Isus din Nazaret. Om ca și noi?

A înviat a treia zi

Câteva fragmente din capitolele șase și șapte ale cărții părintelui Roger Lenaers „Gesù di Nazaret. Uomo come noi?”, spicuite de Adista.it și propuse în secțiunea documente din 13 ianuarie 2018

Pentru Paul și creștinii săi, moartea lui Isus pe cruce a fost o rușine enormă, un skandalon, o piatră de poticnire. Cum putea să eșueze atât de lamentabil Mesia trimis de Dumnezeu, Mântuitorul lui Israel?

(…). Pentru bărbatul și femeia modernității, în schimb, nu moartea lui Isus pe cruce este de neconceput și de neînchipuit. Aceasta este de înțeles, ba chiar este aproape evidentă, dacă ne gândim la opoziția dintre ideea de Dumnezeu pe care o avea Isus – și practica care decurge de aici – pe de o parte și concepțiile religioase ale liderilor iudei pe de altă parte. (…). Ceea ce nu reușesc să conceapă este mai degrabă credința Bisericilor că el a înviat. O credință care își bate joc de orice rațiune. Ca un mort să poată reveni la viață și să se ridice din mormânt, este pur și simplu de neconceput. (…). Cei care vorbesc despre înviere încă trăiesc, în mod inconștient, într-o lume magică și mitică. Faptul că, în ciuda acestui lucru, există astăzi nenumărați oameni, chiar și în Occidentul modern, care mărturisesc fără probleme învierea lui Isus, (…) este un ultraj prea evident împotriva oricărui punct de vedere normal, care pare să-l pună pe credinciosul modern în fața unei dileme: fie să recunoască împreună cu modernitatea că învierea lui Isus este imposibilă, dar apoi încetând să mai fie credincios, având în vedere că aceasta este inima mesajului creștin, fie să continue să creadă că Isus a înviat, dar astfel autoexcluzându-se din modernitate.

Dar este cu adevărat vorba de o dilemă? Nu există o a treia posibilitate: să emancipăm noțiunea de înviere de învelișul mitologic care o înconjoară, traducându-i nucleul care poate fi întrezărit astfel încât „învierea” să nu se mai ciocnească cu știința modernă? Noțiunea de înviere, de fapt, a apărut într-o cultură premodernă: este o încercare determinată cultural de a defini experiențe pe care la acea vreme nu era posibil să le exprimi într-un mod diferit și mai bun. Dar în modernitate, exprimarea lor într-un mod diferit și mai bun este posibilă și indispensabilă.

Despre care experiențe este vorba? În ultimă instanță, (…) este vorba despre experiența eliberatoare că ființa umană este obiectul solicitudinii din partea unei realități originare care creează și susține totul, o realitate care este viață și transmite viață. Tradiția ebraico-creștină face trimitere la această misterioasă realitate originară cu termenii „YHWH” și „Dumnezeu”. (…).

În modernitate trebuie (…) să dezvoltăm o nouă imagine a ființei umane.

Această nouă imagine pleacă de la ideea de bază că cosmosul, cu ființa umană ca punct culminant provizoriu, este auto-expresia din ce în ce mai bogată în dezvoltare a unei realități spirituale originare care nu poate fi surprinsă prin conceptele cu care gândirea umană încearcă să înțeleagă alte lucruri. Singura modalitate este să încercăm să ne apropiem de ea. Conceptele cele mai puțin eronate cu care să vorbim despre realitatea originară par să fie „viață” și „iubire”. Tocmai aici ne întâlnim cu tradiția credincioasă, așa cum s-a condensat ea în Prima Scrisoare a lui Ioan (4,9) în formula „Dumnezeu este iubire”. Pentru această mărturisire de credință, comunitatea credincioșilor se încredințează în mod complet experienței lui Dumnezeu pe care a făcut-o Isus, care în adâncul său l-a trăit ca iubire absolută și i s-a rugat numindu-l Abba, „dragă Tată”. A crede în el înseamnă deci să încercăm să luăm parte la relația sa cu Dumnezeu și la misterul său.

Cu cât mai mult se lasă călăuzită de iubirea gratuită, cu atât mai mult ființa umană se contopește cu Dumnezeu, care este iubire și viață, și cu atât mai mult trăiește. Pentru credincios, Isus este cineva care, mișcat de iubirea originară, și-a pus în joc întreaga sa ființă pentru semenii săi. Pecetluind acest mod de a fi cu moartea, fuziunea lui cu misterul originar care este Dumnezeu a ajuns la împlinire. Iată cum să redăm într-o perspectivă modernă a credinței ceea ce i s-a întâmplat lui Isus prin moartea sa și noi nu mai suntem în măsură să ne imaginăm. Nu ne mai putem imagina pentru că Dumnezeu însuși este Cel Inimaginabil. Este prea ușor și, prin urmare, prea puțin plauzibil să ne gândim la o înviere corporală.

În viziunea mistică a Evangheliei lui Ioan putem găsi urme ale acestei concepții moderne despre credință. În ea, moartea lui Isus pe cruce este momentul glorificării sau împlinirii sale. Cu alte cuvinte, Isus trăiește învierea în propria sa moarte pe cruce. Textele din care transpare acest element sunt ​​12,24[1], care vorbește despre bobul de grâu care trăiește pe deplin murind în pământ; 12,32[2], referitor la marea putere care va emana din moartea lui pe cruce, cu el care îi va atrage pe toți la sine; 19,37[3], din care reiese că mulți îl vor privi cu admirație și venerație în ciuda înfrângerii aparente. La un nivel mai implicit, al patrulea evanghelist lasă să se întrevadă toate acestea, punând cu atât mai clar în evidență demnitatea regală a lui Isus din cadrul narațiunii cu cât mai evidentă este umilirea sa. Toată scena de la Pilat – necunoscută sinopticilor – care se termină cu încoronarea cu spini și Ecce homo, are în mod fundamental această funcție. Procedând astfel, Ioan rupe pentru o clipă logica mitologică a culturii sale premoderne, pentru care moartea și învierea nu pot fi două moduri de a spune același lucru, ci trebuie să fie două etape diferite, intercalate cu o fază de somn mortal, în cazul lui Isus de numai treizeci și șase de ore. Pentru o clipă, Ioan vede unitatea sacră a întregului. Apoi viziunea se termină și totul revine în făgașul tradiției. (…).

De ce să lăsăm în urmă conceptele Tradiției?

(…). Dar este cu adevărat necesar să lăsăm în urmă ideile clare și distincte ale trecutului și să luăm drumul abrupt și îngust al unei reformulări făcute cu idei mult mai puțin clare, doar pentru a nu închide ușa modernității? Oare nu este posibil să-l întâlnim pe Dumnezeu și astăzi recurgând la formele transmise? În Europa nu există nici măcar un botezat din zece mii care să-și facă vreun scrupul să accepte să creadă, ca în pre-modernitate, într-un Dumnezeu care intervine în cosmos și într-un Isus care este om, dar și Dumnezeu atotputernic, și în toată mitologia Bisericii și, prin urmare, și în învierea trupească a lui Isus în a treia zi după moartea sa. Iar în lumea a treia nu are nicio dificultate să creadă asta nici măcar unul dintr-un milion de credincioși.

După cum se pare, nici măcar ierarhiile Bisericii nu își fac probleme. Iar apoi o reformulare de acest gen va schimba mult lucrurile? Îi va împiedica poate pe cei mulți pentru care logica și limbajul premodern al Bisericii sunt o piatră de poticnire să iasă? Sau poate îi va aduce înapoi în staul pe cei nenumărați care au ieșit deja? (…).

Această carte servește cel puțin la un lucru: ca credincioșii în căutare dezamăgiți de doctrinele oficiale, poate o mică turmă, să poată găsi în gândurile pe care le propune un răspuns de eliberare. Și ca lumina prețioasă a adevărului să nu mai rămână ascunsă sub obrocul de opinii acceptate în mod necritic. Pentru a parafraza bine-cunoscuta frază a lui Aristotel despre Platon: „Biserica premodernă îmi este dragă, pentru că îi datorez experiența de credință atât de importantă pe care am făcut-o. Dar adevărul îmi este și mai drag”. (…).

Adevărata temelie a credinței noastre în înviere

(…). Pe ce se bazează, deci, credința noastră în înviere? Pe faptul că „îl vedem” pe Isus cel viu. O „vedere” care este rodul predicării. Narațiunea celor doi discipoli de la Emaus poate fi citită ca parabolă a acestui proces. Străinul care îi conduce pe cei doi la conștientizarea fericită că Isus este viu este cel care predică credința. Face să se nască în ei o vedere interioară, o experiență de sens și plinătate la care să ia parte crezând în Isus ca în cel care trăiește. Din cenușa rece nu se nasc scântei, iar dintr-un mort nu se naște viață. Nu există raționamente care să dea socoteală de această experiență de viață și plenitudine. (…).

Dacă presupunem că Biserica a luat naștere din întâlnirea de credință cu Isus cel viu și că ea a făcut vizibilă în multe forme figura sa de-a lungul secolelor – prin „Biserică” nu ne referim doar la cea romano-catolică, ci la întreaga comunitate care crede în Isus –, nu este îndrăzneț să spunem că ea va oferi o interpretare mai adecvată a acestei figuri decât cei care nu cred în el. Ceea ce înseamnă afară de aceasta că ceea ce înțelegem prin „învierea lui Isus” are o importanță decisivă pentru răspunsul pe care vrem să-l dăm la întrebarea pusă de titlul acestei cărți: Isus din Nazaret, un om ca și noi? Răspunsul, în mod evident, este: da și nu. (…).

Considerații concluzive

(…).

„Răscumpărarea” și „învierea morților” traduse în termeni moderni

(…). Pentru Isus era evident că adevărata eliberare a ființei umane este umanizarea sa tot mai desăvârșită, care nu este un produs al puterii, ci rodul slujirii împlinite în mod gratuit. El însuși a pus în practică această intuiție, și cu cât mai mulți oameni îl urmează pe această cale, cu atât mai mult se realizează treptat acea nouă creație a lumii. Limbajul cu care comunitatea de credință a exprimat aceste lucruri în epocile premoderne se bazează pe concepții pe care modernitatea nu le mai împărtășește: Isus ne-a răscumpărat, ne-a cumpărat, ne-a mântuit, ne-a justificat, ne-a reconciliat cu Dumnezeu prin sângele său. Astăzi am prefera să spunem: fiind copleșit el însuși de iubirea originară care este Dumnezeu, și mișcat de aceasta, cu forța sa de atracție ne îndeamnă să devenim la fel ca el, ne inspiră, ne umple de sensibilitatea lui, ne transformă în ființe umane noi, realizând astfel o lume progresiv vindecată.

În funcție de cât de mult ne lăsăm antrenați de el, suntem cu toții părtași la „învierea” sa, adică la contopirea sa cu iubirea originară, și astfel înviem și noi împreună cu el la viața definitivă. Deja acum. Mărturisim acest lucru fără probleme în primul rând atunci când ne gândim în acest sens la cei pe care îi venerăm ca sfinți. A-i venera înseamnă de fapt a mărturisi că sunt vii și ne inspiră și că, prin urmare, au „înviat”, fără a ne gândi cătuși de puțin la un mormânt gol. Această „înviere” este rodul unității lor cu Isus cel viu, care a crescut în ei, pentru că s-au lăsat pătrunși de atitudinea și sensibilitatea lui. În mod inconștient, noi am profesat întotdeauna că ei trăiesc dincolo de moarte. De fapt, nu am venerat și invocat niciodată sufletele sfinților, nici măcar atunci când am mers în pelerinaj la mormintele lor sau la rămășițele lor mumificate de sub altare; nu, i-am venerat mereu pe ei înșiși. (…).

Dar ceea ce este valabil pentru sfinți este valabil pentru fiecare ființă umană, în funcție de cum s-a lăsat călăuzită în viață de iubire. Iar acest lucru, într-un fel sau altul, îl fac toți. Iubirea originară care este Dumnezeu, de fapt, plăsmuiește fiecare ființă umană ca expresie parțială a esenței sale, îndreptând-o în mod evident în direcția iubirii. Sfinții se deosebesc de persoanele obișnuite numai pentru că au îmbrățișat această orientare într-un mod neobișnuit. Nu i-au sfințit exercițiile de penitență, „sfânta anorexie”, rugăciunile lungi sau experiențele mistice, ci doar gratuitatea. Dar pentru că fiecare ființă umană, chiar și din când în când, chiar și puțin, se lasă mișcată de iubire, fiecare dintre noi va supraviețui morții, chiar și puțin.

Pentru a ne lăsa mișcați de iubire nu trebuie neapărat să cunoaștem viața sau mesajul lui Isus. A le cunoaște, a fi atrași de ele ajută foarte mult. Dar miracolele de umanitate le găsim și în afara unui context oarecum creștin: persoane care trăiesc așa cum trăiesc pentru că sunt stimulate de Dumnezeul-iubire originară și despre care putem spune, ca și despre sfinți, că în momentul morții „învie”. (…).

Ajungem astfel la un mod modern și rezonabil de a înțelege articolul final al profesiunii de credință, cel referitor la învierea morților sau, așa cum se spunea cândva, a trupului. Un articol de credință care la urechile modernității sună aproape ridicol. Miliardele de ființe umane care s-au succedat de-a lungul istoriei lumii, devenite de acum praf (sau chiar mai puțin), ar trebui să învie toate, într-o clipită întregi și nevătămate, în carne și oase, trezite din somnul morții de trâmbițele din Ziua Judecății? Așa și-a imaginat Biserica premodernă. (…). Dar dacă înseamnă că ființa umană, după cum am menționat, continuă să trăiască dincolo de moarte în funcție de cum a iubit, „învierea” nu mai este un concept greu de crezut, nici deci unul iritant. Fiecare dintre noi va „învia”, mai mult sau mai puțin deplin, în funcție de posibilitatea pe care a avut-o sămânța divină de se dezvolta în adâncurile ființei noastre. Și nu vom învia în Ziua Judecății, ci în momentul morții. Ca Isus.

Devine astfel și mai evidentă legătura intimă dintre învierea lui Isus și cea a credincioșilor, legătură pe care Paul o exaltă cu atâta pasiune în Scrisoarea către Corinteni: dacă nu a înviat, atunci nu există înviere nici pentru noi, iar dacă nu există înviere pentru noi, nu există înviere nici pentru el (cfr. 1 Cor 15, 12.16). Și se înțelege mai bine și de ce, în același context, el îl numește pe Isus „primul născut dintre mulți frați” (și evident surori) (Rom 8,29): este aceeași fuziune cu misterul lui Dumnezeu care este rodul iubirii, în măsură deplină în Isus, în măsura limitelor lor umane în frați și surori.

Isus din Nazaret, un om ca și noi?

Am început cartea prin a ne pune această întrebare, iar acum putem să-i dăm un răspuns: care este, așa cum ne puteam imagina și așa cum am făcut să se înțeleagă, un da și, de asemenea, un nu. Da, pentru că Isus nu este cetățean al unei alte lumi, un extraterestru venit să locuiască printre noi o vreme, un taumaturg sau un magician atotștiutor și atotputernic, un Dumnezeu în forme umane, coborât din cer pentru noi cu o dublă conștiință, divină și umană – în timp ce noi trebuie să ne mulțumim doar cu una, și încă limitată –, Fiul „unul-născut” al lui Dumnezeu. Este un om ca și noi, cu aceleași nevoi, aceleași dorințe și aceleași reacții pe care le avem noi. În Evanghelii îl vedem postind dar și benchetuind, ceea ce, printre altele, este o ocazie picantă pentru adversarii săi să-l facă chefliu și bețivan; îl vedem obosit după un drum lung, stând pe piatra unei fântâni sau întins să doarmă într-o barcă în mijlocul unei furtuni, căutând înfometat smochine în copac și enervându-se pentru că nu sunt, neascunzându-și dezamăgirea față de lipsa de succes a eforturilor sale de a găsi urechi atente la mesajul său. Pentru o vreme a depins până și de personalitatea carismatică a Botezătorului. Totul foarte uman. Și a simțit aceeași oroare ca toți cei care sunt supuși torturii, aceleași suferințe teribile ca oricine care a fost biciuit și pironit pe o cruce. Era un om ca și noi și, cu siguranță, va fi avut și nevoi sexuale ca noi, dar abordându-le în mod diferit față de cum le abordează în mod obișnuit ființele umane, adică: fără a fi dependent de ele, ci cu o mare libertate interioară, aceeași libertate pe care arăta că o are în raport cu banii sau cu faima sau cu criticarea adversarilor săi.

Era un om ca și noi și, prin urmare, era influențat și el de ideile și cultura timpului său, la fel cum și noi suntem influențați de ideile și cultura timpului nostru. Din aceste motive, el se aștepta ca împărăția lui YHWH să vină în curând și ca răul lumii să fie prin urmare detronat, ceea ce a fost, văzută a posteriori, o greșeală; sau tindea să separe realitatea, așa cum îl învățase Tora, în două lumi, cea a lui YHWH și a noastră, o lume în care YHWH putea interveni după bunul plac; sau credea că trebuie să se ocupe exclusiv de Israel, schimbându-și părerea după întâlnirea cu canaaneanca din Marcu 7,24; sau nu avea nici cea mai mică îndoială că bolile erau opera demonilor din altă lume; sau concepea lumea în sens geocentric, cu cerul deasupra și lumea morților dedesubt. Toate aceste lucruri sunt supuse condiționării timpului, și nu sunt deloc adevărate, în ciuda faptului că erau convingerile sale intime.

Așa îl vedem noi. Dar el cum se vedea pe sine? (…). Ceea ce a spus cu adevărat și ce a vrut să spună prin asta, este încă învăluit în ceață. (…). Ceea ce putem spune este că Isus nu a crezut niciodată că este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, că este Dumnezeu în formă umană. Nici cercul discipolilor săi nu credea acest lucru. Abia mult mai târziu a început să creadă acest lucru Biserica. „Fiul lui Dumnezeu”, pentru el, nu avea altă semnificație decât cea a Vechiului Testament pur monoteist. (…).

…dar nu doar un om ca și noi

Aspectele de umanitate normală pe care le-am schițat mai sus nu explică de ce Isus emana atâta carismă, o carismă despre care sinopticii au oferit o imagine în scena mitică a schimbării la față de pe munte. În realitate, nu era, într-un cuvânt, doar un om ca și noi. Mersul pe apă și potolirea furtunii cu un singur cuvânt sunt alte imagini folosite de evangheliști pentru a încerca să transmită dimensiunea misterului care se simțea prezentă în el. Întrebarea pe care o pun discipolii în barcă după potolirea furtunii – „Cine este, oare, acesta, că și vântul și marea îl ascultă?” (Mc 4,41) – este o recunoaștere indirectă a prezenței active a lui Dumnezeu care era percepută în el. El vorbea și acționa demonstrând o intimitate cu misterul originar pe care noi îl numim Dumnezeu atât de intensă în comparație cu nivelul mediu al ființelor umane, încât să rezulte de neatins pentru noi. Cei care, grație acestei intimități cu Dumnezeu, se simțiseră atinși și mișcați au încercat să-și manifeste devotamentul cu mijloacele pe care le aveau la dispoziție, adică recurgând la imagini și formule vechi-testamentare și în special la titlul de Fiu preaiubit al lui Dumnezeu. Un Fiu preaiubit care s-a transformat curând în Fiul unic, iar 250 de ani mai târziu, la Conciliul din Niceea, în „Fiul lui Dumnezeu, unul-născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii, Dumnezeu adevărat (născut) din Dumnezeu adevărat”. Conciliul a ajuns la această formulă confundând limbajul figurat cultual vechi de două secole, în care se reflecta sub formă de rugăciune experiența transcendenței umane a lui Isus, cu limbajul realist, raportat deci la descendența sa. Transcendența umană a lui Isus era esențialmente gratuitatea sa totală, care nu era decât unitatea intimă cu gratuitatea lui Dumnezeu. O transcendență umană transformată într-o transcendență supranaturală și absolută, care vestește atotputernicia și stăpânirea. (…).

Pr. Roger Lenaers, s. j., Gesù di Nazaret. Uomo come noi?, Il Segno dei Gabrielli editori, Verona 2017, pp. 105-140.

Sursa: Adista

Roger Lenaers, născut în 1925 la Ostende (Belgia) [și decedat pe 5 august 2021], a intrat în Societatea lui Isus în 1942. Filolog clasic, a fost profesor de latină și greacă și paroh în Tirolul austriac după pensionare. Ca teolog, Roger Lenaers a predat cursuri de etică la Facultatea de Medicină a Universității din Louvain, dar în ultimii ani interesul său deosebit s-a îndreptat spre întrebările pe care modernitatea și secularizarea le pun credinței creștine. Roger Lenaers consideră că modernitatea și creștinismul sunt conciliabile cu condiția ca Bisericile, în special cea catolică, să aibă capacitatea și curajul de a reformula conținutul credinței lor pentru oamenii secularizați ai secolului XXI.

[1] Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult (n. tr.).

[2] Iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine (n. tr.).

[3] Deși a făcut atâtea semne înaintea lor, totuși ei nu au crezut în el (n. tr.).