Isus Cristos nu a murit pentru păcatele noastre

„Isus nu a murit pentru păcatele noastre și cu atât mai puțin pentru că aceasta a fost voința lui Dumnezeu, ci din cauza lăcomiei instituției religioase, capabilă să elimine pe oricine îi împiedică interesele, fie el și Fiul lui Dumnezeu…”. Cu ocazia Săptămânii Sfinte, pe ilLibraio.it reflecția biblistului Alberto Maggi

„Nu, Isus Cristos nu a murit pentru păcatele noastre”

Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre. Acesta este răspunsul care este dat în mod normal celor care întreabă de ce Fiul lui Dumnezeu și-a încheiat zilele în cea mai dezonorantă formă pentru un evreu, patibulum-ul crucii[1], moartea celor blestemați de Dumnezeu (Gal 3,13).

Isus a murit pentru păcatele noastre. Nu numai pentru ale noastre, ci și pentru acei bărbați și femei care l-au precedat și, prin urmare, nu l-au cunoscut, și chiar pentru întreaga omenire care va veni. Dacă este așa, este inevitabil ca, privind la crucifix, cu acel corp care a fost torturat, acoperit cu răni, brăzdat de valuri și cheaguri de sânge, acele cuie care sfâșie carnea, acei spini înfipți în capul lui Isus, oricine să nu se simtă vinovat. Fiul lui Dumnezeu a ajuns pe patibulum pentru păcatele noastre! Sentimente de vinovăție care riscă să se infiltreze ca o substanță toxică în profunzimea psihicului uman, devenind ireversibile până la condiționarea pentru totdeauna a existenței individului, după cum știu bine psihologii și psihiatrii cărora nu le lipsește munca cu persoanele religioase devastate de scrupule și tulburări.

Cu toate acestea, este suficient să citim Evangheliile pentru a vedea că lucrurile stau altfel. Isus a fost asasinat pentru interesele castei preoțești aflate la putere, îngrozită de ideea de a pierde dominarea asupra poporului și, mai presus de toate, de a vedea dispariția bogăției acumulate în detrimentul credulității persoanelor.

Moartea lui Isus nu este cauzată doar de o problemă teologică, ci și de o problemă economică. Cristos nu era un pericol pentru teologie (în iudaism existau multe curente spirituale care concurau între ele, dar care erau tolerate de autorități), ci pentru economie. Crima pentru care Isus va fi eliminat este faptul că a prezentat un Dumnezeu complet diferit de cel impus de capii religioși, un Tată care nu cere niciodată fiilor săi, ci dăruiește mereu. Economia înfloritoare a templului din Ierusalim, care l-a făcut cea mai sigură bancă din tot Orientul Mijlociu, se baza pe impozite, ofrande și mai ales pe ritualuri, pentru a obține – contra cost – iertarea lui Dumnezeu. Totul era un comerț cu animale, piei, oferte în bani, fructe, cereale, totul pentru onoarea lui Dumnezeu și buzunarele niciodată sătule ale preoților, „câini lacomi, care nu știu să se sature” (Is 56,11).

Atunci când cărturarii, cele mai înalte autorități teologice ale țării, considerate magisteriul infailibil al Legii, îl văd pe Isus iertând păcatele unui paralitic, rostesc imediat sentința: „Acesta spune blasfemii!” (Mt 9,3). Iar cei care spuneau blasfemii trebuiau să fie uciși imediat (Lv 24,11-14)[2]. Indignarea cărturarilor poate părea o apărare a ortodoxiei, în realitate are drept scop protejarea economiei. Pentru iertarea păcatelor, de fapt, păcătosul trebuia să meargă la templu și să ofere ceea ce prescria mercurialul păcatelor, în funcție de entitatea păcatului, enumerând în detaliu câte capre, găini, porumbei sau altceva să ofere pentru repararea ofensei aduse Domnului. Iar Isus în schimb iartă în mod gratuit, fără a-l invita pe cel iertat să urce la templu pentru a-și aduce jertfa. „Iertați și veți fi iertați” (Lc 6,37) este de fapt anunțul șocant al lui Isus: doar două cuvinte care, totuși, riscă să destabilizeze întreaga economie a Ierusalimului. Pentru a obține iertarea lui Dumnezeu nu mai este necesar să mergem la templu, să aducem ofrande, să ne supunem ritualurilor de purificare, nimic din toate acestea. Nu, este suficient să iertăm și suntem imediat iertați… Iar alarma crește, marii preoți și cărturarii, fariseii și saduceii sunt toți cuprinși de neliniște, simt că pământul se surpă sub picioarele lor, până când, într-o întâlnire dramatică a Sinedriului, cel mai înalt organ juridic al țării, marele preot Caiafa nu ia decizia. Isus trebuie să fie ucis, și nu numai el, ci și toți discipolii, pentru că nu este periculos numai nazarineanul, ci și doctrina lui, și atâta timp cât există un singur adept capabil să o propage, autoritățile nu vor avea pace („Dacă îl lăsăm să continue așa, toți vor crede în el…”, In 11,47). Iar pentru a convinge Sinedriul de urgența de a-l elimina pe Isus, Caiafa nu se referă la teme teologice, spirituale, nu, marele preot îi cunoaște bine pe ai săi, deci ia cu brutalitate în discuție ceea ce este mai important pentru ei, interesul: „Voi nu înțelegeți nimic! Nu vă dați seama că este convenabil pentru voi ca să moară un singur om pentru popor…” (In 11,50). Isus nu a murit pentru păcatele noastre și cu atât mai puțin pentru că aceasta a fost voința lui Dumnezeu, ci din cauza lăcomiei instituției religioase, capabilă să elimine pe oricine îi împiedică interesele, fie el și Fiul lui Dumnezeu: „Acesta este moștenitorul. Haideți să-l ucidem și vom avea noi moștenirea lui” (Mt 21,38). Adevăratul dușman al lui Dumnezeu nu este păcatul, pe care Domnul în milostivirea sa reușește întotdeauna să-l șteargă, ci interesul, conveniența, aviditatea, care îi fac pe oameni complet refractari la acțiunea divină.

Pr. Alberto Maggi, biblist, 12/04/2017

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. A publicat, printre altele: Roba da preti (Chestii de ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase). Este în librării publicată de Garzanti Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între durere și viață).

Sursa: ilLibraio.it

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it

[1] Patibulum-ul este brațul transversal al crucii, pe care condamnatul îl purta pe umeri până la locul execuției unde era deja îngropat în pământ stâlpul vertical (n. tr.).

[2] Fiul femeii israelite a rostit blasfemie și a blestemat Numele [lui Dumnezeu]; de aceea a fost condus la Moise. Mama lui se numea Şelomít, fiica lui Dibrí, din tribul lui Dan. L-au pus sub supraveghere până când va veni o decizie din gura Domnului. Domnul i-a vorbit lui Moise, zicând: „Scoate-l în afara taberei pe cel care a blestemat; toți cei care l-au auzit să-și pună mâinile pe capul lui și toată adunarea să-l lapideze! (n. tr.).