Iubire sau război. O răscruce fatală pentru teologie

Pacea dintre cele trei mari religii este singura rețetă împotriva terorii. Recenzia lui Vito Mancuso asupra noului eseu al lui Jonathan Sacks

Întrebarea din centrul noii cărți a lui Jonathan Sacks – Non nel nome di Dio (Nu în numele lui Dumnezeu), publicată de Giuntina – ne-am pus-o cu toții, dar, formulată de cel care a fost mulți ani rabin șef al „United Hebrew Congregations of the Commonwealth” și care este una dintre vocile cu cea mai mare autoritate în dezbaterea teologică internațională de astăzi, dobândește o anumită peremptorietate. Iat-o: «Ebraismul, creștinismul și islamul se definesc ca religii ale păcii și totuși toate trei au dat naștere violenței în anumite momente din istoria lor». De ce? Cum să explicăm paradoxul religiilor care doresc pacea și totuși produc război și terorism? Problema îi privește pe toți, nu doar pe credincioși, deoarece religia a revenit pe scena mondială și va reveni tot mai mult; sau mai degrabă, pentru Sacks secolul XXI este «începutul unui proces de de-secularizare», fapt a cărui dovadă principală se numește demografie: «Peste tot în lume grupurile cele mai religioase au cea mai mare rată a natalității», în timp ce «acolo unde comunitățile religioase dispar urmează imediat declinul demografic». Prin urmare, religia va fi din ce în ce mai relevantă și de aceea este urgent să-i rezolvăm ambiguitățile. Iar dacă violenței pe care o produce trebuie să răspundem militărește pentru a-i opri efectul, pentru a-i extirpa din rădăcini cauza trebuie să răspundem teologic: «Nu avem o altă alegere decât să reexaminăm teologia care duce la conflicte violente; dacă nu facem această lucrare teologică, ne vom confrunta cu persistența terorii».

Desigur, religia nu este cauza directă a violenței, având în vedere că niciun secol nu a fost mai puțin religios și, în același timp, mai violent decât secolul XX. Rădăcina violenței nu este religia, chestiunea este mult mai complicată, are legătură cu identitatea noastră cea mai profundă: noi suntem potențial violenți ca animale sociale. Cu alte cuvinte, tocmai tendința noastră de a forma grupuri este în același timp la originea civilizației și la originea violenței: «Altruismul ne conduce să facem sacrificii în beneficiul grupului și în același timp ne conduce la comiterea actelor de violență împotriva celor care sunt percepuți ca amenințări la adresa grupului». Acea dorință de relații care generează în mod pozitiv cupluri, familii, prietenii, comunități și care depășește izolarea și ne face să ne simțim în viață, în alte părți provoacă agregări sub formă de bande, haite, clanuri, brigăzi care îi fac pe unii să-i perceapă instinctiv pe ceilalți ca dușmani. Omenirea fără grupuri este imposibilă, dar omenirea structurată pe grupuri este în mod natural violentă. Iar ideea este că religia sprijină grupurile într-un mod mult mai eficient decât orice altă forță: de aceea apare ca fiind cea mai mare generatoare de comuniune și solidaritate și, în același timp, de intoleranță și violență.

Împotriva acestei ambiguități structurale a naturii umane manifestată de religie în cel mai înalt grad, Sacks propune «o teologie a Celuilalt» al cărei scop este de a genera o dorință de identificare cu cei care, prin instinct natural, sunt doar niște dușmani: «Pentru a mă vindeca de violența potențială față de Celălalt, trebuie să mă pot imagina ca fiind Celălalt». Această teologie a Celuilalt operează la nivel metodologic, îndemnându-ne să abandonăm logica instinctuală Noi-Ei pentru a îmbrățișa perspectiva spirituală care știe să citească realitatea și din punctul de vedere al celuilalt, semn al înțelepciunii adevărate și al victoriei asupra «genei egoiste» care este activă în interiorul fiecăruia dintre noi. Aceasta este ceea ce religiile numesc „convertire”.

Punctul decisiv este însă ca religiile să înțeleagă că astăzi tocmai ele trebuie să se convertească pentru a pune capăt luptei reciproce asemănătoare «rivalității dintre frați». Cele trei religii monoteiste sunt de fapt «frați în competiție» pentru a-și acapara rolul de adevărat depozitar al revelației divine, în convingerea că în interiorul umanității ar exista o poziție privilegiată: „fiul preferat, poporul ales, păzitorul adevărului”. De aceea relația dintre ebraism, creștinism și islam a fost până acum marcată de depășirea reciprocă: «Cel mai mic crede că a biruit peste cel mai mare: creștinismul a făcut astfel cu ebraismul, islamul a făcut astfel cu ambele religii». Secolul XXI, însă, spune Sacks, ne «invită la o nouă lectură».

El dă un exemplu propunând o „contra-lectură” a unor texte decisive ale Bibliei ebraice, deoarece «chiar textele care stau la baza problemei, dacă sunt corect interpretate, pot oferi soluția». Prin această relectură, Sacks arată într-un mod magistral că ceea ce spun cu adevărat textele nu este ceea ce a fost receptat în secolele trecute sub însemnul diferenței Noi/Ei și încă astăzi stă la baza rivalității mimetice dintre cele trei religii abrahamice, ci, exact invers, este depășirea acestei logici instinctuale în vederea păcii și a armoniei.

Este crucial să observăm, totuși, că criteriul acestei „contra-narațiuni” este ceva exterior textului sacru, este o nevoie umană și divină care se numește pace. Adică nu este coerența textului în sine și nici nu este tradiția interpretativă: tocmai pacea este criteriul decisiv. Din acest motiv, pentru Sacks primatul îi aparține eticii, în perfectă continuitate cu cea mai bună tradiție ebraică de la Moses Mendelsohn la Hermann Cohen, de la Martin Buber la Abraham Heschel, de la Hans Jonas la Emmanuel Lévinas. Această exigență etică ne face să descoperim că «Biblia ebraică conține nu numai o narațiune, ci și o contra-narațiune» în baza căreia «nașterea lui Isaac nu îl destituie pe Ismael», iar «alegerea lui Iacob nu înseamnă respingerea lui Esau». Prin urmare, nu există niciun loc privilegiat pentru care să luptăm, există în schimb redescoperirea unui Dumnezeu universal și cu adevărat tată al tuturor. Iată de ce, spune Sacks, «Geneza descrie două legăminte: primul cu Noe și întreaga omenire, al doilea cu Abraham și fiii săi», unde esențialul este să înțelegem că al doilea legământ particular este în funcție de primul legământ universal, și nu invers, așa cum au crezut dintotdeauna toate religiile. Aceasta este schimbarea de paradigmă pe care timpul nostru o impune religiilor: înainte credința era orientată spre Noi, acum trebuie să fie orientată spre Toți: spre Noi + Ei. Sacks afirmă acest lucru în modul cel mai clar: «Ceea ce este universal vine înainte; nu-l putem iubi pe Dumnezeu fără să aducem mai întâi onoare demnității universale a umanității».

Problema este că textele sacre ale celor trei religii monoteiste conțin nu puține pasaje care, atunci când sunt interpretate în mod literal, produc violență și ură. În acest sens, Sacks scrie pe bună dreptate: «Putem și trebuie să le reinterpretăm». Prin urmare, este necesară o profundă și onestă îmbunătățire a textelor sacre, semnalând în ele acele pasaje care incită la ură și violență prin punerea lor în paranteze, poate și tipărindu-le cu caractere mai mici, în mod cert însoțindu-le întotdeauna cu comentarii adecvate. Este o datorie de care teologia și instituțiile religioase nu mai pot fi scutite, este lucrarea teologică desemnată de Sacks ca fiind indispensabilă în timpul nostru pentru a proteja pacea. Acest proces virtuos în limbajul laic se numește autocritică, în limbajul religios convertire, în ebraică „teshuvà”. Noua carte a lui Jonathan Sacks este un exemplu frumos în acest sens și nu putea veni decât din partea ebraică. Vor fi capabili creștinismul și islamul, care, spre deosebire de ebraism, se consideră religii universale valabile pentru toți, să facă față provocării?

Vito Mancuso, La Repubblica, 6 mai 2017

Sursa: Vito Mancuso