Isus era pacifist?

Religia creștină admite conflictul, dacă servește la realizarea binelui suprem: dreptatea. Evanghelia ne lasă liberi să alegem cum să ne apărăm pentru că, uneori, războiul este inevitabil

Isus era pacifist? Clarificarea punctului nostru de vedere este esențială pentru interpretarea oricărui lucru, dar cu atât mai mult în fața chestiunii ridicate. Dacă este adevărat de fapt că subiectivitatea interpretului intră întotdeauna în joc, este de asemenea adevărat că la întrebarea «Gandhi era pacifist?» este dificil să răspundem nu, iar la întrebarea «Hitler era pacifist?» este dificil să răspundem da. În schimb, în cazul lui Isus există afirmații și acțiuni care ne fac să credem că da, iar altele că nu. De aceea, poziția interpretului rezultă a fi decisivă și este probabil ca atunci când ascultați un biblist, un istoric sau un teolog pacifist, să vi se spună că Isus era pacifist, și invers în cazul opus.

Pe lângă aceasta, este necesar să clarificăm mai întâi ce înseamnă a fi pacifist și ce se înțelege prin pace. După părerea mea, un pacifist nu este pur și simplu cineva care dorește pacea, ci cineva care își dorește pacea mai mult decât orice altceva și face din pace absolutul său, superior economiei, patriei, onoarei și chiar dreptății, religiei, libertății, vieții. Pentru pacifist, pacea este valoarea în fața căreia toate celelalte trebuie să se închine, pentru că absolut niciodată nu trebuie să cădem în negarea ei, care este violența războiului. Dacă asta înseamnă să fii pacifist, Isus era pacifist?

De asemenea, trebuie să clarificăm conceptul de pace. Sunt cunoscute cuvintele puse de Tacit în gura unui dușman al romanilor: «Fură, masacrează, jefuiesc și, sub nume fals, îl numesc imperiu; în cele din urmă, acolo unde lasă pustiu, spun că este pace». Subiectul sunt romanii, realitatea descrisă este pax romana, adică pacea ca pacificare rezultată din impunerea forței și cristalizarea nedreptății. Este vorba de pace adevărată? Un alt mod de a privi pacea este să o considerăm nu simplă absență a războiului, ci absență a nedreptății, pentru că fiecare și-a primit ce este al său. Aceasta este perspectiva lui Cicero: «Numele păcii este dulce… dar între pace și sclavie există o diferență foarte mare. Pacea este libertate sigură (tranquilla libertas), sclavia, în schimb, este extrema tuturor relelor, care trebuie respinsă nu numai cu războiul, ci și cu moartea». Este același concept ca și cel al Conciliul Vatican II: «Pacea nu este simpla absență a războiului și nici nu poate fi redusă la simpla stabilizare a echilibrului forțelor opuse și nici nu este efectul unei dominații despotice, ci este definită cu toată acuratețea „lucrare a dreptății”». Revine întrebarea: Isus era pacifist?

Cred că nu se poate răspunde cu certitudine într-un fel sau altul pentru că există pagini evanghelice în favoarea da-ului și altele în favoarea nu-ului. Iată pasajele cele mai importante în favoarea da-ului: Fericirile, în special a șaptea «Fericiți făcătorii de pace», a treia «Fericiți cei blânzi» și a cincea «Fericiți cei milostivi»; nonviolența și întoarcerea celuilalt obraz («Ați auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte; însă eu vă spun să nu vă împotriviți celui rău; ba mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt»); iubirea față de dușmani; autoprezentarea lui («învățați de la mine, că sunt blând și umil cu inima»); iertarea care trebuie exercitată întotdeauna; toleranța pozițiilor diferite: «Cine nu este împotriva noastră este pentru noi».

Și iată câteva pasaje în favoarea nu-ului, a lui Isus care nu este pacifist și uneori nici măcar pașnic: «Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ: nu am venit să aduc pace, ci sabie»; «Împărăția cerurilor este asaltată cu violență și cei violenți o iau prin forță»; intoleranța pozițiilor diferite («Cine nu este cu mine este împotriva mea»); stilul polemic și violent al disputelor sale cu cărturarii și fariseii; episodul negustorilor alungați din templu în care cei cu adevărat nonviolenți au fost negustorii care nu au reacționat la violența sa; faptul că discipolii lui umblau înarmați și că printre ei se afla cel puțin un zelot, adică un partizan al rezistenței armate împotriva romanilor.

Ce să credem? Eu cred că Isus a iubit pacea și și-a dorit-o. Dar că a înțeles pacea nu neapărat ca absență a conflictului, ci ca realizare a dreptății (nu întâmplător spunea «Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate») și de aceea nu se sustrăgea conflictelor, iar uneori le crea. Așadar și el a avut de-a face cu contradicțiile istoriei: a dori pacea, a dori și dreptatea. Deci antinomie. Este condiția noastră însăși: vrem pacea, dar nu ne putem sustrage complet necesității războiului. Și atât cei care sunt în favoarea trimiterii armelor în Ucraina, cât și cei care sunt contrari, dacă reflectă, poate că uneori se regăsesc în dezacord cu ei înșiși.

Această antinomie se reflectă perfect în tradiția creștină. Creștinismul este o religie pacifistă? În istoria sa a produs mai mult război sau mai multă pace? Astăzi în lume produce mai mult război sau mai multă pace? Nu mă refer numai la războaiele adevărate precum cel actual dintre Rusia și Ucraina (în care bisericile ortodoxe joacă un rol destul de considerabil), ci și la societatea noastră și la conflictele ei legate de bioetică și gestionarea resurselor publice pentru școli: în aceste domenii creștinismul produce mai mult război sau mai multă pace, mai multă conflictualitate sau mai multă armonie?

Există însă un dat istoric care ne face să fim înclinați pentru non-pacifismul lui Isus: răstignirea lui. Aceasta era pedeapsa capitală pe care Imperiul Roman o prescria sedițioșilor și arată că Isus a fost pedepsit ca rebel politic, pentru că în caz contrar nu ar fi fost executat prin răstignire.

Chestiunea în acest punct este: Isus a intenționat cu adevărat să se răzvrătească împotriva Imperiului Roman sau romanii l-au tratat ca atare sub presiunea autorităților evreiești, așa cum susțin evangheliștii? Răstignindu-l, romanii își doreau să nu aibă bătăi de cap cu autoritățile evreiești și deci au cedat în silă realpolitik-ului? Sau este mai logic să credem că, dacă Pilat ar fi vrut să-l elibereze pe Isus, ar fi făcut-o în mod liniștit, fără a se preocupa deloc de evrei, cărora le-ar fi putut impune imediat o calmare în toată regula, și că dacă în schimb l-a răstignit pe Isus, a fost pentru că a văzut în el un potențial pericol pentru conducerea sa? Problema pacifismului lui Isus este legată de problema și mai spinoasă a responsabilității pentru moartea sa.

În opinia mea, romanii l-au răstignit pe Isus nu pentru că ar fi un blasfemator din punct de vedere teologic, ci pentru că era un rebel din punct de vedere politic. Acest lucru este indicat de inscripția pe care Pilat o aplicase pe cruce, așa-numitul titulus crucis: «Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor» (Iesus Nazarenus Rex Iudeorum), unde este evident că „rege” este un titlu politic. De acest lucru este legat și mesajul central al lui Isus, „împărăția lui Dumnezeu”, care trebuie înțeleasă nu ca o realitate metafizică, ci ca o acțiune divină care avea să transforme Istoria, făcând-o să treacă de la stăpânirea romană la stăpânirea lui Dumnezeu, cu succesiva restituire a independenței Israelului. De aceea romanii l-au răstignit pe Isus: pentru că vedeau în el o amenințare politică.

Isus ne-a învățat să întoarcem celălalt obraz și este vorba de o învățătură frumoasă care rupe vortexul violenței. Dar eu pot să întorc celălalt obraz numai dacă obrazul lovit este al meu. Dar dacă este al fiicei mele, nu o mai pot face, iar dacă o fac, nu-mi respect datoria mea de tată. Același lucru este valabil și pentru Stat: dacă unul dintre teritoriile sale este atacat, nu trebuie să întoarcă un alt teritoriu, ci trebuie să-și apere cetățenii atacați. Cred că din toate acestea putem trage următoarea concluzie: lipsa de claritate a textelor evanghelice este cea mai bună situație pentru a ne exercita într-un mod mai responsabil liberul discernământ, și pentru a nu fi executori automatici ai gândirii altora, ci persoane libere care știu să citească și să interpreteze în mod responsabil și personal acele „semne ale timpurilor” despre care vorbea Isus, lucrând mereu, așa cum putem, în favoarea binelui și a dreptății.

Vito Mancuso, La Stampa 16 ianuarie 2023

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.