Isus cel istoric potrivit lui Ratzinger

În prima carte despre Isus publicată în 2007, Benedict al XVI-lea le cerea cititorilor «acea anticipare a simpatiei fără de care nu există nicio înțelegere». Avea dreptate, pentru că trebuie să fim binedispuși față de autorul unei cărți sau al unei piese muzicale, ca și față de orice persoană pe care o întâlnim, pentru a putea înțelege în mod adecvat. Însă este necesar să înțelegem bine sensul simpatiei cerute de pontif: în domeniul teologic în care se situează nu este vorba de un simplu sentiment, care, de altfel, există sau nu există pentru că nu se naște decât în mod spontan. Simpatia trebuie înțeleasă aici în sensul originar de împreună-pătimire, cultivând un pathos ideal comun. Întrebarea, așadar, este: care este patosul care l-a determinat pe Benedict al XVI-lea să publice două volume despre Isus de peste 800 de pagini în total, dintre care cel de-al doilea ajunge astăzi în librării și privește, spune subtilul, perioada «de la intrarea în Ierusalim până la înviere»? Preocuparea Papei vizează problema decisivă a creștinismului de astăzi, față de care așa-numitele „valori nenegociabile” (școală, viață, familie) sunt floare la ureche: adică legătura dintre Isus cel al istoriei reale și Cristosul mărturisit prin credință. Fără școli catolice creștinismul merge înainte, fără legi de protecție cu privire la familie și bioetică la fel, ba chiar nu este exclus faptul că o dietă în acest sens i-ar putea fi de folos.

Dar fără legătura organică dintre faptul istoric Isus (Yeshua) și ceea ce mărturisește credința despre el (că este Cristosul) totul se prăbușește, iar Bazilicii „Sfântul Petru” nu i-ar rămâne decât să se transforme într-un muzeu. În premisa fundamentală a primului volum, un fel de mic discurs despre metodă, Papa se întreabă „ce semnificație poate avea credința în Isus cel numit Cristos (…) dacă apoi omul Isus era atât de diferit de felul în care îl prezintă evangheliștii și de felul în care, pornind de la Evanghelii, îl vestește Biserica”, întrebare retorică al cărei singur răspuns este „nicio semnificație” și din care reiese cât de hotărâtoare este conexiunea istorie-credință. Obiectivul este clar, la fel și metoda: «Eu am încredere în Evanghelii (…) am vrut să fac o încercare de a-l prezenta pe Isus cel al Evangheliilor ca pe Isus cel real, ca pe Isus cel istoric în sensul adevărat al cuvântului»; concept reafirmat în premisa noului volum în care autorul scrie că a dorit «să ajungă la certitudinea figurii cu adevărat istorice a lui Isus» plecând de la «o privire asupra lui Isus cel al Evangheliilor». Papa ne face astfel să înțelegem că, în timp ce exegeza biblică contemporană îl separă de cele mai multe ori pe Isus cel istoric și real de Cristosul Evangheliilor și al Bisericii, el îi identifică arătând că construcția creștină începută de evangheliști și continuată de concilii este foarte solidă deoarece se sprijină pe această ecuație exactă: narațiune evanghelică = istorie reală. Aceasta este intenția programatică față de care Benedict al XVI-lea ne cere „simpatia” sa.

Păcat pentru el însă că în acest nou volum el însuși a fost nevoit să transforme semnul egal al ecuației programatice în opusul ei: narațiune evanghelică ≠ istorie reală. Problema este moartea lui Isus, tocmai rolul poporului evreu în acest sens, chestiune care depășește granițele exegezei pentru a ajunge în domeniul istoriei cu acuzațiile de „deicid” și cu tragediile imense care au urmat. Întrebându-se „cine a insistat pentru condamnarea la moarte a lui Isus”, Papa ia act de faptul că „în răspunsurile Evangheliilor există diferențe”: pentru Ioan a fost aristocrația templului, pentru Marcu susținătorii lui Baraba, pentru Matei „tot poporul” (Papa nu se pronunță cu privire la Luca, dar Luca trebuie asimilat lui Matei). Și în acest punct prezintă surpriza: spunând „tot poporul”, după cum citim în 27,25, „Matei cu siguranță nu exprimă un fapt istoric: cum ar fi putut să fie prezent într-un asemenea moment tot poporul și să ceară moartea lui Isus?”. Sunt cuvinte veridice și curajoase (pentru care ar fi fost frumos dacă Papa ar fi menționat numele istoricului evreu Jules Isaac și al cărții sale de căpătâi din 1948, Gesù e Israele (Isus și Israelul), din păcate ignorat), dar care dezmint cu hotărâre ecuația programatică care reprezintă obiectivul principal al întregii întreprinderi papale, adică identitatea dintre narațiune evanghelică și istorie reală.

Confruntându-se cu una dintre cele mai delicate probleme din istoria evanghelică, Papa a fost constrâns să ia act de faptul că cei patru evangheliști au trei teze diferite și că una dintre ele «cu siguranță nu exprimă un fapt istoric». Dacă această incertitudine este valabilă pentru unul dintre evenimentele centrale ale vieții lui Isus, cu atât mai mult pentru celelalte. Rezultatul este ceea ce ne învață de secole cea mai serioasă exegeză biblică istorico-critică, adică diferența dintre narațiunea evanghelică și istoria reală.

Înseamnă atunci că întreaga construcție creștină se prăbușește? Bineînțeles că nu, mai degrabă înseamnă că ea este, încă de la începuturile ei, o întreprindere a libertății. Nu există niciun adevăr obiectiv static care se impune minții și pe care trebuie doar să-l recunoaștem, nu există nicio „res” în fața căreia să putem prezenta doar o obedientă „adaequatio” a propriului intelect, nu există nimic în lumea oamenilor care să nu necesite exercițiul responsabilității personale creative, nimic care să nu solicite libertatea subiectului. Libertatea fiecărui evanghelist în relatarea figurii lui Isus este simbolul libertății la care este chemat fiecare creștin în trăirea mesajului său. Dacă chiar și în fața sfintelor Evanghelii libertatea subiectului este chemată să intervină discernând ceea ce este adevărat de ceea ce „cu siguranță nu exprimă un fapt istoric”, rezultă că nu există niciun domeniu al vieții de credință în care libertatea de conștiință nu trebuie să aibă primatul (inclusiv libertatea de a nu lua atât de în serios eticheta „valori nenegociabile” aplicată de Magisteriu triadei școală-familie-viață). A aborda cu seriozitate figura lui Isus, așa cum a făcut Benedict al XVI-lea în această nouă carte a sa, înseamnă a face mereu referință la dinamica angajantă și responsabilizantă a libertății.

Vito Mancuso, La Repubblica, 11 martie 2011

Sursa: Vito Mancuso