Isus ne invită să nu tăcem în fața nedreptăților

Isus ne invită să nu tăcem în fața nedreptăților, ci să fim primii care să le denunțăm

„Atâta timp cât Evanghelia este anunțată, ea nu cauzează niciun fel de probleme, dar când vine vorba de traducerea ei în alegeri sociale, politice și civile concrete, atunci imediat apar cei care protestează și, ceea ce este mai paradoxal, o fac tocmai prin Evanghelie…”. Noua reflecție a biblistului Alberto Maggi pe ilLibraio.it pornește de la o frază rostită de Cristos, „Dați Cezarului ceea ce este a Cezarului!”, adesea citată aiurea, având în vedere că pasajul care conține expresia lui Isus nu se referă în niciun fel la o separare între puterile civile și religioase…

Dați Cezarului…

„Când îi dau de mâncare unui sărac, toți mă numesc sfânt. Dar când întreb de ce săracii nu au mâncare, atunci toți mă numesc comunist”, astfel se lamenta Dom Hélder Câmara (1909-1999), episcop brazilian precursor al teologiei eliberării, răspunzând celor care îl contestau pentru denunțurile sale cu privire la nedreptatea unei societăți profund egoiste, în care săracii sunt din ce în ce mai asupriți, marginalizați și învinuiți.

Este mereu aceeași poveste: atâta timp cât Evanghelia este anunțată, ea nu cauzează niciun fel de probleme, dar când vine vorba de traducerea ei în alegeri sociale, politice și civile concrete, atunci imediat apar cei care protestează și, ceea ce este mai paradoxal, o fac tocmai prin Evanghelie. Într-adevăr, ori de câte ori cineva încearcă să aplice mesajul lui Isus în societate, există întotdeauna înțeleptul de serviciu care citează fraza lui Cristos: Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului!, amintind de separarea dintre societate și religie, dintre stat și Biserică. Și anume: nu se acceptă intromisiuni în viața civilă, iar Evanghelia trebuie să rămână limitată la parohii și sacristii, ca hrană pentru evlavioși și persoanele cucernice.

Probabil cei care se tânguiesc cu „Dați Cezarului…” nu s-au deranjat niciodată să citească pasajul Evangheliei care conține expresia lui Isus, care nu se referă în niciun chip la o separare între puterile civile și religioase. Episodul în cauză face parte dintr-o serie de capcane bine gândite de toate forțele instituției religioase împotriva lui Isus pentru a-l discredita în fața mulțimii. Decizia asasinării lui a fost deja luată, dar atâta timp cât mulțimile îl urmează și îl susțin nu este posibil să o pună în aplicare („Auzind aceste parabole, arhiereii și fariseii și-au dat seama că vorbește despre ei. Căutau să-l prindă, dar se temeau de mulțimi pentru că ele îl considerau un profet”, Mt 21,45-46).

Inițiativa atacului este luată de farisei („au ținut sfat căutând să-l prindă în vorbă”, Mt 22,15): Isus reprezintă pentru ei un pericol pentru hegemonia lor doctrinară asupra poporului și trebuie eliminat. Pentru a-și atinge scopul, acești păzitori pioși ai doctrinelor sunt dispuși să facă orice, să-l calomnieze pe Isus afirmând că el „îi alungă pe demoni prin lucrarea căpeteniei demonilor” (Matei 9,34), iar decizia de a-l ucide au luat-o deja după ce Isus a vindecat o persoană în zi de sâmbătă („Fariseii au ieşit și au ținut sfat împotriva lui ca să-l dea la moarte”, Mt 12,14). Numai să-și atingă scopul, ei sunt acum gata să intre în clică cu adversarii lor dintotdeauna, irodienii, membrii partidului care sprijină dinastia irodiană la putere. În timp ce fariseii îi detestă pe romani, irodienii sunt colaboraționiști, în mod evident Isus este periculos pentru toți.  Aceștia i se adresează lui Isus cu o poruncă la imperativ care nu permite alternative: „Spune-ne!”, și-i ordonă lui Isus să-și exprime public gândirea cu privire la dominația odioasă a romanilor, declarându-se deschis cu privire la faptul de a plăti impozite dominatorilor: „Este permis sau nu a da tribut Cezarului?” (Mt 22,16). Ei vor ca Isus să ia poziție pro sau contra puterii de ocupație romană. Cezar este titlul dat fiecărui împărat roman, în acest caz îl indică pe Tiberius, iar de când fusese numit pentru Iudeea în anul 6 d.C. un procurator roman, a fost impusă o taxă pentru toți (de la doisprezece până la șaizeci și cinci de ani).

Capcana e bine gândită. Oricare ar fi răspunsul pe care Isus îl va da, acesta se va întoarce împotriva lui. Dacă Isus este în favoarea plății impozitelor către împărat, un păgân idolatru, el nu va îndeplini ceea ce este prescris în Cartea Deuteronomului, unde se afirmă că Domnul este singurul Dumnezeu care trebuie să fie slujit (Deut 6,4-13). În plus față de încălcarea Legii prin răspunsul său, Isus ar recunoaște legitimitatea ocupației și ar pierde simpatiile celor care-l văd ca pe un eliberator al poporului. Pe de altă parte, dacă Isus răspunde cu o invitație de a nu plăti tributul, poziția sa ar fi înțeleasă ca o rebeliune politică, iar prezența irodienilor ar asigura arestarea sa imediată. Isus ar fi, de fapt, un subversiv periculos, precum faimosul Iuda Galileeanul, care în anul 6 d.C. a încercat o revoltă împotriva romanilor, conform celor scrise de istoricul Iosif Flavius: „un galileean numit Iuda i-a îndemnat pe locuitori la rebeliune, umplându-i cu insulte în cazul în care ar fi continuat să plătească tribut romanilor și să aibă, în afară de Dumnezeu, stăpâni muritori” (Războiul Iudaic II, 8,1; Fap 5,37).

Isus, care nu este părtinitor cu nimeni și nu se uită la fața omului (Mt 22,16), nu răspunde cererii fariseilor și irodienilor, ci îi atacă cu o acuzație grea, numindu-i ipocriți, și anume comedianți, și ispititori care, prin acțiunea lor, nu fac altceva decât s-o prelungească pe cea a lui satana, definit de Matei ispititorul (Mt 4,3). Aceștia se prefac că au la inimă o chestiune de actualitate care se referă la binele poporului, dar, ceea ce îi interesează cu adevărat este doar discreditarea lui Isus și posibilitatea de a-l elimina.

La cererea imperativă a fariseilor și irodienilor („Spune-ne!”), Isus răspunde cu un alt imperativ: „Arătați-mi moneda tributului!” (Matei 22 19), iar cei care au mers să-l încolțească rămân încolțiți: „Iar ei i-au prezentat un dinar”. Fariseii și irodienii, de fapt, au în buzunare dinari cu efigia împăratului, fără să le pese de sacralitatea locului unde se află. În templul din Ierusalim era strict interzisă introducerea oricărei reprezentări umane, conform poruncii Decalogului (Ex 20,4), din acest motiv nu erau admise monedele păgânilor, considerate impure, ci era necesară schimbarea lor la schimbătorii de bani (Mt 21,12).

Isus îi demască pe irodieni și mai ales pe zeloșii păzitori ai Legii, pe farisei, atât de maniacal atenți și preocupați de respectarea normelor severe cu privire la pur și impur, dar în realitate nefiind altceva decât călăuze oarbe care strecoară țânțarul și înghit cămila (Mt 23,23). Iar Isus „i-a întrebat: Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?”, iar ei răspund: „ale Cezarului” (pe moneda prezentată lui Isus era reprezentat capul împăratului cu inscripția: „Tiberius Cezar, fiul divinului Augustus, Pontif Maxim”). Fariseii și irodienii l-au întrebat pe Isus dacă este permis să dea, adică să plătească tribut împăratului. Isus nu răspunde cu verbul lor, ci cu verbul a restitui: „Restituiți-i, așadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului, iar lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22,21). Moneda este simbolul puterii dominante (acolo unde ajungeau monedele împăratului ajungea și dominația lui). Acel dinar, cu chipul și inscripția împăratului, este al Cezarului, și lui trebuie să-i fie restituit, nerecunoscând astfel domnia sa în acest fel și reafirmând-o pe cea a lui Dumnezeu, uzurpată și desfigurată tocmai de fariseii care încalcă porunca lui Dumnezeu în numele tradiției pe care au impus-o poporului (Mt 15,3). Și atacul asupra lui Isus a rămas fără rezultat. Nu numai că nu au reușit să-l prindă în eroare, ci ei au fost prinși în păcat meritându-și titlul de ipocriți și ispititori. Fariseii și irodienii îl părăsesc pe Isus așa cum „diavolul l-a părăsit” (Mt 4,11) în deșert.

Prin urmare, răspunsul lui Isus nu limitează angajamentul credincioșilor la sfera spirituală, lăsând altora angajamentul civil, ci îi invită să fie drojdie, sare și lumină a lumii („Voi sunteți lumina lumii”, Matei 5,14), să nu rămână niciodată tăcuți în fața nedreptăților, ci să fie primii care să le denunțe („Ceea ce eu vă spun în întuneric spuneți la lumină, iar ceea ce ascultați la ureche vestiți de pe acoperișuri”, Matei 10,27).

Pr. Alberto Maggi, biblist, 04/07/2018

Sursa: ilLibraio.it

părintele Alberto Maggi

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă cu răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății și niciodată al puterii.

A publicat printre altele: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții) și Di questi tempi (În aceste vremuri).

Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.