Isus a fost botezat și, pe când se ruga…

Botezul Domnului – 13 ianuarie 2019

Isus a fost botezat şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Luca 3,15-16.21-22

În acel timp, deoarece poporul era în așteptare și toți se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: «Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt și cu foc. Lopata de vânturat este în mâna lui ca să curețe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se stinge».

Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună. Dar Iród tetrarhul, fiind mustrat de el din cauza Irodiádei, soția fratelui său, şi din cauza tuturor relelor pe care le făcuse Iród, a mai adăugat-o şi pe aceasta peste toate: l-a aruncat pe Ioan în închisoare.

În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui, sub chip trupesc, ca un porumbel, şi o voce a fost din cer: «Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am pus bucuria».

Luca 3,15-16.21-22

Ioan Botezătorul anunțase în pustie un botez în semn de convertire, adică de schimbare a vieții, spre iertarea păcatelor. Răspunsul este neașteptat: tot poporul alergă spre el. Poporul a înțeles că iertarea păcatelor nu poate avea loc în templu, printr-o acțiune liturgică, printr-o jertfă adusă Domnului, ci printr-o schimbare a vieții.

Dar dacă poporul a înțeles și aleargă spre Ioan Botezătorul, autoritățile religioase, conducătorii nu, fiind mereu refractari la orice invitație la schimbare.

Așadar, să citim evanghelia din această duminică, din capitolul 3 din Luca, începând de la versetul 15. „Deoarece poporul era în așteptare și toți se întrebau în inima lor, cu privire la Ioan, dacă nu este el Cristosul, adică Mesia…”.

Poporul crede că l-a identificat în acest profet din deșert pe așteptatul eliberator al lui Israel. Dar Ioan clarifică imediat că nu este el eliberatorul așteptat. Ioan le-a răspuns tuturor zicând: „Eu vă botez cu apă”, adică vă scufund într-un lichid care este exterior omului, care este un semn al schimbării vieții pentru a obține iertarea păcatelor. „Dar vine cel care este mai puternic decât mine…”. Iar aici evanghelistul folosește o expresie care trebuie inserată în context, care trebuie inserată în contextul cultural al epocii pentru a o înțelege: „Nu sunt vrednic să dezleg cureaua sandalelor.

Ce vrea să spună Ioan Botezătorul cu această expresie? În cadrul instituției matrimoniale din acel timp exista o lege, care se numea „a leviratului”. În ce consta această lege? Atunci când o femeie rămânea văduvă fără copii, cumnatul avea obligația să o lase însărcinată. Copilul născut avea să poarte numele soțului defunct.

Era un mod de perpetuare a numelui persoanei. Când cumnatul refuza să o lase gravidă pe această femeie, probabil din motive de interes, pentru că femeia fără copii, fără urmași, era trimisă înapoi la clanul ei familial, cel care, pe scara socială, juridică, avea dreptul după el, trecea la ceremonia descălțării: dezlega sandalele acestei persoane, le lua, le scuipa… Era un gest simbolic care însemna: „dreptul tău de a o lăsa însărcinată pe această văduvă îmi revine mie”.

Iată deci semnificația acestei expresii a lui Ioan Botezătorul, pe care o regăsim în vechiul testament în istoriile lui Rut și în alte cărți. „Nu sunt vrednic să dezleg cureaua sandalelor” înseamnă: „nu sunt eu cel care trebuie să o fecundeze pe această văduvă” – poporul lui Israel era considerat ca o văduvă –, „ci cel care vine după mine”.

Pentru că el „vă va boteza în Duh Sfânt”. În timp ce eu v-am scufundat în apă, simbol al unei schimbări a vieții, el vă va îmbiba, vă va scufunda, vă va impregna cu însăși viața divină. „Și foc”.

Apoi, liturgia taie aici câteva versete care indică eliminarea lui Ioan Botezătorul. Este răspunsul puterii la convertire. Cei puternici nu vor niciodată să se schimbe. Dar este și stupiditatea puterii, pentru că persecuția face mereu ca viața să înflorească, nu să se stingă. Ori de câte ori cei puternici vor să stingă o voce, iată că apare una și mai puternică, și mai viguroasă.

Și, într-adevăr… Iată, să reluăm lectura noastă de la versetul 21. „Și, iată, în timp ce tot poporul era botezat…”. Așadar, poporul a înțeles că între Ierusalim, templul unde, printr-o jertfă adusă Domnului, se obținea iertarea păcatelor, și deșert, printr-un ritual al imersiunii, poporul a înțeles că acolo, în deșert, este adevărul.

Iată că apare Isus, care se duce și el să fie botezat. Dar de ce Isus se botează? Pentru oameni, botezul era un simbol al morții: a muri față de trecut, față de ceea ce a fost cineva, pentru a începe o viață nouă. La fel și pentru Isus botezul este un semn al morții, nu față de un trecut al păcatului, pe care el nu îl are, ci al acceptării morții în viitor. Isus va spune mai târziu, în această Evanghelie, că există un botez cu care trebuie să fie botezat și că este neliniștit până când nu va sosi acest moment.

Este vorba despre moartea lui. Prin urmare, pentru Isus, a merge să fie botezat înseamnă acceptarea persecuției și chiar a morții, din fidelitate față de iubirea lui Dumnezeu. „În timp ce Isus, după ce a primit și el botezul, era în rugăciune, cerul s-a deschis. Ce înseamnă acest cer care se deschide? Este comunicarea permanentă și definitivă a omului cu Dumnezeu. Cerul indică realitatea divină.

Când există un om care se angajează să manifeste cu fidelitate iubirea lui Dumnezeu, iată, comunicarea dintre Dumnezeu și om continuă. Odată cu Isus această comunicare va fi neîntreruptă.

„Și a coborât peste el Duhul Sfânt”. Articolul hotărât indică totalitatea. Duhul este puterea, energia iubirii lui Dumnezeu, care coboară asupra lui Isus. De ce evanghelistul spune: „sub chip trupesc”? Pentru a spune: realmente, pe deplin; „asemenea unui porumbel”. Imaginea porumbelului ne duce cu gândul la diferite elemente, se referă la creație, când Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor, iar în interpretarea rabinică se spunea că era asemenea unui porumbel. Deci în Isus are loc noua creație. Și, mai presus de toate, ne amintește de porumbelul care iese din arca lui Noe, după potop, în semn de iertare.

Isus este iertarea lui Dumnezeu. Dar ne amintește și de un proverb palestinian, care spune: „ca iubirea porumbelului față de cuibul său”. Porumbelul este acel animal care rămâne afecționat, atașat de cuibul său originar. Putem să-i schimbăm cuibul, să-i facem unul nou, dar el nici nu vrea să știe. Deci Isus este cuibul Duhului, este locul unde se manifestă plinătatea iubirii lui Dumnezeu.

„Și a venit un glas din cer”, deci de la Dumnezeu. Iar aici evanghelistul face un colaj cu diferite texte din vechiul testament, din profetul Isaía, dintr-un psalm, din cartea Genezei: „Tu ești Fiul meu, cel iubit – cel iubit înseamnă moștenitorul, cel care moștenește totul de la tatăl –, în tine mi-am pus bucuria”.

Prin urmare, Dumnezeu confirmă faptul că în Isus este prezentă întreaga sa realitate, iar poporul nu trebuie decât să-l îmbrățișeze.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice