristă, iar unul dintre ei numit Cleópa… Cleópa este prescurtarea lui Cleópatros, care înseamnă „al gloriosului tată, al ilustrului tată”, ceea ce ne face să înțelegem atitudinea, sentimentul acestor discipoli: ei caută gloria poporului lor. Iar acest Cleópa se minunează și spune: Dar numai tu ești străin în Ierusalim?, și îi povestește despre Isus Nazarineanul. Iată, pentru ei Isus era Nazarineanul. Nazarinean însemna „insurgent, revoluționar”. Acesta este cel pe care ei credeau că îl urmează: un Mesia care avea să-i învingă pe romani. Și iată dezamăgirea cu arhiereii și conducătorii noștri; este grav că acești discipoli, acești apostoli, îi definesc ca fiind „conducătorii noștri” pe cei care l-au ucis pe Învățătorul lor. Și iată dezamăgirea despre care am menționat mai devreme: Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul. Iată marea dezamăgire: ei sperau în Mesia, în schimb el a murit, iar dovada că Isus nu era Mesia este că a murit, pentru că Mesia nu putea să moară, și deci dezamăgirea comunității, care și-a pus toate speranțele în Isus.
Spune: Ba mai mult, unele femei fuseseră la mormânt și au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Dar, cu reticență, nu spun că ei nu au crezut celor spuse de femei, pentru că femeile nu sunt martore credibile. Scrie evanghelistul: „Cuvintele acestea li s-au părut vorbe goale și nu le-au crezut”. Și iată răspunsul lui Isus în fața acestei neîncrederi; este un răspuns care se traduce printr-o mustrare: „O, nepricepuților și greoi de inimă – adică încăpățânați – în a crede toate cele spuse de profeți! Oare nu trebuia… Verbul „a trebui” indică voința lui Dumnezeu ca Cristos să pătimească aceste suferințe. Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat – sau mai degrabă interpretat – din toate Scripturile cele referitoare la el. Este important acest verb, „a explica, a interpreta”: este verbul de la care provine termenul tehnic de hermeneutică. Ce este hermeneutica? Este arta sau tehnica interpretării textelor. Isus nu se limitează să citească textele lui Moise sau ale profeților sau să le relateze, ci le interpretează. Ce înseamnă acest lucru? Acesta este un criteriu valabil pentru noi toți astăzi, și anume că, pentru a citi Scriptura, trebuie să o interpretăm. Cum? Cu același spirit care a inspirat-o. Și care este acest spirit care a inspirat Scriptura? Iubirea Creatorului față de toate creaturile sale: tocmai acesta este singurul criteriu care ne permite să înțelegem Scriptura.
Când s-au apropiat de sat – satul este întotdeauna locul tradiției, al trecutului, deci ei încă nu înțeleg, vor să meargă spre trecut –, Isus arată că merge mai departe. Ei merg spre ceea ce este vechi, iar Isus, în schimb, spre ceea ce este nou. Discipolii insistă cu Isus: Rămâi cu noi, pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite! Iar Isus, păstorul care nu-și pierde oile, rămâne cu ei.
Pe când stătea la masă cu ei a luat pâinea… Iar aici evanghelistul ne propune scena ultimei cine, cu aceleași gesturi și acțiuni. A recitat binecuvântarea, a frânt-o și le-a dat-o lor. Pentru a înțelege acest pasaj, să ne amintim că Luca este singurul evanghelist care, în momentul cinei, spune că Isus pronunță cuvintele: „Faceți aceasta în amintirea mea!”. Deci, Isus repetă prezența sa, amintirea sa.
Și iată că li s-au deschis ochii și l-au recunoscut. Iată, în momentul în care Isus se manifestă ca cel care frânge pâinea, viața sa pentru discipolii săi, ei, discipolii, îl recunosc. Dar el a dispărut… Aici verbul cu adevărat nu este a dispărea, a dispărea înseamnă că nu mai este; nu, evanghelistul scrie: s-a făcut nevăzut. Este ceva diferit. A dispărea înseamnă că nu mai este, nevăzut înseamnă că este, dar nu poate fi văzut. De ce Isus se face invizibil? Ne spune evanghelistul, la sfârșitul acestui pasaj: ei le-au povestit – după aceea se întorc la Ierusalim – cele de pe drum și cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii. Acesta este mesajul pe care Luca, evanghelistul, îl lasă pentru comunitățile și credincioșii din toate timpurile: Isus este invizibil, pentru că se face vizibil de fiecare dată când comunitatea frânge pâinea.
Pr. Alberto Maggi
Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.
Sursa: Centrul de Studii Biblice
