Iubirea: unica legătură matrimonială!
Căsătoria este o alegere a iubirii și, ca atare există atâta timp cât iubirea este prezentă, evidentă și activă. Dacă această iubire încetează, încetează și căsătoria, care nu poate subzista acolo unde există indiferență, răceală…
Căsătoria și divorțul
Evanghelia după Matei, 19, 1-12
Atunci când a terminat Isus discursurile acestea, a părăsit Galileea și s-a dus în ținuturile Iudeii, dincolo de Iordán. Și îl urmau mulțimi mari, iar el le-a vindecat acolo.
Matei 19,1-2
„Când a terminat aceste discursuri” – această expresie este folosită de evanghelist pentru a încheia învățăturile lui Isus (Matei 7,28; 11,1; 13,53; 26,1). Acesta este al patrulea din cele cinci discursuri care ritmează Evanghelia după Matei. Partea încheiată este discursul comunitar (Matei 18,1-19,1) cu normele de comportament în cadrul comunității credincioșilor. Următorul discurs va fi cel concluziv sau final (Matei 23,1-26,1).
Isus își continuă călătoria spre Ierusalim, unde va găsi moartea, după cum le-a vestit discipolilor săi (Matei 16,21). Isus părăsește Galileea și nu se va mai întoarce niciodată decât la înviere, când se va arăta discipolilor „pe munte(le)” [cel cu articol hotărât] (Matei 28,16).
Nefiind ascultat în marile orașe precum Corazín, Betsáida, Cafárnaum (Matei 11,20-24) și respins chiar și la Nazaret (Matei 13,53-58), acțiunea sa în Galileea ar putea fi considerată falimentară. Dar nu este așa. Indicația geografică menționată de evanghelist este foarte ciudată. În loc să scrie dincoace de Iordan, evanghelistul plasează Iudeea dincolo, punând-o laolaltă cu teritoriile păgâne. Evanghelistul opune insuccesului lui Isus din cetățile galileene adeziunea imensă a mulțimilor care îl urmează și pe care, în calitatea noului Moise, Isus le va conduce pe calea exodului. Un fapt pare destul de straniu: vindecarea lui Isus se adresează tuturor mulțimilor care îl urmau. Nu este posibil ca aceste mulțimi să fie compuse exclusiv din bolnavi (cărora le-ar fi fost destul de greu să-l urmeze pe Isus într-un itinerar care, pornind din Galileea, cobora în Iudeea).
Pentru evanghelist, întregul popor al lui Israel este asemenea unui bolnav care are nevoie de vindecare prin lucrarea lui Isus. Boala mortală de care suferă poporul este cauzată de preoți care, în loc să-l prezinte pe Dumnezeul eliberator, desfigurează chipul Domnului prezentându-l ca pe un tiran: „Piere poporul meu din lipsa cunoașterii. Fiindcă tu refuzi cunoașterea, și eu te voi refuza pe tine ca preot al meu” (Oséa 4,6).
Și s-au apropiat de el unii farisei ca să-l ispitească și l-au întrebat: «Îi este permis unui bărbat să-și repudieze soția pentru orice motiv?».
Matei 19,3
Foarte punctuali, ori de câte ori Isus îngrijește, vindecă sau eliberează poporul, apar cei care nu tolerează această eliberare care îi sustrage pe oameni de sub influența lor și le diminuează prestigiul (Matei 9,14; 12,2; 15,1; 16,1).
Fariseii apar atunci când lumea îl urmează pe Isus și este vindecată. Pentru ei este vorba de o hemoragie internă care trebuie oprită cât mai rapid. De aceea îl ispitesc pe Isus. Fariseii întruchipează în atitudinea lor ostilă față de Isus acțiunea Satanei din pustiu, pe care Matei, singurul dintre evangheliști, l-a definit ispititor (Matei 4,3). Întrebarea pe care fariseii i-o pun lui Isus nu este orientată spre a învăța, ci este o ambuscadă. Ei nu intenționează atât să-i controleze ortodoxia, cât să-l facă să aibă același sfârșit ca Ioan Botezătorul, care fusese decapitat de tetrarhul Irod. Acesta era de fapt obsedat de figura lui Isus pe care îl vedea drept Botezătorul „înviat din morți” (Matei 14,2).
Iar Isus este mai periculos decât Ioan Botezătorul.
În timp ce Ioan îl învinuia pe Irod nu atât din cauza repudierii legitimei sale soții, acțiune pe care Legea o permitea, cât mai ales din cauza căsătoriei cu cumnata sa, Irodiada (Matei 14,1-12), fapt strict interzis de Lege (Levitic 20,21), Isus s-a pronunțat deja împotriva acțiunii înseși a repudierii (Matei 5,31-32). Tema pe care o abordează fariseii este, de fapt, facultatea bărbatului de a-și repudia soția. Repudierea era admisă de Lege și nimeni nu o punea sub semnul întrebării, chiar dacă era controversată interpretarea cauzelor care îi permiteau bărbatului să-și repudieze soția pentru a se putea apoi căsători din nou în mod legitim.
Desfacerea căsătoriei nu întâmpina mari dificultăți în Israel: „O femeie este o plagă pentru soțul ei? Să o repudieze și astfel va fi vindecat!” (Yebamot B. 63b) sentențiază Talmudul, unde un întreg tratat („Ghittin”, de la ghet, repudiu) este dedicat examinării cazurilor de repudiere. Legislația repudierii (ebr. sefer keritut) era bazată exclusiv pe dreptul bărbatului: „Femeia poate fi repudiată, fie că vrea sau nu” (Yebamot M. 14,1).
Textul care permite repudierea este Deuteronom 24,1: „Când un bărbat a luat o femeie și a trăit cu ea ca soț, dacă se întâmplă apoi că ea nu găsește har în ochii lui, pentru că el a găsit în ea ceva rușinos, să scrie pentru ea un libel de repudiere, să i-l dea în mână și s-o îndepărteze din casa lui”. Problema era să știe la ce se referea legislatorul prin „ceva rușinos” (literalmente, „nuditatea unui lucru”).
Cele două interpretări principale fac referință la cei doi rabini antagoniști: Shammai și Hillel. Primul, partizan al unei interpretări rigide a Legii, iar celălalt mai indulgent.
Discipolii lui Shammai învățau că „nu-ți poți repudia soția decât atunci când găsești în ea ceva rușinos” (Sifre Deuteronom 24, 1 269. 122a), iar prin rușinos înțelegeau un comportament indecent, în mod concret adulterul.
Adepții lui Hillel, mai concesiv, învățau că bărbatul își poate alunga soția din casă „chiar și pentru simplul fapt că a lăsat mâncarea să ardă…” (Gitttin M. 9,10).
Rabinul Aqiba învăța: „dacă se întâmplă că ea nu mai găsește har în ochii lui” înseamnă că bărbatul își poate repudia soția „chiar și pentru simplul fapt că găsește o altă femeie mai frumoasă decât ea” (Gittin 9,10).
Cele două școli rabinice, deși divergente în motivațiile cauzelor repudierii, considerau că este legitim pentru bărbat să-și ia o nouă soție, în măsura în care bărbatul este făcut pentru reproducere, care este un precept divin precis: „Fiți rodnici și înmulțiți-vă!” (Geneza 1,28).
Fariseii îl întreabă pe Isus, care s-a arătat deja îngăduitor, dacă și el este de acord cu Hillel că soția poate fi repudiată din orice motiv banal. După cum vom vedea mai târziu cu întrebarea despre legalitatea plății impozitelor către împărat (Matei 22,15-22), întrebarea fariseilor este vicleană.
În ispita fariseilor este reînnoită cea a diavolului, care l-a ispitit pe Isus să facă ceea ce lumea se aștepta și spera (Matei 4,5-6). Dacă Isus se pronunță în favoarea repudierii, obține consimțământul facil al mulțimii, dar neagă ceea ce a învățat în discursul de pe munte (Matei 5,31-32). Dacă Isus se declară împotriva practicii repudierii, merge împotriva Legii lui Dumnezeu și face să crească ostilitatea lui Irod față de el.
Dar el a răspuns zicând: „Nu ați citit că, de la început, Creatorul «i-a făcut bărbat și femeie»”?
Matei 19,4
Isus îi tratează pe farisei ca pe niște ignoranți: „Nu ați citit…”. Fariseii, care își petrec ziua și noaptea citind Scriptura, nu o înțeleg de fapt și nu o pricep, căci criteriul de înțelegere a Scripturii este binele omului. Isus ignoră diviziunile teologice ale diferitelor școli rabinice și omite chiar însăși Legea lui Dumnezeu exprimată în cartea Deuteronomului, pentru a ajunge direct la voința Creatorului.
Încă o dată, conflictul este între un Dumnezeu Creator și unul Legislator. Isus, fără nicio ezitare, se situează de partea Creatorului și a planului său original privind creația.
În răspunsul său, Isus folosește, unindu-le, cele două relatări ale creației cuprinse în cartea Genezei.
În timp ce în prima narațiune, care a luat naștere în cercurile profetice, se vorbește despre crearea unui cuplu, la egalitate, de către Dumnezeu, care „l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat” (Geneza 1,27), în a doua, elaborată în mediul sacerdotal, este corectată această linie teologică prea îndrăzneață. Mai întâi este creat bărbatul, iar femeia nu este creată la egalitate cu bărbatul, ci doar „a plăsmuit-o din coasta pe care o luase de la bărbat”, de aceea „se va numi femeie [ebr. ʼiššah] pentru că din bărbat [ebr. ʼiš] a fost luată” (Geneza 2,21-23).
Isus ignoră această a doua parte în care femeia este inferioară bărbatului și menționează doar consecința:
De aceea bărbatul va părăsi pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup.
Matei 19,5
Ceea ce îi dă bărbatului puterea de a se desprinde de familia sa, este nevoia de a-și reconstitui unitatea persoanei sale cu partea care îi lipsește, femeia. Numai o iubire mai mare decât cea față de proprii părinți permite ruperea legăturii cu casa părintească. Această iubire, superioară celei față de părinți, reușește să fuzioneze într-o singură ființă două persoane distincte.
Mai mult decât atât, fiecare membru al cuplului își arată unul altuia acea iubire și protecție care era exercitată anterior de familia originală.
Astfel nu mai sunt doi, ci un singur trup.
Matei 19,6a
Isus subliniază afirmația Genezei, accentuând faptul că bărbatul și femeia, doi indivizi diferiți, sunt chemați să se contopească într-o singură persoană.
Femeia nu mai este proprietatea soțului, ci carne din carnea lui (Geneza 2,23), însoțitoarea lui cu demnitate egală. În această nouă realitate este exclusă orice formă de superioritate a unei părți asupra celeilalte. Cel care își repudiază soția se mutilează și se diminuează pe sine însuși.
Deci, ceea ce Dumnezeu a unit, bărbatul să nu despartă.
Matei 19,6b
Această unitate, voință a lui Dumnezeu, nu poate fi eliminată prin inițiativa omului. Omul care a îndrăznit să separe ceea ce Dumnezeu a unit a fost Moise, care, permițând repudierea, a anulat prin legea sa planul divin, și este oricine își repudiază propriul partener distrugând unitatea creată de Dumnezeu.
Încă o dată, Isus se conectează la filonul profetic al Dumnezeului Creator, iar luarea sa de poziție amintește ceea ce este scris în cartea profetului Malahía: „Oare nu a făcut el o singură ființă dotată cu carne și suflu vital? Ce caută această singură ființă, dacă nu descendență de la Dumnezeu? Așadar, păziți suflul vostru vital și nimeni să n-o trădeze pe femeia tinereții sale. Căci eu detest repudierea, spune Yahvé, Dumnezeul lui Israél” (Malahía 2,15).
I-au spus: „Atunci, de ce Moise a poruncit «să i se dea actul de repudiere și să fie îndepărtată»?
Matei 19,7
Isus s-a apelat în mod direct la Dumnezeul Creator și la planul său de unitate între bărbat și femeie, dar ceea ce afirmă el este în contradicție cu realitatea căsătoriei ebraice în care bărbatul era stăpânul de necontestat al soției. În timp ce pentru soț era folosit termenul baʼal (patron/ proprietar), soției îi era rezervat calificativul de beʼhulah (posedată). Fariseii, care nu-l pot invoca pe Creator, răspund invocându-l pe Legiuitor care, prin Moise, a autorizat repudierea. Ceea ce îi alarmează pe farisei este redimensionarea Legii lui Moise, întreprinsă deja de Isus în discursul de pe munte. Într-adevăr, Isus abordase deja chestiunea repudierii și s-a exprimat în mod clar împotriva a ceea ce învăța Moise: „S-a spus: «Oricine își repudiază soția, să-i dea actul de repudiere!». Eu însă vă spun…” (Matei 5,31-32).
El le-a spus: «Din cauza împietririi/obstinației inimii voastre [sklêrokardian] v-a permis Moise să vă repudiați soțiile, dar la început nu a fost așa».
Matei 19,8
Isus se referă la planul Dumnezeului Creator (la început) denunțând faptul că Moise l-a abandonat pentru a merge în întâmpinarea poporului său.
Potrivit tradiției religioase, fiecare cuvânt al Legii venea de la Dumnezeu însuși, iar Moise a avut rolul simplu de executor al voinței lui Dumnezeu și era inacceptabil să se distingă anumite părți afirmând că ele proveneau de la Moise, mai degrabă decât de la Domnul: „Oricine dă asigurări că Tora nu vine din cer, cel puțin în acel text, și că Moise și nu Dumnezeu a spus… va fi exterminat în această lume și în lumea care va veni” (Sanhedrin B. 99a). Afirmația lui Isus sună a blasfemie pentru că îndrăznește să contrazică ceea ce este scris în Sfânta Scriptură, unde însuși Dumnezeu emană Legea, inclusiv legea repudierii, și poruncește să fie puse în practică: „Yahvé, Dumnezeul tău, îți poruncește să pui în practică aceste legi și aceste norme” (Deuteronom 26,16).
Pentru Isus, ceea ce este scris în Lege nu manifestă voința lui Dumnezeu, ci este o cedare în fața încăpățânării poporului și, prin urmare, nu se bucură de nicio autoritate divină. Isus îi mustră pe farisei pentru neglijarea poruncii lui Dumnezeu pentru a respecta tradiția oamenilor (Marcu 7,8). Reproșându-le fariseilor duritatea inimii lor, Isus invocă generația exodului, care a pierit toată în deșert tocmai din cauza „obstinației [sklêrokardia] inimii lor” (Ben Siráh 16,9). Este generația care nu-i ascultă pe profeții lui Dumnezeu pentru că nu-l ascultă pe Domnul însuși („Israeliții nu vor să te asculte pe tine, pentru că nu vor să mă asculte pe mine: toți Israeliții sunt cu grumazul înțepenit și cu inima împietrită [sklêrokardioi]”, Ezechiél 3,7).
De aceea eu vă spun: oricine își repudiază soția, în afară de porneia, și se căsătorește cu alta comite adulter.
Matei 19,9
Când Matei își scrie lucrarea, era cunoscută deja Evanghelia după Marcu, care este cea mai veche. În această Evanghelie, fraza lui Isus nu cunoaște nicio excepție: „Oricine își repudiază soția și se căsătorește cu alta comite adulter față de ea” (Marcu 10,11), și nici Evanghelia după Luca nu admite excepția lui Matei.
Comunitățile creștine nu au considerat Evangheliile un cod de conduită fixat o dată pentru totdeauna, ci un text viu, în creștere, la care fiecare comunitate era ținută să adauge și să-l îmbogățească cu propria experiență despre Isus cel înviat. Cuvântul lui Isus nu a fost considerat litera care ucide, ci Duhul care dă viață (2 Corinteni 3,6), de aceea evanghelistul introduce în comunitatea creștină un caz care poate justifica repudierea, cel al porneiei.
Biserica primitivă, la excepția citată de Matei o va adăuga în curând și pe cea a lui Paul care se confruntă cu o nouă situație în cadrul comunității: cea a cuplurilor în care doar unul dintre soți este credincios.
În Scrisoarea întâi către Corinténi se spune: „Dar dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă: în aceste circumstanțe fratele sau sora nu sunt supuși sclaviei; Dumnezeu v-a chemat la pace” (1 Corinteni 7,15). Pacea, adică fericirea vine înainte de legătura căsătoriei. Căsătoria trebuie să producă și să manifeste fericirea, atunci când se întâmplă contrariul încetează să mai existe. Tocmai acesta este „privilegiul Paulin” prin care este permisă dizolvarea căsătoriei.
Excepția porneiei nu este cea permisă de legislația Deuteronomului. Termenul grecesc ales de evanghelist este pasibil de interpretări diferite, începând de la fornicație până la concubinat, impudicitate, prostituție, uniune ilegală și adulter. Mai mult decât atât, în limbajul profetic idolatria și infidelitatea în care poporul lui Israel cădea de multe ori, se numește porneia, (Oséa 4,10-12), iar Biserica primitivă a înțeles și în acest sens adulterul: „Nu există adulter numai atunci când cineva își corupe trupul, ci și atunci când cineva comite lucruri asemănătoare cu ale păgânilor este un adulter” (Păstorul lui Herma, Porunca IV, 39 (19,9).
În lumea iudaică bărbatul era obligat să-și repudieze soția adulteră („Oricine își ține soția adulteră este un prost și un nelegiuit” Proverbe 18,22 LXX).
Pentru Isus, singurul motiv care poate desface legătura matrimonială este constatarea evidentă că aceasta nu mai există. Acest lucru se poate întâmpla prin adulter, care nu trebuie înțeles drept culpă ocazională, ci ca alegere definitivă din partea unuia dintre soți a unui alt partener. Iubirea este cea care realizează unirea dintre cei doi. Fără iubire, unitatea încetează și, odată cu aceasta, și legătura căsătoriei.
Exact aceasta este alegerea lui Ieronim, primul traducător al Scripturii și unul dintre primii traducători și comentatori ai Evangheliei: „Numai adulterul poate învinge iubirea față de propria soție. Acea carne care era una, ea a împărțit-o unindu-se cu altul, adulterul ei a separat-o de soț… Deci, oriunde există adulter… suntem liberi să ne repudiem soția” (Ieronim, Comentariu la Evanghelia după Matei, Cartea 3,19,9).
Căsătoria este o alegere a iubirii și, ca atare, există atâta timp cât iubirea este prezentă, vizibilă și activă. Dacă această iubire încetează, încetează și căsătoria, care nu poate subzista acolo unde există indiferență, răceală sau chiar aversiune și ură. Dumnezeul care „ne-a chemat la pace” (1 Corinteni 7,15) nu le poate impune o existență nefericită fiilor săi.
I-au spus discipolii: „Dacă aceasta este situația bărbatului față de femeie, este mai bine să nu se căsătorească”.
Matei 19,10
Discipolii nu acceptă refuzul repudierii anunțate de Isus. Ceea ce spune învățătorul lor este împotriva unei tradiții consacrate care îl vede pe bărbat ca stăpân al soției sale. Cu aceste condiții, căsătoria nu are sens.
Din partea bărbatului, căsătoria era concepută în primul rând pentru a-și asigura o descendență. Femeia era un instrument sexual, numită în mod brutal racham, „uter” (Judecători 5,30). Soția este doar un instrument, un vas pe care bărbatul îl folosește pentru a face copii. „A te folosi de recipient” era modul folosit în Talmud pentru a indica actul sexual (Megillà B. 12b).
Dar el le-a răspuns: „Nu toți îmbrățișează/înțeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat”.
Matei 19,11
Cuvântul la care se referă Isus nu privește respingerea repudierii, ci mesajul care urmează, pe care Isus îl consideră că nu este pentru toți. Chiar și această învățătură este specifică lui Matei.
Există eunuci care s-au născut astfel din pântecele mamei lor; există eunuci care au fost evirați [eunouchisthêsan] de oameni și există eunuci care s-au evirat [eunouchisan] de la sine pentru împărăția cerurilor. Cine poate înțelege, să înțeleagă!
Matei 19,12
Singurii eunuci despre care avem cunoștință în timpul lui Isus sunt cei trei în slujba lui Irod cel Mare (Războiul 1,488). De fapt, în Israel nu existau eunuci, în măsura în care practica castrării era interzisă în mod expres de Lege (Deuteronom 23,2; Levitic 22,24).
Prin termenul eunuc, adică evirat, repetat în pasaj de trei ori, era indicat cel care nu poate procrea.
Potrivit tradiției religioase ebraice, „bărbatul este obligat să se reproducă” (Bereshit Rabbâ 1,28), deoarece porunca divină este: „Fiți rodnici și înmulțiți-vă!” (Geneza 1,28). În Biblie nu există niciun termen pentru a-i indica pe cei necăsătoriți, fie femei sau bărbați, iar conform Talmudului „Cei necăsătoriți nu sunt bărbați în sensul deplin al cuvântului” (Bereshit Rabbâ 17,2).
Cei care nu se căsătoresc „trăiesc fără bucurie, fără binecuvântare, fără fericire” pentru că „un bărbat fără femeie nu este bărbat” (Yebamot B. 62b; Bereshit Rabbâ 17,2). Propunerea lui Isus de a renunța la procreare în vederea împărăției suna a sacrilegiu în iudaism. În Lege, cei evirați erau opriți de la cult și preoție („Să nu intre în comunitatea Domnului cel care are membrul mutilat” (Deuteronom 23,2). Acum aceștia sunt prezentați de Isus ca model al lucrătorilor Împărăției (Isaía 56,3-5).
Însă alegerea de a renunța la procreare nu înseamnă infecunditate. Și este simptomatic faptul că, tocmai după ce a vorbit despre cei care nu procreează, îi sunt aduși lui Isus copiii, iar mai târziu Isus va confirma că orice alegere făcută pentru împărăție produce de o sută de ori mai mult (versetul 29).
Pr. Alberto Maggi, biblist, 07.04.2016
Sursa: Solidando.net
