Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim

Duminica a 13-a de peste an – 30 iunie 2019

Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim. Te voi urma oriunde te vei duce – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Luca 9,51-62

Când s-au împlinit zilele înălțării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim şi a trimis soli înaintea sa.

Şi mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Văzând aceasta, discipolii Iacob și Ioan i-au spus: «Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer și să-i nimicească?». Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. Și au mers într-un alt sat.

În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: «Te voi urma oriunde te vei duce». Dar Isus i-a răspuns: «Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul omului nu are unde-și rezema capul».

Altuia i-a spus: «Urmează-mă!». Acela a răspuns: «Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!». Dar el i-a spus: «Lasă morții să-și îngroape morții lor, dar tu, mergi și vestește împărăția lui Dumnezeu!».

Un altul i-a zis: «Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea!». Dar Isus i-a spus: «Nimeni care pune mâna pe plug și privește înapoi nu este vrednic de împărăția lui Dumnezeu».

Luca 9,51-62

Discipolii lui Isus îl însoțesc, dar nu îl urmează. Chiar dacă sunt apropiați fizic, sunt distanți, pentru că ei merg mai departe cu ideea unui mesia victorios și triumfător. În capitolul 9 al Evangheliei după Luca, începând de la versetul 51 există un pasaj important pe care, din păcate, traducerile, cel puțin inexacte sau nepotrivite, nu îl redau. Într-adevăr, dacă citim această evanghelie, este scris că: „Pe când se împlineau zilele când avea să fie înălțat, el a luat hotărârea fermă de a pleca spre Ierusalim și a trimis mesageri înaintea lui”. Și apoi îl vom vedea într-un sat de samariteni care nu îl primesc. Dar de ce? Deci, să încercăm să traducem textul literalmente și vom vedea că această incongruență de fapt nu există.

„Pe când se împlineau zilele când avea să fie înălțat…”. Așadar, Isus este prezentat de evanghelist deja în călătoria finală către cetatea asasină a profeților, cea care îl va ucide. Iar aici evanghelistul nu spune „a luat hotărârea fermă”, ci scrie literalmente: „și-a împietrit fața spre Ierusalim”. Aceasta este o expresie care apare și în Vechiul Testament și care înseamnă a merge împotriva cuiva.

De exemplu, în cartea profetului Ieremia, în capitolul 21, versetul 10, citim: „Îmi întorc fața împotriva acestei cetăți pentru a-i face rău”. Domnul este cel care vorbește. Sau în cartea lui Ezechiel la capitolul 21, versetul 7, Domnul spune: „Fiul omului, întoarce-ți fața spre Ierusalim și vorbește împotriva sanctuarelor sale!”.

Așadar, această expresie pe care o folosește evanghelistul, „și-a împietrit fața către Ierusalim”, înseamnă că Isus merge împotriva Ierusalimului, merge să conteste acest oraș care pretindea că îl reprezintă pe Dumnezeu, dar era de fapt ucigașul tuturor profeților trimiși de Dumnezeu.

Însă discipolii nu înțeleg. Isus „trimite mesageri înaintea lui. Aceștia au pornit la drum și au intrat într-un sat de samariteni…”. Cunoaștem rivalitatea și vrăjmășia care exista între samariteni și iudei, cum se detestau între ei. Era o dușmănie veche de secole. „Ca să-i pregătească intrarea. Dar ei nu au vrut să-l primească, pentru că era în mod clar în drum spre Ierusalim”. Însă nu spun cum era Isus spre Ierusalim, ci spun că Isus mergea la Ierusalim, dar samaritenii cred că, fiind considerat acest Isus Mesia, el merge la Ierusalim pentru a prelua puterea și a supune apoi popoarele păgâne și, prin urmare, și pe samariteni.

Iată de aceea nu vor să-l primească. Tocmai discipolii au fost aceia care nu au înțeles intenția lui Isus. Iar faptul că nu înțeleg se vede din reacția celor doi discipoli – care sunt cei mai fanatici, Iacob și Ioan, pe care Marcu în Evanghelia sa îi numește „fiii tunetului”, din cauza caracterului lor autoritar – care întreabă: „Doamne, vrei să spunem să coboare un foc din cer și să-i mistuie?”. Referirea este la profetul Ilie, care, într-un episod localizat chiar în Samaria, arde câte cinzeci de emisari, de soldați deodată, care se duseseră la el.

Așadar, ei sunt convinși că Isus este un fel de Ilie, un om care, prin violență, impune respectarea legii lui Dumnezeu, a voinței lui Dumnezeu. Dar „Isus s-a întors și i-a certat”, exact așa cum face cu demonii.

„Și au pornit spre un alt sat”, tot din Samaria. Prin urmare, neînțelegerea, ostilitatea samaritenilor este cauzată de neînțelegerea din partea discipolilor. Și tot în Samaria există trei indivizi – unul dintre aceștia este invitat direct de Isus – care cer să-l urmeze. Numărul trei nu vrea să fie aritmetic, ci indică totalitatea, exhaustivitatea. Deci sunt reguli pentru urmarea lui Isus, valabile pentru toți. „Cineva i-a zis: «Te voi urma oriunde vei merge»”. Iar Isus stabilește câteva condiții, îl face să înțeleagă că: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar…”. Vulpile și păsările, în mentalitatea acelei epoci, sunt cele mai nesemnificative animale care există. „Dar Fiul omului nu are unde-și rezema capul”.

Așadar, Isus spune: „Atenție! Vrei să mă urmezi? Atunci nu te gândi la onoare, carieră sau succes, căci, mai rău decât cele mai inutile și neînsemnate animale, eu nici măcar nu am o casă, nu am nimic unde să-mi pun capul”. La mijloc, însă, evanghelistul îl prezintă pe individul pe care Isus îl invită să-l urmeze.

„Altuia i-a spus: «Urmează-mă!». Acela a răspuns: «Doamne, permite-mi să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!»”. Poate părea inuman acest răspuns al lui Isus: „Lasă morții să-și îngroape morții lor; tu, însă, mergi și vestește împărăția lui Dumnezeu!”. Nu este un răspuns inuman cel dat de Isus. Tatăl reprezintă trecutul. Deci a-l îngropa pe tatăl înseamnă a ține trecutul la un loc de înaltă cinste, de înalt respect.

Isus nu vrea, Isus cere o ruptură radicală cu trecutul. Vinul nou nu poate fi pus în burdufuri vechi, deci: „Lasă ca oamenii care trăiesc în trecut – morții – să-și îngroape morții. Tu mergi și vestește noutatea!”.

Și în sfârși al treilea: „Te voi urma, Doamne, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea”. În Biblie exista episodul cunoscut al lui Ilie care i-a permis lui Elizeu să meargă și să-și ia rămas bun de la familia sa. Isus, în schimb, nu permite.

Urgența împărăției lui Dumnezeu nu ne permite nostalgii după trecut, ci trebuie să ne detașăm în  mod radical de el. „Și Isus i-a răspuns: «Nimeni care pune mâna pe plug și privește înapoi nu este vrednic de împărăția lui Dumnezeu»”.

Această frază a lui Isus nu înseamnă a avea o relație detașată sau inumană cu propria familie, nimic din toate acestea, ci înseamnă că urgența de a anunța vestea cea bună, împărăția lui Dumnezeu, este atât de importantă încât nu putem avea nicio nostalgie după ceea ce apare numai ca trecut.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice