Învățătura lui Isus în sinagoga din Cafarnaum

Fanaticul din sinagoga din Cafarnaum, Marcu 1, 21-28

Am omis traducerea paragrafului dedicat notelor filologice și a celorlalte paragrafe dedicate chestiunilor de critică textuală care însoțesc fiecare pericopă, traducând numai paragraful dedicat comentariului exegetic (n. tr.)

Marcu 1, 21b-28

21b A intrat sâmbăta în sinagogă[1] și imediat a început să învețe.

22 Erau izbiți de învățătura lui, pentru că el îi învăța ca unul care are autoritate și nu în felul cărturarilor.

23 În sinagoga lor era un om posedat de un duh necurat și imediat a început să strige:

24 – Ce ai împotriva noastră, Isuse Nazarinene? Ai venit să ne distrugi? Știu cine ești: Consacratul lui Dumnezeu.

25 Isus i-a intimat:

– Închide-ți gura și ieși din el!

26 Duhul necurat, producându-i convulsii și scoțând un strigăt puternic, a ieșit din el.

27 Toți au rămas atât de dezorientați încât se întrebau unii pe alții:

– Ce înseamnă asta? Un nou mod de a învăța, cu autoritate, și dă porunci până și duhurilor necurate și ele i se supun!

28 Faima lui s-a răspândit imediat pretutindeni, ajungând în toată împrejurimea Galileii.

Marcu 1, 21b-28

Învățătura lui Isus și reacția ascultătorilor

21b A intrat sâmbăta în sinagogă și imediat a început să învețe.

Episodul anterior se încheia cu drumul lui Isus, și al grupului care îl urma, spre Cafarnaum; nu era indicată ziua săptămânii. În acest episod, în schimb, este indicată o zi anume, sâmbăta. Cei care îl urmează dispar de pe scenă.

Sâmbăta îi oferea lui Isus ocazia de a se întâlni cu întreaga populație israelită care respecta Legea. Sinagoga era un centru religios și cultural și reprezenta instituția iudaică la nivel local. Acolo, în fiecare sâmbătă se aduna poporul pentru a participa la serviciul divin și a asculta învățătura cărturarilor, care avea caracter oficial[2].

Participarea la reuniunea de sâmbătă devenise obligatorie; asistarea la această întâlnire însemna supunere față de ceea ce era prezentat ca voință divină. Așadar, cei care se află în sinagogă sunt iudei integrați în instituția religioasă și care respectă Legea.

Isus intră în adunare când aceasta este deja constituită; deci el nu face parte din această adunare (cf. v. 23: «în sinagoga/reuniunea lor»). Nu există un interval între intrarea lui Isus și începutul învățăturii sale («imediat a început să-i învețe») (nota fil.). El nu intră pentru a asista la serviciul religios, nici nu așteaptă să fie invitat să vorbească de conducătorul sinagogii, care nici măcar nu este amintit. Marcu scoate în relief autoritatea lui Isus.

În felul acesta, după ce i-a invitat pe israeliți să-l urmeze în neconformitate cu situația, Isus i-a legătura cu cei integrați în sistemul religios. Îi învață, adică le comunică o cunoaștere care lărgește orizontul și le permite o adevărată alegere; cu alte cuvinte, le trezește simțul critic ca să poată accepta alternativa Împărăției.

«A învăța» în Marcu înseamnă a expune un mesaj bazându-te pe Vechiul Testament; de aceea verbul «a învăța», în această evanghelie, este folosit numai atunci când Isus se adresează unui auditoriu exclusiv iudaic[3]. Pentru Marcu, învățătura lui Isus împlinește textul din Isaía 54,13: «Toți fiii tăi (ai Sionului) vor fi discipoli ai lui Dumnezeu»[4]. Isus, care exercită funcții divine pe pământ (cf. 1,11: «Fiul lui Dumnezeu»), îi are ca discipoli pe israeliți. Asta explică de ce se prezintă în fața publicului din sinagogă ca cel care nu are nevoie să fie delegat de nimeni pentru a învăța. Face acest lucru pentru că are autoritatea și dreptul să facă acest lucru: este învățătorul lui Israel.

Textul nu explică argumentul învățăturii, îl dă drept sigur. Așa cum se deduce din fraza programatică din 1,15 care rezuma toată propovăduirea lui în Galileea, învățătura privește apropierea domniei lui Dumnezeu și condițiile pe care aceasta le cere, adică necesitatea rectificării vieții și încrederea în vestea cea bună[5]. Deci Isus vrea ca ei să-și schimbe atitudinea și conduita și să descopere posibilitatea unei alternative.

Această activitate a lui Isus se inserează în programul său de eliberare/mântuire a umanității[6], pe care el este dispus să o realizeze chiar și cu prețul propriei vieți (1,9) și pentru care a fost abilitat de Duhul Sfânt (1,10 ș.urm.). Programul, care este formulat în termenii exodului (1,2.3.12), implică două realizări complementare: a elibera dintr-o stare de sclavie și a conduce spre o țară promisă, împărăția lui Dumnezeu.

Până acum credincioșii din sinagogă fuseseră supuși influenței cărturarilor, învățători oficiali aprobați de instituția iudaică. Acestei influențe și acestei învățături îi corespund conștiința obligativității și supunerea față de Lege care se manifestă prin respectarea sabatului și prin prezența la sinagogă.

22 Erau izbiți de învățătura lui, pentru că el îi învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor.

Nu conținutul învățăturii, pe care Marcu nu îl lămurește, ci modul lui Isus de a învăța provoacă în publicul sinagogii o impresie care durează pe toată durata expunerii («erau izbiți»).

Impresia provocată de Isus se datorează experienței directe a autorității sale. Nu era o autoritate juridică, pentru că nu avea un caracter instituțional; izvora din plinătatea Duhului pe care îl avea (1,10), din calificarea sa ca «Fiu al lui Dumnezeu» (1,11)[7]. Deci nu era umană sau comunicată de oameni, ci divină. Cărturarii, în schimb, etalau o autoritate juridică, conferită de instituția iudaică; pentru că posedau știința ezoterică divină, erau considerați moștenitori și succesori ai profeților[8], și atribuiau autoritate divină tradiției lor și obligațiilor pe care le impuneau. Modul lor de a învăța se baza pe citarea și interpretarea textelor rabinilor celebri, care constituiau un fel de jurisprudență. Nu expuneau o experiență personală, ci se limitau să repete la momentul potrivit ceea ce propuseseră învățătorii consacrați[9].

Experiența autorității lui Isus le oferea ascultătorilor un criteriu de judecată pentru a deosebi între autoritatea adevărată și cea falsă. Este experiența directă și personală a unei realități prezente în Isus, care precedă expunerea mesajului său. Isus nu pretinde să-și impună învățătura pentru că, de fapt, pentru a o valida, nu apelează la autoritatea divină, ci face vizibilă această autoritate în modul său de a învăța. Nu prezintă acreditări, ci ascultătorii intuiesc adevărul său și ajung la concluzia că scribii nu vorbesc în numele lui Dumnezeu.

De fapt, contrastul dintre cele două moduri de a învăța îi determină pe ascultători să emită o judecată[10] și conchid că Isus are autoritate divină, negând această autoritate «cărturarilor» (plural de categorie)[11], învățători oficiali ai instituției iudaice. Este o judecată spontană, liberă, neimpusă de Isus. Experimentând autoritatea lui, au văzut limpede că Dumnezeu vorbește prin gura lui și nu prin cea a învățătorilor tradiționali.

Pentru că autoritatea lui Isus nu aparține sferei juridico-instituționale, oamenii, recunoscând-o, îl compară cu un profet. Apare astfel opoziția dintre adevăratul profet, glas viu al lui Dumnezeu, și instituția lipsită de Duh.

Ascultătorii ies astfel din pasivitatea și conformismul lor, devenind conștienți de eroarea în care se află[12]; magisteriul oficial nu are autoritatea pe care și-o arogă. Mai degrabă decât în acesta, ei au încredere în Isus.

Consecința logică a evaluării făcute de ascultători ar fi aceea de a accepta conținuturile propuse de Isus în învățătura sa și de a respinge ceea ce propune instituția iudaică. Dar nu se vorbește despre această decizie. Judecățile de valoare îi privesc pe oameni și modul lor de a învăța și nu doctrinele.

Elementele descrise înainte, adică obligativitatea sâmbetei, autoritatea instituțională a cărturarilor, respectarea Legii din partea credincioșilor (frecventarea sinagogii) și separarea poporului iudaic de celelalte popoare (locul sinagogii)[13] reprezintă aspecte a ceea ce putem numi «iudaismul instituțional». În schimb, în ceea ce îl privește pe Isus, faptul că el intră și începe să învețe, autoritatea lui neinstituțională, ci dată de puterea Duhului și impresia pe care o produce corespund conceptului de «profetism»[14].

Iudaismul instituțional producea în credincioșii săi «credință» (acceptarea autorității sale) și «supunere» (împlinirea obligațiilor impuse). În urma învățăturii lui Isus, credința se traduce în «scepticism» (negarea autorității cărturarilor), deși acești «credincioși» încă nu se eliberează de supunere, adică nu rup legătura cu instituția și nici nu devin autonomi.

Învățătura lui Isus trezește spiritul critic și pune bazele autonomiei și libertății: duce spre maturitate. Autoritatea magisteriului instituțional a fost invalidată, dar Marcu încă nu clarifică alternativa care face posibilă libertatea și autonomia. Ieșirea din supunere va însemna eliberare, prima etapă a exodului lui Isus.

Omul posedat. Ispita. Izgonirea duhului și reacția celor prezenți

23 În sinagoga lor era un om posedat de un duh necurat și imediat a început să strige…

În mijlocul consensului general, răsună strigăte de protest. Noul personaj nu este indicat ca iudeu, ci ca «om», categorie universală[15]. Este caracterizat în două feluri: este membru al sinagogii și este posedat de un duh necurat.

Omul făcea parte din adunare. Ca atare este unul dintre cei care respectă Legea și primesc învățătura cărturarilor, regăsindu-se în înșelăciunea comună tuturor celorlalți credincioși. A ascultat, de asemenea, învățătura lui Isus și a experimentat astfel autoritatea care se manifesta în el.

Dar omul este posedat. «Duh necurat/impur» înseamnă un principiu activ («duh») exterior omului, dar interiorizat de el, a cărui prezență și a cărui acțiune îl plasează pe om într-o atitudine antagonistă față de Dumnezeu («necurat»). Este o forță care îl înstrăinează pe om și îl depersonalizează, lipsindu-l de judecata și libertatea lui și transformându-l într-un instrument[16]. Omul posedat nu acționează conform condiției sale de om.

Semnificația «duhului necurat» poate fi precizată prin opoziție cu «Duhul Sfânt». Acesta, comunicat de Isus, în baza angajamentului său de a-și da viața din iubire față de întreaga omenire, este forță a vieții care îl unește pe om cu Dumnezeu creând cu el relația ca Tată (1,9-11). «Duhul necurat» reprezintă impulsul contrar, nu cel al iubirii față de umanitate, ci cel al ostilității violente împotriva anumitor grupuri umane, care caută dominația, individuală sau colectivă; de aceea acest duh (necurat/impur) îndepărtează de Dumnezeu și exercită o activitate contrară lui. Opoziția dintre cele două spirite este aceeași care există între iubire și ură, între pace și violență, între slujire și dominație.

Participarea acestui om la reuniunea din sinagogă demonstrează că în instituția religioasă iudaică este prezentă impuritatea, chiar și în zilele și în acțiunile sfinte. Impuritate radicală, interioară, care îl ia în stăpânire pe om, face ca activitatea lui să fie impură (incompatibilă cu Dumnezeu) și nu se spală prin ritualuri.

Acțiunea acestui individ, imediată și neașteptată, întrerupe învățătura lui Isus. Întreruperea implică o judecată negativă asupra unei învățături care provoacă discreditarea cărturarilor/instituției. Ca și ceilalți care erau prezenți în sinagogă, a experimentat autoritatea lui Isus, dar este în dezacord cu judecata negativă asupra cărturarilor manifestată de ceilalți participanți la întâlnire. Cuvintele pe care stă să le pronunțe vor arăta că este vorba de un partizan necondiționat al instituției, reprezentată de cărturari, și pe care el nu vrea să o vadă compromisă.

Pentru el, conform învățăturii pe care a primit-o, instituția se bucură de autoritate divină, constituie, cu alte cuvinte, o valoare absolută căreia nu i se poate opune nici măcar autoritatea divină pe care a perceput-o în Isus. Două absoluturi opuse: autoritatea divină a lui Isus și cea a instituției iudaice.

De fapt, caracterul dogmatic al învățăturii cărturarilor nu admitea nicio relativizare, deoarece ei susțineau că tradiția orală era de origine divină, ca și cea scrisă: tradiția era indiscutabilă, nu admitea critici și nici nu accepta noi conținuturi care să o pună la îndoială.

Așadar, intervenția acestui om este cauzată de adeziunea lui necondiționată la doctrina oficială și, în același timp, de duhul de care este posedat. Indică o echivalență între «a fi posedat» și «a da o adeziune necondiționată instituției iudaice». După cum vom vedea mai târziu, un duh necurat reprezintă tocmai fanatismul unei ideologii a puterii și a dominației, impregnat de ură și violență distructivă.

24 «Ce ai împotriva noastră, Isuse Nazarinene? Ai venit să ne distrugi? Știu cine ești: Consacratul lui Dumnezeu».

Prima frază admite traduceri diferite. Poate indica simpla respingere a acțiunii celuilalt, considerată ca un atac sau o amenințare («Lasă-ne în pace!», «De ce te bagi în treburile noastre?») sau surpriză în fața unui atac sau a unei amenințări neprevăzute («Ce ai împotriva noastră?») (nota fil.). Contextul imediat precizează că este vorba despre al doilea caz, după cum vom vedea mai târziu (nota fil.)[17].

Această întrebare a omului posedat conține un plural neașteptat, «noastră». Omul interpretează activitatea lui Isus ca fiind un pericol, o amenințare nu numai pentru el[18], ci pentru un grup din care face parte. Acest grup nu poate fi publicul din sinagogă, care nu a văzut în învățătura lui Isus o amenințare, ci o experiență pozitivă și care s-a plasat de partea lui Isus. Tocmai cărturarii sunt, în schimb, cei care riscă să-și piardă influența și autoritatea asupra oamenilor. Acel «noastră» îi include astfel pe omul posedat și pe cărturarii înșiși; acest om, adeptul lor foarte fidel, devine reprezentantul și apărătorul lor.

Ei bine, pentru că omul posedat nu este un cărturar, ci un credincios din sinagogă, identificarea lui cu aceștia poate avea loc numai pe plan ideologic; acest om și-a însușit doctrina pe care cărturarii o propun. Omul strigă pentru că este posedat; strigă pentru că s-a identificat cu doctrina cărturarilor/instituției. «Posedarea» și «adeziunea fanatică» la această doctrină sunt două moduri pentru a exprima aceeași realitate.

Prin urmare, «duhul necurat» este o figură luată din cultura vremii, căreia Marcu îi schimbă conținutul[19]. Pentru evanghelist, duhul care îl asuprește și îl depersonalizează pe om nu este un agent extern personal, invizibil și malign, ci, în limbaj modern, un factor alienant care îl împiedică pe om să fie el însuși, privându-l de uzul inteligenței sale și de capacitatea sa critică și transformându-l într-o marionetă a unei ideologii a violenței.

În acest caz, sub denumirea de «duh necurat» este reprezentată absolutizarea instituției iudaice și a valorilor sale; tocmai cărturarii sunt cei care, prin învățătura și prestigiul lor, provoacă posedarea, adică îl înstrăinează pe om și îl îndepărtează de Dumnezeu. Omul posedat este un caz de alienare totală. Așadar, contrar publicului din sinagogă, care își păstrează capacitatea de receptare critică (1,22), el reacționează numai sub îndemnul fanatismului ideologiei sale; este ideologia cărturarilor, cea a unui Dumnezeu legalist și particularist care își exprimă voința prin Lege și dorește înălțarea și hegemonia lui Israel și umilirea și supunerea popoarelor păgâne[20].

«Nazarinene»: cel care este originar din Nazaret (1,9), localitate din regiunea muntoasă a Galileii cunoscută pentru naționalismul ei dus până la exces[21]. Întrebarea omului posedat exprimă surprindere și devine mustrare: dată fiind originea lui, Isus ar trebui să fie un aderent fără rezerve al instituției; omul posedat îl acuză de incoerență între originea lui și modul lui de a acționa, invitându-l să-și îndrepte atitudinea. Activitatea lui Isus ar trebui să corespundă condiției sale de nazarinean, valorilor naționalismului și instituției iudaice.

A doua întrebare, «Ai venit să ne distrugi?», care folosește tot un plural, vrea să interpreteze acțiunea lui Isus: distrugerea cărturarilor și a adepților lor, adică a instituției iudaice și a credincioșilor ei[22]. Omul posedat taxează planul lui Isus ca fiind complet negativ, «a distruge», fără să se gândească că poate propune o alternativă. De fapt, dacă Isus îi face pe oameni independenți de cărturari/instituție, aceasta își pierde baza (cf. 3,27), iar fanaticul nu poate admite că există o alternativă în afara instituției oficiale.

Întrebarea recunoaște că Isus este «mai puternic» (cf. 1,7) decât instituția iudaică și, în același timp, indică incompatibilitatea totală dintre aceasta și eliberarea pe care el o realizează.

În afirmația finală, «Știu cine ești tu, etc.», omul vorbește la singular, adică în nume propriu și își atribuie o cunoaștere care definește rolul lui Isus: «Consacratul lui Dumnezeu». Această expresie este echivalentă cu cea a lui Mesia (nota fil.) și are legătură cu Isaía 11,1 ș.urm.; 61,2, unde se afirmă că Mesia este uns de Dumnezeu cu Duh[23]. Titlul pe care îl aplică lui Isus se bazează pe experiența autorității sale.

Expresia «Consacratul lui Dumnezeu» constituie singurul conținut doctrinar care apare în pericopă, dar corespunde ideologiei omului posedat, dependent de învățătura cărturarilor și nu de învățătura lui Isus. De aceea, în gura acestui om, exprimă o idee falsă a consacrării realizate de Dumnezeu. Acest lucru, împreună cu reproșul implicit cuprins în apelativul «Nazarinean», demonstrează că duhul necurat îl proclamă pe Isus ca fiind Mesia expectativei populare, care rezumă ideologia iudaismului, adică gloria Israelului ca popor, restaurarea monarhiei davidice, stăpânirea popoarelor păgâne, respectul pentru instituții și Lege[24]. Omul posedat descoperă în autoritatea lui Isus posibilitatea întrupării mesianismului la care aspiră poporul. De aceea îi aplică acest titlu, adică i-l oferă și îl invită să-l accepte.

Prin această propunere el dorește înainte de toate să evite efectele activității lui Isus. Pe de o parte, omul este identificat cu instituția și doctrina ei; pe de altă parte, acum acționează în nume propriu. Se constituie așadar ca un mediator între instituție și Isus. Potrivit lui, soluția stă în faptul ca Isus să realizeze idealul lui Mesia pe care cărturarii îl propuneau poporului, punându-și autoritatea indiscutabilă în slujba instituției religioase și a cauzei naționaliste. În acest fel, ar înceta să mai fie o amenințare pentru aceasta, ci ar deveni cel mai bun aliat al ei.

Cu alte cuvinte, vrea ca Isus să adopte ca program obținerea puterii politice în Israel. Pentru prima dată în decursul activității lui Isus se materializează ispita Satanei (1,12 ș.urm.), reprezentată aici de omul posedat[25]. Cu urletele sale propune această idee tuturor celor prezenți, pentru a-i implica într-un entuziasm colectiv și a stârni o mișcare mesianică populară.

Dumnezeul amintit de omul posedat nu este cel al lui Isus. Dumnezeul acestuia din urmă, Tatăl, a acceptat angajamentul lui Isus de a-și parcurge calea dăruirii de sine până la capăt. Dumnezeul instituției și al omului posedat este cel în numele căruia i se propune lui Isus să-și abandoneze drumul și să caute puterea personală; este Dumnezeul care sacralizează puterea.

Mai în profunzime, există opoziția dintre slujire și stăpânire: prima mântuiește, cea de-a doua împiedică mântuirea. Prima este divină, a doua satanică[26].

25 Isus i-a intimat: «Închide-ți gura și ieși din el!».

Porunca lui Isus manifestă refuzul său energic la propunerea omului posedat[27]. Arată în primul rând că nu admite un dialog asupra acestei chestiuni («Închide-ți gura!») și împiedică răspândirea ideii mesianice în rândul oamenilor; în al doilea rând, îl eliberează pe omul posedat de duhul său rău. Își manifestă astfel antagonismul total față de programul politic naționalist. Nu vrea să devină conducătorul maselor și nici să se pună în fruntea mișcărilor populare; rămâne fidel angajamentului său de a se oferi pe sine pentru mântuirea umanității. Cererea de a-și pune autoritatea în slujba instituțiilor și idealurilor iudaice este radicalmente inacceptabilă; ar echivala cu renunțarea la Duhul lui Dumnezeu și adoptarea unui «duh necurat».

Fidel programului său, Isus îl eliberează pe omul posedat de dominația ideologică care îl înrobea, deghizată în fidelitate religioasă și spirit patriotic. Vrea să-i redea omului libertatea.

26 Duhul necurat, producându-i convulsii și scoțând un strigăt puternic, a ieșit din el.

Se împlinește porunca lui Isus: încetează cuvintele omului posedat, iar duhul necurat iese. Își exercită pentru ultima oară violența împotriva omului («producându-i convulsii»), arătând sclavia la care îl supunea. Strigătul, în schimb, arată neputința lui în fața autorității lui Isus.

Alungarea duhului necurat înseamnă eliminarea influenței instituției iudaice asupra omului. Faptul este astfel plasat la un nivel dialectic: fidelității cerute de instituție, care îl ține pe om supus, Isus îi opune exigența (imperativele) unei fidelități superioare. Adică îi prezintă planul eliberator și salvator al lui Dumnezeu asupra omului (domnia lui Dumnezeu), care invalidează supunerea pe care instituția o cere. Unei impuneri care privează de libertate, Isus îi opune un imperativ care o restabilește.

Interpretând limbajul figurat al lui Marcu din acest episod, vedem că omul posedat rămâne fără răspuns (tăcere) în fața forței și adevărului argumentelor lui Isus, iar în final, deși cu mare dificultate, se retrage de pe pozițiile sale și acceptă noua învățătură, eliberându-se de dependența sa de învățătorii sinagogii[28].

27 Toți au rămas atât de dezorientați încât se întrebau unii pe alții: «Ce înseamnă asta? Un nou mod de a învăța, cu autoritate, și dă porunci până și duhurilor necurate și ele i se supun!».

Efectul este enorm; oamenii nu se pot abține și comentează cu voce tare. Unanimitatea este totală («toți»). Reacția este de dezorientare, exprimată prin întrebare.

Ei nu înțeleg semnificația acțiunii lui Isus, o înglobează într-un singur fapt («asta»), arătând că învățătura cu autoritate și alungarea duhului sunt acțiuni de același ordin.

«Modul de a învăța» face trimitere la scena inițială; ascultătorii îl găsesc «nou», adică necunoscut lor și admirabil[29], tocmai pentru că este dat «cu autoritate»[30]. Fraza inițială («și dă porunci până și, etc.») subliniază eficacitatea acțiunii lui Isus. Citând «duhurile necurate» la plural, extind sfera acțiunii lui Isus la toate cazurile similare celui de față, care a fost paradigmatic[31].

În comentariul oamenilor, învățătura prevalează asupra acțiunii, care apare ca depinzând de aceasta. Acest lucru confirmă interpretarea anterioară: izgonirea duhului este imaginea puterii de convingere a lui Isus, capabil să învingă rezistența fanatică la mesajul său.

Așadar, oamenii sunt de acord cu privire la calitatea personală a lui Isus și la eficacitatea acțiunii sale, dar nu știu să interpreteze sensul activității sale. Ei nu cunosc programul lui Isus și nici rolul pe care și-l atribuie în ceea ce privește domnia Dumnezeului apropiat. Isus a respins propunerea mesianismului conform concepției instituționale și populare («Consacratul lui Dumnezeu»)[32], iar necunoscând niciun alt gen de mesianism, oamenii nu îl pot identifica cu Mesia. Cu siguranță, văzându-l ca pe un adevărat profet, ei îi recunosc superioritatea asupra instituției[33] și, eliberați de credința în aceasta, rămâne deschisă posibilitatea de adeziune la programul lui Isus, atunci când el îl va expune.

Apendice. Răspândirea imediată a faimei lui Isus

28 Faima lui s-a răspândit imediat pretutindeni, ajungând în toată împrejurimea Galileii.

Pe baza celor întâmplate în sinagogă, faima lui Isus care se răspândește duce cu ea măreția persoanei și acțiunii sale și îi discreditează pe cărturari[34]. Există o autoritate nouă și divină care o eclipsează pe cea a instituției, deși Isus nu și-a propus încă programul și nici nu a specificat vreo linie concretă de acțiune.

Este subliniată rapiditatea («imediat») și răspândirea în toate direcțiile («pretutindeni», «teritoriul înconjurător»). Este o explozie de faimă care ajunge peste tot în Galileea[35].

***

Odată terminată expunerea episodului, merită subliniat un detaliu structural. Fiecare dintre secvențe începe în limba greacă (1,21b.23) cu particula «imediat» (în traducere, pusă înaintea verbului la care se referă), în paralel cu ceea ce se observă în pericopa botezului-pustiului 1,10.12. Această corespondență structurală leagă cele două pericope și ajută la interpretarea lor. Primul «imediat», în 1,10, se referă la coborârea Duhului și are corespondență cu cel din 1,21b-22, unde tema principală este autoritatea cu care Isus învață, efect al prezenței Duhului în el. Al doilea «imediat» (1,12) se referă la plecarea lui Isus în pustiu, unde este ispitit de Satana; «pustiul» corespunde societății iudaice, reprezentată în 1,23 de sinagogă; ispitirea Satanei (1,13) corespunde, la rândul ei, propunerii omului posedat, care îi oferă lui Isus un mesianism popular și naționalist[36].

Corespondențele confirmă interpretarea dată mai sus: «autoritatea» lui Isus este divină, purcezând din Duhul lui Dumnezeu; «pustiul» era figură a societății iudaice; «Satana» este reprezentat în evanghelie de oameni; «ispita» este aceea a puterii.

Sursa: J. Mateos – F. Camacho, IL VANGELO DI MARCO. Analisi linguistica e commento esegetico, vol. I, Cittadella Editrice, Assisi 2010, pp. 139.144-155.

Traducere din limba italiană de Anton Ivanov


[1] Synagôgê, mai întâi «reuniune/congregație»; mai apoi, «loc de reuniune/sinagogă».

[2] Pentru modul în care se desfășura, serviciul religios din sinagogă constituia o excepție în antichitate, pentru că îi lipsea practic cultul; cf. Bultmann, Das Urchristentum, p. 54; pentru o descriere a serviciului din sinagogă, a se consulta Leipoldt-Grundmann, I, pp. 227-228, StrackB., IV, pp. 237-249; pentru lecturi și propovăduire, ibid., pp. 154-188, Gnilka, p. 93, Peláez, La sinagoga.

Cărturarii sau scribii erau oameni ai studiului care la vârsta de patruzeci de ani primeau o hirotonire pentru a învăța [poporul]; puteau fi și judecători de cauze civile și penale, erau teologi și canoniști și, de aceea, învățători autorizați și oficiali ai Israelului, călăuzele doctrinare și spirituale venerate de popor. Învățătura lor privea Legea religioasă, bazându-se mai ales pe tradiție (Legea orală), căreia îi atribuiau autoritate divină, susținând că i-a fost transmisă de Dumnezeu lui Moise ca o completare a Legii scrise. Textul Scripturii dispăruse practic, sufocat de învățăturile tradiției (cf. Marcu 7,8-13). Imensa majoritate a cărturarilor aparțineau echipei fariseilor. Cf. Strack-B., I, pp. 496. 876. 915; II, pp. 155. 419, Schürer, Historia, II, pp. 425-443. În Marcu sunt întotdeauna farisei; cf. Juan Mateos, «Algunas notas sobre el Evangelio de Marcos», pp. 197-198.

[3] Cf. Mateos, Los «Doce», parr. 52. 353 ș.urm. În Marcu, atunci când Isus se adresează unui grup ne-israelit sau mixt, nu folosește niciodată verbul «a învăța» (cf. 3,31-35; 4,10-25; 7,14; 8,34; 9,33b-50).

[4] didaktoi Theou.

[5] Gnilka, p. 93: «Pentru evanghelistul nostru, conținutul doctrinei a fost definit pornind de la context. În 1,14 ș.urm. propovăduirea lui Isus este prezentată în manieră pragmatică».

[6] Până în acest moment textul delimitează activitatea lui Isus la mediul iudaic, dar universalitatea mântuirii oferite, care va fi evidentă în episoadele care urmează (1,39-45; 2,1-13.1415-17), este deja menționată în 1,15 («domnia lui Dumnezeu») și în 1,17 («pescari de oameni»).

[7] Pesch, I, p. 209: «Isus învață ca persoană învestită cu putere, și anume cu autoritatea Fiului lui Dumnezeu înzestrat cu Duhul (1,9-11), a Fiului omului (2,10)».

[8] Cf. Strack-B., I, p. 670; II, p. 128; Jeremias, Jerusalén, p. 257: «Pe vremea lui Isus, ansamblul tradiției orale, practic halakhah, era o doctrină ezoterică pentru că, deși era transmisă în centrele de studiu și în sinagogi, nu putea fi răspândită în scris, fiind „secretul lui Dumnezeu”».

[9] Pesch, I, p. 209: «Cărturarii transmit „porunci ale oamenilor” și „neglijează porunca lui Dumnezeu” (7,7 ș.urm.)».

[10] Implicită în enunțul la persoana a treia.

[11] Cf., în schimb, 2,6.

[12] Isus definește «porunci ale oamenilor» (7,7) și «tradiție a oamenilor» (7,8) «tradiția bătrânilor» (7,5), transmisă de cărturari și căreia i se atribuia autoritate divină.

[13] Sinagoga, ca loc religios de reuniune, obligatorie pentru iudei în zi de sâmbătă, indica separarea lui Israel, deosebirea sa de celelalte popoare. Este feuda cărturarilor, care îi învață acolo pe oameni despre privilegiul poporului ales și despre superioritatea acestuia asupra celorlalte popoare. Isus dezleagă legătura care îi leagă pe oameni de această instituție naționalistă. În afară de «locul lui natal», unde va fi respins (6,1b-6), Isus nu va mai învăța niciodată într-o sinagogă (în 1,39 se vorbește despre «a predica/a proclama»). Locul obișnuit al învățăturii sale va fi «malul mării», care în Marcu indică frontiera cu popoarele păgâne și deschiderea față de acestea.

[14] În Sir 45,5 se spune despre Moise că «învață»; cf. Ps 51,13.

[15] Aceeași desemnare va fi folosită în 5,2 pentru a-l indica pe îndemonitul păgân; cf. 1,17: «pescari de oameni».

[16] Cf. 1,24: legôn, m., concordând cu anthrôpos. Prin urmare, trebuie să ne amintim aceste elemente ale duhului necurat: 1) este un agent care nu este parte a omului, ci vine din afară; 2) omul îl poate accepta, iar în acest caz acțiunile sunt atribuite atât omului, cât și duhului (1,23.24); 3) este alienant: odată ce îl ia în stăpânire pe om, îl depersonalizează; 4) este figura unei ideologii contrare planului lui Dumnezeu.

[17] Pesch, I, p. 211, consideră că afirmația omului posedat se folosește de 1Regi 17,18, unde mama văduvă a fiului mort îl respinge pe profetul Ilie: ti emoi kai soi, anthrôpe tou Theou? eiselthes… modificat cu interpunerea lui «Isuse Nazarinene». Situația este cu siguranță foarte diferită, iar «om al lui Dumnezeu» nu este paralel cu «Sfântul lui/Consacratul lui Dumnezeu».

[18] Cf. cazul îndemonitului din ținutul gherasenilor (5,7), unde, în ciuda faptului că este «legiune», el îl întreabă la singular: Ce ai împotriva mea?

[19] Expresia pneuma akatharton figurează în LXX numai în Zaharia 13,2, dar era obișnuită în iudaismul elenistic, cf. Hauck, GLNT IV, 1293.

[20] Cf. mai jos, nota 24.

[21] Cf. Albright, «The Names „Nazareth” and „Nazarean”». Nu trebuie confundat «Nazarinean» (Nazarênos), originar din Nazaret, cu «Naziereu» (Nazôraios), care apare în Matei, Luca și Ioan și face aluzie la ascendența davidică și la calitatea mesianică a lui Isus. În ce privește spiritul exaltat al regiunii muntoase din Galileea, Séforis, lângă Nazaret, fusese refugiul lui Iuda al lui Ezechia, războinic naționalist de la începutul sec. I. Cf. și Taylor, p. 164, Rüger, Nazareth, pp. 262 ș.urm.

[22] Verbul «ai venit» (êlthes) corespunde (în greacă) celui din 1,14: «a venit (êlthes) Isus în Galileea», legând episodul programatic (1,14 ș.urm.) de cel din sinagogă. Mesajul profetic (1,14; apo tou Theou) al lui Isus este văzut ca un pericol pentru instituție.

[23] În Vechiul Testament consacrarea se făcea prin ungere: Exod 29,36 ș.urm., ungerea altarului: k. khriseis auto hôste hagiasai (dinamic actic) auto k. estai to thysiastêrion hagion («consacrat», rezultativ pasiv) tou hagiou («consacratului», emfatic), pas ho haptomenos tou thysiastêriou hagiasthêsetai (dinamic pas.). Levitic 8,11: k. ekhrisen to thysiastêrion k. hêgiasen auto; 8,12: k. epekheen Môysês apo tou elaiou tês khriseôs epi tên kephalên Aarôn k. ekhrisen auton k. hêgiasen auton. Echivalența dintre «consacrat» și «uns» apare și în Levitic 4,3.5: ho arkhiereus ho kekhrismenos… ho hiereus ho khristos; 6,22: tou elaiou tou khristou; cf. 21,21. Despre regi: 1Samuel 2,10; 2,35; 12,3, etc. Psalmul 2,2; 18,51, etc. Identificarea ungerii cu Duhul se regăsește în Isaía 61,1: pneuma Kyriou ep’eme, hou heneken ekhrisen me. Cf. Mateos, Los «Doce», par. 600, nota 383.

[24] Van Iersel, «Fils de David», 116: «Iudaismul pre-creștin îl visa pe «fiul lui David» ca pe un dominator iudaic al lumii care avea să-i supună pe păgâni jugului său». Cf. Mateos, Marcos 13, parr. 719 ș.urm. Acel Mesia avea să respecte instituțiile lui Israel, începând cu templul și regimul Legii, deși existau controverse cu privire la posibila promulgare a unei noi Legi mesianice, cf. Strack-B, III, pp. 570. 577; Mesia, promotor al studiului legii, IV, p. 882; învățător al legii, Pérez Fernándes, Tradiciones mesiánicas, p. 141; cf. ibid., p. 77 și nota 129.

[25] Duhurile necurate (1,23, etc.), la fel ca «demonii» (1,34), erau considerate agenți ai Satanei, căpetenia răului (cf. 3,22.26).

[26] Matei și Luca explicitează acest lucru în ispitirea din pustiu.

[27] Stauffer, GLNT III, 798: «Un timbru special epitimaô îl are în LXX, unde exprimă gândirea vechi-testamentară a cuvântului cu care Dumnezeu realizează lucrările sale, atât când creează, cât și atunci când distruge».

[28] Comparativ cu ieșirea duhurilor necurate din subiecți păgâni (cf. 5,13, îndemonitul din ținutul gherasenilor; 7,29-30, fiica femeii siro-feniciene), cea a acestui om posedat și cea a tânărului epileptic (9,14 ș.urm.), ambele cu subiecți iudaici, sunt descrise ca fiind mult mai violente. Acest lucru indică gradul extrem de alienare la care duce o legitimare religioasă. Distrugerea puterii Satanei era unul dintre semnele mesianice, cf. Strack-B., IV, pp. 521, 527.1; Marcu reinterpretează figura Satanei făcând-o un simbol al puterii opresive.

[29] Taylor, p. 167: «kainos înseamnă nou în sens calitativ spre deosebire de neos, nou în sens temporal» (recent). Behm, GLNT IV, 1348, exagerează valoarea teologică a lui koinos spunând că indică toate lucrurile complet diferite și minunate pe care vremurile din urmă le aduc cu ele. Pare a fi vorba de un transfer nejustificat în acest context a tuturor semnificațiilor pe care termenul le poate avea în diferite contexte. Noul mod de a învăța corespunde anunțului lui Isus, «a sosit momentul potrivit» (1,15) care indică venirea erei finale, cf. Kertelge, Wunder, p. 57.

[30] Pentru unirea dintre «cu autoritate» și «nou mod de a învăța», cf. nota fil. Și Taylor, p.167.

[31] Cf. Schweizer, Leistung, p. 344; Delorme, Aspects, p. 85; Meye, Jesus and the Twelve, p. 46.

[32] Refuzul mesianismului propus de omul posedat înseamnă că naționalismul exclusivist al Israelului este respins ca fiind contrar lui Dumnezeu. Universalitatea domniei lui Dumnezeu va fi propusă în mod public începând de la pericopa paraliticului (2,1-13).

[33] În sinagoga din «locul lui natal» (6,1b-6), autoritatea sa va fi interpretată ca putere magică, iar Isus nu va putea «acționa cu putere», adică să-i elibereze de fanatismul lor (să alunge duhurile necurate), cf. 9,38.39; Mateos, Los «Doce», par. 423. Această lipsă de credință derivă din atacul la adresa autorității lui Isus din partea cărturarilor din Ierusalim (3,22).

[34] Acest episod a fost pus în legătură cu textul din Zaharia 13,2: «În ziua aceea, spune Domnul… voi elimina din țară profeții falși și duhul necurat». Dacă acceptăm aluzia, profeții falși ar corespunde cărturarilor, discreditați de învățătura lui Isus. Profetul fals este cel care îndrăznește să vorbească în mod fals în numele lui Dumnezeu, iar învățătorii legii atribuiau învățăturii lor autoritate divină. Despre spiritul profetic atribuit cărturarilor, cf. Strack-B., II, p. 128.

[35] Regiunea desemnată drept «teritoriu din împrejurimile Galileii» poate fi înțeleasă în trei moduri. Aici înseamnă «regiunea înconjurătoare, adică Galileea» (nota fil.). Marcu pregătește astfel turul pe care Isus îl va face prin toată regiunea (1,39).

[36] Acest episod, care deschide viața activă a lui Isus, este programatic pentru restul narațiunii. Opoziția cărturarilor este constantă (2,6.16; 3,22; 7,1.5; 11,18.27; 14,1.43.53; 15,1; cf. 3,31; 10,33). Isus dezaprobă doctrina (9,11; 12,35) și conduita (12,33) lor. Oamenii îi părăsesc și aleargă la Isus. Numai unul, care iese din legalism, «nu este departe de împărăția lui Dumnezeu» (12,28.34), dar nu ajunge să-și dea adeziunea față de Isus. Marcu îi va prezenta pentru ultima oară pe cărturari în timp ce împreună cu marii preoți îl insultă și îl batjocoresc pe Isus pe cruce (15,31).