Izvorul de apă care țâșnește spre viața veșnică

Duminica a 3-a a Păresimilor – 15 martie 2020

Izvorul de apă care țâșnește spre viața veșnică – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 4, 5-42

În acel timp, Isus a părăsit Iudeea și s-a dus din nou în Galileea, dar trebuia să treacă prin Samaría.

A venit, așadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar, aproape de ținutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. Acolo era izvorul lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a așezat pe izvor. Era pe la ceasul al șaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: «Dă-mi să beau!». Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Așadar, femeia samariteană i-a zis: «Cum, tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?». De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii.

Isus a răspuns și i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și cine este acela care îți spune „Dă-mi să beau!”, tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie». Femeia i-a spus: «Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde deci ai apa vie? Nu cumva ești tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna și au băut din ea el, fiii lui și turmele lui?».

Isus a răspuns și i-a zis: «Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată și apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică». I-a zis femeia: «Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin aici să scot!». El i-a zis: «Du-te și cheamă-l pe bărbatul tău și vino aici!». Femeia a răspuns și i-a zis: «Nu am bărbat». Isus i-a spus: «Bine ai zis „Nu am bărbat”, pentru că ai avut cinci bărbați, și cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privința asta ai spus adevărul».

Femeia i-a zis: «Doamne, văd că tu ești profet. Părinții noștri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneți că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore». Isus i-a spus: «Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – și acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore». Femeia i-a zis: «Știu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăța toate». Isus i-a zis: «Eu sunt, cel care îți vorbesc!».

Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Și se mirau că vorbește cu o femeie, dar nimeni nu i-a zis: «Ce cauți?» sau: «De ce vorbești cu ea?». Atunci, femeia și-a lăsat urciorul, a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: «Veniți și vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristosul?». Ei au ieșit din cetate și au venit la el. Între timp, discipolii îl rugau: «Rabbi, mănâncă!». Dar el le-a zis: «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți».

Așadar, discipolii ziceau unii către alții: «Oare i-a adus cineva de mâncare?». Isus le-a zis: «Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui. Nu spuneți voi: „Mai sunt încă patru luni și vine secerișul”? Iată, eu vă spun, ridicați-vă ochii și priviți lanurile că sunt albe pentru seceriș! Deja secerătorul își primește plata și adună roadele spre viața veșnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: „Unul este semănătorul, altul secerătorul”. Eu v-am trimis să secerați ceva pentru care nu ați trudit. Alții au trudit, iar voi ați intrat peste truda lor».

Mulți dintre samaritenii cetății aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: «Mi-a spus tot ce am făcut». Așadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: «Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii».

Ioan 4, 5-42

Capitolul patru din Evanghelia lui Ioan conține episodul întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană, un episod exclusiv al acestui evanghelist. Pasajul este foarte lung, dar să vedem cel puțin principalele aspecte. Evanghelistul stabilește această întâlnire într-o cetate din Samarìa. Samarìa era regiunea care se afla în centru, între Iudeea, regiunea sfântă, și nordul Galileii, și era o regiune care a fost colonizată de populații străine, și, prin urmare, poporul era metis, iar din cauza aceasta era disprețuit.

„Aproape de pământul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. Acolo era…”. Și este importantă aici terminologia pe care evanghelistul o folosește într-o manieră foarte îngrijită. Nu este o fântână, ci este „izvorul lui Iacob”. Apoi evanghelistul va spune că Isus era obosit de drum și „s-a așezat” nu la izvor, ci „pe izvor”. Este o expresie neuzuală, dar pentru a spune că Isus pune stăpânire pe acest izvor, că îl posedă. De ce este importantă această terminologie? Pentru că evanghelistul se referă la tânguirea lui Dumnezeu, cuprinsă în profetul Ieremia în capitolul 2, când Domnul spune: „m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie” – este același termen, izvor –, „ca să-și sape cisterne crăpate care nu pot să țină apa”. Deci evanghelistul îl situează pe Isus ca adevăratul izvor, care oferă apa, apa Duhului. Evanghelistul subliniază ora: „era cam pe la amiază”, și spune că există o femeie samariteană, care merge să scoată apă. Nu este posibil la acea oră; la fântână se mergea ori dimineața devreme, în zori, ori seara, la apusul soarelui. Nu era amiaza ora potrivită. De ce evanghelistul introduce această indicație? Pentru că amiaza, în această Evanghelie, este ora condamnării la moarte a lui Isus. Evanghelistul vrea să arate roadele morții, ale învierii lui Isus.

Femeia este samariteană, și, după cum vom vedea, este o femeie adulteră, este anonimă și reprezintă Samarìa; iar aici evanghelistul ni-l prezintă pe Isus ca fiind mirele care se duce să o recucerească pe mireasa adulteră. Și nu o recucerește prin amenințări, prin pedepse, ci prin oferirea unei iubiri și mai mari. Și, într-adevăr, acestei femei care reprezintă Samarìa, Isus îi spune: „dacă tu ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu…”. Ea a mers să scoată apă, cunoaște efortul pentru a scoate apă din fântână, iar Isus în schimb vrea să-i ofere ceva diferit, o relație cu Dumnezeu care nu mai este bazată pe efortul uman, pe virtuțile umane, ci pe îmbrățișarea iubirii sale.

Spune Isus. „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și cine este acela care îți spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie”. Iată diferența dintre izvor, unde există apă vie, și apa fântânii. Iar răspunsul femeii… Îi spune femeia, care deja îl numește „Domn” (deci există deja un progres): „nu ai o găleată, iar fântâna este adâncă”. Iată contrastul dintre izvor și fântână. „Deci de unde iei această apă vie?”. Și iată expresia lui Isus: „oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou”. O relație cu Dumnezeu bazată pe respectarea legii – fântâna, în simbolistica ebraică, reprezenta legea divină –, o relație cu Dumnezeu bazată pe respectarea legii este întotdeauna o relație care îl lasă pe om nemulțumit, pentru că nu știe niciodată dacă a respectat suficient, dacă a împlinit rânduielile, dacă este în regulă cu Dumnezeu sau nu. Isus vine să propună o nouă relație cu Tatăl și îi spune: „Dar cel care va bea apa pe care i-o voi da eu, nu va mai avea sete în veci. Dimpotrivă, apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică”. Îmbrățișarea, din partea omului, a iubirii lui Dumnezeu, se transformată în individ într-un izvor care țâșnește, deci omul nu mai trebuie să meargă să-și procure prin propriul efort apa, cea care dă viață, ci această apă este interioară, este experiența unei iubiri comunicate și a unei iubiri primite. Când persoana experimentează că este iubită cu generozitate, descoperă în interiorul ei tăria, energia de a iubi cu generozitate.

Femeia se declară dispusă să primească această apă, iar aici Isus îi cere să meargă și să-și cheme soțul. Ea răspunde că nu are soț, iar Isus… Și aici nu e ca și cum Isus ar face pe moralistul, este ceva diferit ceea ce evanghelistul ne prezintă. Isus îi spune: „Într-adevăr, ai avut cinci soți și cel pe care îl ai acum nu este soțul tău”. Isus se referă la istoria Samarìei: am spus că samaritenii erau o populație metisă, erau coloniști importați de asirieni, se amestecaseră cu populația existentă, de aceea îl adorau pe Dumnezeul lui Israel pe muntele Garizim, dar apoi, pe alți cinci munți sau dealuri, au ridicat cinci temple altor zeități. Iată cine sunt acești soți. Termenul de soț și domn în limba ebraică, aramaică, este identic. Deci, acestei femei care se declară dispusă să accepte această apă, Isus îi spune că acest lucru nu este însă posibil, dacă ea rămâne în idolatrie.

Și îi răspunde femeia: „Doamne, văd că ești un profet”. Mai întâi l-a văzut ca pe un iudeu, apoi ca pe domnul, ca pe un profet… Și ea face referință la tradiție: „Părinții noștri au adorat pe muntele acesta”, pe muntele Garizim, „iar voi spuneți că la Ierusalim”, locul templului, „este locul unde trebuie să adori”. Și iată revelația importantă a lui Isus: s-a terminat epoca templelor. Dumnezeul lui Isus nu mai stă într-un templu, unde oamenii trebuie să meargă, ci omul devine acest templu, în care Dumnezeu își manifestă sfințenia.

Și spune Isus: „crede-mă”, și o numește „femeie”, ceea ce înseamnă mireasă. Isus i s-a adresat cu acest termen mamei sale, acum i se adresează samaritencei. Mama o reprezintă pe mireasa fidelă, cea căreia nu i-a lipsit niciodată vinul iubirii; samariteanca este mireasa adulteră, pe care mirele o recucerește prin oferirea unei iubiri și mai mari. „Crede-mă, femeie, că vine ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta”, deci nici pe Garizim, „nici la Ierusalim”. Ea a făcut referire la părinți, la tradiție, Isus vorbește despre Părintele: în timp ce Dumnezeu are nevoie de un templu și de credincioși, Tatăl are nevoie de fii, care să-l imite în iubirea sa.

Și apoi Isus continuă: „vine ceasul – și este acesta – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în spirit și adevăr”. „Spirit și adevăr” este o expresie care indică iubirea care este fidelă. „Căci Tatăl vrea să fie [astfel cei care îl adoră]”, literalmente, evanghelistul traduce: „Căci Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este spirit, iar cei care îl adoră, trebuie să-l adore în spirit și adevăr”. Adevăratul cult, pe care Isus îl propune, nu este un cult care pornește de la om spre Dumnezeu, în care omul trebuie să se lipsească de ceea ce are pentru a-i oferi lui Dumnezeu, ci noul cult este cel care pornește de la Dumnezeu spre om, o comunicare a iubirii pe care omul o îmbrățișează, iar noul cult pe care Isus îl cere este prelungirea acțiunii creatoare a Tatălui. În timp ce cultul antic îl diminuează pe om, noul cult îl potențează, sau mai bine, cu cât mai mult el manifestă această iubire, cu atât mai mult se aseamănă cu Tatăl. Deci, a adora în spirit și adevăr înseamnă a colabora cu acțiunea creatoare a Tatălui.

Ei bine, femeia se declară încă o dată în sintonie, și exact ei, o femeie adulteră, o femeie considerată impură, Isus i se manifestă pentru prima dată în condiția sa divină și ca Mesia. Îi spune Isus: „Eu sunt”. „Eu sunt” este revendicarea numelui divin.

Concluzia acestui lung episod este că femeia se duce apoi să cheme… Lasă urciorul… A înțeles că această apă, că acest urcior nu-i mai folosește, pentru că nu mai există fântâna din care trebuie să scoată apa, ci are acest izvor, pe care, prin Isus, Dumnezeu i l-a oferit în interiorul ei. Se duce să răspândească poporului vestea. Și iată finalul, samaritenii care îi spun femeii: „Nu mai credem pentru cuvintele tale, ci pentru că noi înșine am auzit și știm că acesta este cu adevărat”, și iată revelația, „salvatorul lumii”. În timp ce evreii îl așteptau pe salvatorul lui Israel, ereticii, metișii, necurații samariteni au înțeles adevărata identitate a lui Isus, mântuitorul lumii.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice