Întrupare și Biserică

Întâlnire cu teologul Luciano Locatelli

E o temă mare cea din seara aceasta, care are multe implicații. Mi se pare că văd un castel în fața mea cu multe camere, apoi fiecare este poate atât de bogată încât riști să te oprești acolo și să nu le mai vezi pe celelalte. O să încerc să spun ceva plecând de la ce mi-a comunicat Stefano când m-a sunat, încercând să identific, să rămân un pic în schița pe care am găsit-o aici cu privire la propunerea din această seară.

Încep cu o expresie pe care sigur o cunoașteți, a unui exeget care a fost apoi excomunicat și el – sper să nu ajung să fiu excomunicat și eu, dar văd că frații mei exegeți ajung foarte adeseori să fie excomunicați –, Alfred Loisy. Cred că ați mai auzit de el. Mai mult sau mai puțin… A fost înfățișat ca un eretic, ca unul care ascunde cine știe ce etc., dar el era un simplu exeget, ba chiar un mare exeget onest. Și este celebru pentru această frază (ne amintim asta, dar el a scris multe alte lucruri): „Isus a propovăduit Împărăția și a venit Biserica”. Și este adevărat. În această propoziție, în această expresie, „Isus a propovăduit Împărăția și a venit Biserica”, sunt toate elementele care ne pot călăuzi, ne pot lumina reflecția din această seară.

Primul element este Isus. El chiar s-a gândit să întemeieze, între ghilimele, o religie, să o structureze așa cum o cunoaștem noi astăzi? Cred că nimănui dintre noi, în seara aceasta, nu-i este greu să răspundă la întrebare spunând: nu, Isus nu se gândea la asta. Sunteți de acord? În privința asta cred că suntem cu toții de acord. Nu este nevoie să pierdem prea mult timp cu asta. Dar să facem un mic pas înapoi și, având în vedere că tema atinge tocmai cele două elemente, întruparea și Biserica (întruparea se referă în special la Isus), să încercăm să ne oprim o clipă și să aprindem lumina asupra persoanei lui Isus.

Cu toții am fost educați să ne gândim la Isus, Fiul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu. Am crescut cu această învățătură, este imposibil să vedem altceva. Dacă începem numai să spunem altceva, încep să se aprindă beculețele roșii din jur. Dar să încercăm să ne concentrăm privirea pentru o clipă, făcând o curățenie a imaginilor pe care ni le-am făcut sau ni le-au făcut despre Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Dumnezeului Preaînalt, Domnul Cel Atotputernic…

Deci Isus din Nazaret… Primul lucru pe care îl putem spune despre el este că a fost un om. Și asta ar trebui să ne facă deja să reflectăm. Pentru că dacă a fost un om, are toate caracteristicile unui om, ale fiecăruia dintre noi. Deci, asta deja ne spune ceva.

Dacă rămânem în contextul temei religioase, atunci să folosim și definițiile cu care am fost crescuți. Isus era un laic. Nu era preot, nu era rabin, nu era învățător al legii, nu era levit (sacristanul preotului, pe scurt), ci era un laic. Iar pentru vremurile lui, dacă chiar am vrea să-l caracterizăm puțin, ar fi unul dintre cei care, dacă vă amintiți, în anii ’70-’75, se defineau laici angajați. Vă amintiți? Sau, dacă erau priviți cu ochiul binevoitor al Congregației pentru Doctrina Credinței [în iunie 2022 papa Francisc i-a schimbat numele în Dicasterul pentru Doctrina Credinței], catolici disidenți. Vă amintiți de aceste figuri care apăreau trecător, întotdeauna puțin critice?

Cu siguranță ministrul infernelor… al internelor – nu este un lapsus freudian evoluat – i-ar defini astăzi drept „radical chic” ai teologiei. Pentru că atunci când cineva nu este inteligent, singura definiție pe care o poate spune sunt aceste lucruri. Ca să-i anuleze pe ceilalți.

Deci Isus era un astfel de laic, nu era predispus pentru teologia și viziunea religioasă a timpului său. Isus i-ar fi plăcut unui personaj al timpului nostru pe care toți sper că l-ați iubit, Martini, cardinalul Martini. Isus i-ar fi plăcut lui Martini, dacă Martini ar fi trăit în epoca lui în mod evident. De ce? Pentru că Isus a fost un credincios, desigur, dar mai ales un gânditor.

Isus era unul care gândea, nu se mulțumea cu ceea ce îi era oferit de religia oficială a timpului său. Acest lucru l-a determinat, în mod firesc, să ia poziții foarte critice în fața devierilor religioase ale timpului său, care nu sunt foarte diferite de cele ale noastre, de astăzi. Nu suntem… După două mii de ani nu ne-am schimbat prea mult. Dimpotrivă, în unele privințe, tot ceea ce Isus a aruncat pe fereastră, noi am adus înapoi pe ușă, asta și din cauza lecturilor extraordinar de talibane ale textului biblic.

Spunem că de multe ori frații noștri musulmani sunt fundamentaliști, dar multe grupări catolice sunt cu adevărat mai rele din acest punct de vedere, în modul în care tratează textul sacru.

Așadar, Isus este un laic angajat care își pune întrebări. Și asta deja pune în criză ceva ce ne-au învățat mereu. Pentru că nu știu dacă și pe voi, dar pe mine da… Eu am fost întotdeauna învățat că Isus, atunci când s-a născut (să lăsăm la o parte cum s-a născut sau cum a fost conceput), de îndată ce a ieșit din pântecele mamei… Autostradă… Totul drept… El știa unde va ajunge și cum se va sfârși totul. De ce? Pentru că Tatăl îi explicase totul înainte. De aceea era singura cale pe care putea să o parcurgă. Pentru Isus totul era clar încă de la început: trebuia să moară. Pentru…? Pentru a ne salva… De ce? De păcate.

Deci, pentru Isus o autostradă. Oare un astfel de om l-ați mai numi om? Eu mi-aș dori să am un astfel de om, al cărui drum este drept… Știe deja unde să meargă. Nicio eroare. Totul drept, precis, perfect, deja dinainte hotărât. Nici dreapta, nici stânga. Totul drept…

Este problema conștiinței de sine a lui Isus… Și nu este puțin lucru.

Ce știa Isus despre sine? Ce credea Isus despre sine? Poate că ne este puțin greu să ne gândim la asta, dar când Isus își întreabă discipolii: „Ce spun alții despre mine?”, este o modalitate a lui Isus de a se interoga. Este adevărat că o face și pentru a înțelege ce au mers să spună despre el discipolii, care nu îi fac o impresie bună din răspunsurile pe care le dau. Căci dacă oamenii au înțeles asta, înseamnă că discipolii asta au spus. Au comis o eroare grosolană.

Dar chiar și Isus intră în criză cu privire la persoana sa și la un moment dat se întreabă cine este și ce trebuie să facă și cum trebuie să se facă înțeles.

Există o perioadă în viața lui Isus, chiar la începutul vieții sale publice, pe care exegeții, în mod tehnic, dintr-un impuls, să zicem, de îngăduință, pentru că exegeții sunt mai degrabă arizi din acest punct de vedere, o numesc primăvara galileană. În Evanghelia după Marcu este ceea ce se numește oarecum ziua de la Cafarnaum. Este chiar în capitolul al doilea, când toate îi merg bine: Isus vindecă; oamenii îl urmează; mulțimile îl ridică în slăvi; discipolii sunt entuziasmați. Un lucru incredibil. Totul este bine până când, la un moment dat, Isus începe să spună niște lucruri care nu numai că nu sunt înțelese, ci nici măcar nu sunt apreciate. De ce?

Oamenii spun: acesta este în sfârșit cel potrivit. Este cel care în cele din urmă îl întruchipează pe Mesia. Acesta ne scoate din necazurile cu romanii, vine să curețe templul, înlătură o parte din popime care este coruptă și așa mai departe. L-am găsit. Este în sfârșit aici. Iar când Isus spune că el își interpretează modul său de a fi Mesia într-un alt fel, adio primăvară galileană…

Care dintre voi este căsătorit…? Și vă este rușine? Ridicați mâinile! Înțeleg că este o alegere oarecum complicată… Ați făcut luna de miere? Totul a mers mereu bine în timpul lunii de miere? OK, OK… Dar când vă întoarceți din luna de miere, vă confruntați cu realitatea. E normal. Într-o relație este normal ca, uneori, alături de dulce, să fie și ceva sărat, pentru că altfel nu ar fi o relație.

Așa că și Isus trăiește acest moment, își dă seama că a vorbit, a făcut semne care au ajutat la înțelegerea cuvântului său, a mesajului său, dar oamenii nu au înțeles nimic. Ei au înțeles exact contrariul. Au privit totul plecând de la dorințele și așteptările lor. Și acest lucru a făcut ca la un moment dat chiar și Isus însuși să intre în criză. Iar în relatările evanghelice ni se arată cu adevărat cum Isus o șterge, părăsește Israelul. Și, întâmplător, el care tocmai făcuse o mulțime de miracole de vindecare, de redare a sănătății oamenilor, de a-i face pe oameni să înțeleagă că era acolo pentru că – apoi vom reveni asupra acestui aspect – criteriul lui este binele omului, când oamenii nu acceptă acest discurs și-i spun: „Ori îi dai afară pe romani, ori ne dai înapoi împărăția marelui rege David sau ești și tu un lăudăros ca toți ceilalți și nu te vrem”, Isus pleacă pentru că înțelege că a eșuat. El vorbește și ei nu-l înțeleg.

Și, dacă vă amintiți, ajunge în ținutul păgân. Unde? În casa siro-fenicienei. Vă amintiți? Cea care are o fiică bolnavă. Și acolo Isus se închide pentru că nu vrea să fie găsit. Ne spune acest lucru experiența narațiunii evanghelice. Și, în ciuda ascunderii sale… Acel text este extraordinar. Păgâna este cea care îl scoate din nou pe Isus afară. Ea este cea care îl constrânge să iasă din nou. Cel care voia să se închidă este scos afară de una care nici măcar nu face parte din tradiția sa religioasă. Cine este afară te obligă să ieși. Am putea spune așa. Ea, care era în afara cercului, îl obligă pe Isus să iasă.

Și Isus reia misiunea. O reia ca un inventator genial, pentru că tocmai în acel moment Isus inventează un mod de a vorbi care este tipic al lui: inventează parabolele. Iar parabolele sunt capcane lingvistice pe care Isus le inventează… Sunt cu adevărat geniale și cred că nu avem nicăieri texte ca acestea, nici în tradiția biblică, Vechiul Testament, nici în tradiția extrabibică. Sunt capcane lingvistice prin care Isus te trage în interior fără ca tu să observi. Iar când ești înăuntru, îți dai seama că Isus te forțează să-ți schimbi modul de a gândi despre Dumnezeu și în final te forțează să iei poziție. Acesta este parcursul lui Isus. Și tocmai aici vine să atingă inima experienței noastre, ca să spunem așa, religioase.

După părerea mea, este necesar să trecem, apoi fiecare face cum vrea, dar după părerea mea este necesar să trecem tocmai de la un Isus care îți oferă mântuirea pentru că spune: „Asta e, trebuie să fii mântuit! Nu te întreba de ce, voi avea eu grijă!”. Asta ne-au învățat… Dacă nu mergi la Isus, unde mergi? În iad. Deci ori faci asta, ori viața ta este un eșec… Negându-ne posibilitatea de a fi pur și simplu oameni. Dacă nu suntem creștini, la un moment dat în Biserică nu suntem oameni. Nu există nicio posibilitate de a fi oameni [și femei, spune o voce din sală]. Când spun „om”, intenționez să îmbrățișez și toate femeile, evident. Limbajul meu, e adevărat, nu este foarte incluziv, dar când se țin conferințe, dacă trebuie să folosesc un limbaj incluziv, atunci ne vom lua patru ore… Dar îmi prezint scuzele surorilor care sunt de față. Deformare machistă a Bisericii Catolice…

Așadar, care este, spuneam mai înainte, și revenim acum la acest aspect, criteriul care a călăuzit acțiunea și cuvântul lui Isus? Binele omului. Binele umanității persoanelor. Și acesta devine și criteriul pentru noi pentru a citi Scripturile. Pentru că dacă nu citim Scripturile cu acest criteriu, atunci facem ca Scripturile să spună orice vrem. Și de aici ies acele imagini diforme și deformate, chiar batjocoritoare, idolatre despre Dumnezeu pe care ni le-am făcut de-a lungul secolelor.

Eu cred că primul lucru… Dacă vă amintiți, cineva ca Petru… Era un încăpățânat Petru, unul dintre cei care chiar s-au chinuit mai mult decât ceilalți să-l înțeleagă și să-l urmeze pe Isus. Unul dintre cei cărora le-a luat mult timp. Ba chiar a trebuit să treacă și prin trădare, prin renegare, prin a spune: „Nu-mi pătez numele cu ăsta, că mă costă prea mult!”. Chiar și pentru faptul că implicațiile predicării lui Isus nu atingeau numai partea lui Israel, ci atingeau și relația cu Dumnezeu a fiecăruia dintre cei pe care i-a întâlnit.

Deci Petru va ajunge să spună în prima sa predică… Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Într-adevăr. Mi-ar fi plăcut să-l aud pe acel pescar fără nicio valoare, incapabil să vorbească, care până cu o zi înainte nu înțelesese nimic, ținând prima predică și spunând un singur lucru despre Isus: „A trecut printre voi”… Cunoașteți așa de puțin Biblia?! Așa cum se face cu orice carte – acestea sunt pagini, aici niște semne de carte –, se citește, se întoarce pagina și se continuă… Băieți, biblia trebuie citită! Vă rog! Trebuie citită fără teamă, pentru că după aceea puteți să vă duceți să-i deranjați pe preoții voștri și să le spuneți: „Explică-mi puțin treaba asta!”. Veți vedea câți dintre ei nu sunt în măsură să o facă pentru că, așa cum a spus părintele Ortensio, ne bazăm pe harul stării, dar nu pe competență. Și este adevărat. Mergeți și deranjați-i despre asta! Duceți-vă și spuneți-le preoților voștri: „Studiază, cap de bostan, înainte de a vorbi, înainte de a ține omilia! Studiază!

Bine, Petru a reușit să țină prima sa omilie spunând singurul lucru posibil pe care îl putem spune despre Isus: „A trecut printre voi făcând bine tuturor”. Acesta este singurul lucru sigur despre Isus. Pentru că în ceea ce privește restul… Evangheliile da, este adevărat că ne vorbesc despre el, ne spun și cuvintele lui etc., dar nu întreaga Evanghelie este cuvântul lui Isus. Pentru că Evangheliile nu sunt reconstituiri istorice şi istoriografice. Nu e ca și cum ar fi fost cineva acolo cu un magnetofon, așa cum eu în seara asta am un înregistrator atașat care înregistrează tot ce spun. Sunt reelaborări teologice în funcție de comunitățile cărora le erau adresate și pe care redactorii finali, pe care îi numim evangheliști, le-au așternut pe hârtie pentru a transmite o mărturie de credință.

De ce funcționează Evangheliile? De ce funcționau la vremea aceea, ca să zic așa? Funcționează și astăzi, dar mai puțin. Pentru că aceea era o cateheză narativă. Adică te făcea să intri într-o poveste și în acea poveste tu trebuia să-ți găsești locul și apoi trebuia să-ți dai răspunsul.

De ce catehezele noastre de astăzi nu mai funcționează? Pentru că continuăm să-i masacrăm pe copiii noștri cu aceste cateheze ale… naibii și la urmă ne mai întrebăm de ce după Mir[1] părăsesc biserica… Pentru că ne întrebăm: „Dar cu ce am greșit?!”. Nu cu ce ai greșit: totul e greșit! Pentru că ne limităm să transmitem conținuturi doctrinare la care Isus nici măcar nu a visat. Isus nici măcar nu a visat la aceste lucruri. Pentru el, criteriul era acela de a ne readuce la cea mai pură dimensiune umană.

Au mai rămas câteva minute? Dacă aveți răbdare, haideți să facem un pas mic în viața lui Isus. V-ar plăcea? Atunci încerc.

Am spus că Isus, când s-a născut, era un om. Iar un om nu trăiește în afara spațiului și a timpului. Un om trăiește într-un anumit timp, într-un anumit loc. Deci Isus era evreu. Așa că a absorbit cultura împreună cu laptele mamei lui, și-a însușit cultura poporului, a timpului și spațiului în care s-a născut. Și, mai mult sau mai puțin, în linii mari, cunoaștem cu toții cultura și religiozitatea, cultura religioasă în care s-a născut Isus. Or această cultură se învârte practic în jurul a două instituții fundamentale. Am să fiu scurt, pentru că altfel nu terminăm în seara asta.

Prima…? Bine, ne vedem data viitoare… Ce anume caracterizează religia pe vremea lui Isus? Este unul dintre conflictele pe care… legea, Tora… Legea, OK. În mod normal legea nu se naște ca scop în sine, ea se naște în raport cu altceva. În acest caz, legea era o expresie a acelui concept fundamental în Israel pe care profeții l-au reamintit întotdeauna, berith, legământ, alianță. Legea este expresia concretă… Să spunem că este cea care determină expresiile etice ale legământului, care este inima credinței lui Israel. Credința lui Israel este o alianță, adică o relație. Alianță asta înseamnă. Înseamnă să te expui… să te deschizi… să te implici într-o relație între Dumnezeu și poporul său. OK? Iar legea devine o expresie practică, concretă a acestui lucru. Doar că dacă uităm cuiul care ține legea în picioare, adică legământul, legea devine un scop în sine pe de o parte, iar pe de altă parte este confundată ca ceva care, din afara legământului, Dumnezeu ne oferă și spune: „Dacă respecți asta, te iubesc, dacă nu, treaba ta! Sau chiar te paște o nenorocire neașteptată!”.

Se naște astfel ceea ce ne-a alterat spiritualitatea și religiozitatea de atâția ani: teologia meritului. „Dacă faci asta, Dumnezeu te iubește, te răsplătește; dacă nu faci asta, Dumnezeu te pedepsește”. De aceea trebuie să meriți bunăvoința lui Dumnezeu, privirea sa binevoitoare asupra ta, iubirea lui… Și cum meriți bunăvoința lui Dumnezeu? Punând în practică toate aceste lucruri.

Apoi aceste lucruri au intrat în Biserică. Vă amintiți cele cinci porunci ale Bisericii?[2] Care este întrebarea pe care ne-o punem din când în când, atunci când avem o sărbătoare în timpul săptămânii? Este de poruncă…? Căci dacă nu respectăm porunca, cel de sus se înfurie ca o hienă. Și apoi te duci la reprezentantul lui de pe pământ care se enervează mai tare decât el și îți spune: „Acum fă penitență! Iar pedeapsa devine modul tău de a-ți merita iertarea.

Știți că „merit” are aceeași rădăcină cu „meretrix” (lat. prostituată)? Știți ce însemnă meretrix? Se folosește puțin, dar încă se practică mult. Cuvântul se folosește puțin, dar activitatea funcționează grozav… Știți ce este meretrix? Pe Terraglio și Pontebbana funcționa cândva… Acum nu știu… Deci, practic înseamnă a oferi ceva în schimbul a altceva. Iată, teologia meritului ne conduce la aceasta.

Deci imaginați-vă ce imagine a lui Dumnezeu există în spatele acestui mod de gândire… Cu siguranță nu aceea a unui Tată, admițând totuși că Dumnezeu este Tată. Pentru că Isus trebuie să vorbească cu categoriile sale, cu cele ale timpului său. Nu poate vorbi altfel. El trebuie să folosească cuvinte care pot fi înțelese în timpul său, în cultura sa. Cu siguranță nu putea spune, într-o societate patriarhală precum cea a lui, că Dumnezeu este Mamă. L-ar fi ucis cu pietre mai devreme și n-ar fi avut timp să spună Fericirile, iar noi am fi rămas fără ele… Deci trebuie să folosească termeni care au legătură cu experiența sa religioasă. Așa cum facem noi astăzi când spunem Dumnezeu… Cine este el? Ce înseamnă? Are sens acest cuvânt? Înseamnă ceva? Cineva? Un spațiu? Un loc? Un nor? Aer? Ce este? Îl putem defini pe Dumnezeu? Îl putem de-fini? Nu cred. Așadar, folosim termeni prin convenție din acest punct de vedere. Spunem OK… Ne referim la mister. La iubire. La viață, a cărei expresie deplină devine Isus. Apoi ajung și acolo. Sper… În fine, Isus intră în acest context religios, profund marcat de alianță și lege.

A doua instituție este templul, care adăpostește această prezență, dar care trece prin mijlocirea unor personaje: preoții. În teologia ebraică există un lucru foarte frumos pe care, din păcate, preoții înșiși nu l-au respectat întotdeauna pe vremea lui Isus, care este modalitatea prezenței lui Dumnezeu „în mijlocul poporului său”. Se folosește un cuvânt ebraic, shekhinah. Este un cuvânt care nu poate fi tradus, ar însemna prezență. Dar în mod concret indică… Pe chivotul legământului era capacul, iar pe capac erau doi heruvimi așezați unul în fața celuilalt uitându-se unul către altul. Shekhinah este spațiul gol dintre cei doi heruvimi. Care nu este un spațiu gol în sensul că nu există nimic. Există ceva insesizabil, care îți scapă din mâini, păzit de heruvimi. Dar nu înseamnă gol, absență. Este o prezență care este insesizabilă. Este ca și cum, într-o zi însorită, ai coborî jaluzelele în camera ta și le-ai lăsa puțin întredeschise. Intră o rază de lumină și pui mâna în dreptul ei. Raza cade pe mâna ta. Dacă închizi palma ca să o prinzi și să o duci spre tine, când o deschizi nu vezi nimic. Prezența lui Dumnezeu este așa. Și Isus intră în asta. Amintind în primul rând alianța, iar în al doilea rând, alături de aceasta, se leagă de experiența profetică.

Profeții au denunțat întotdeauna această abatere a lui Israel: „Nu puteți practica legea uitând legământul, pentru că altfel riscați să folosiți legea și să o faceți să devină un instrument de putere asupra altora. Nu veniți aici ca să îndepliniți cerințele legii, la templu, dacă apoi vă măcelăriți muncitorii, dacă furați de la cei săraci, dacă ofensați văduvele…”. Cele zece cuvinte, decalogul.

Vă amintiți a treia poruncă? Băieți, măcar poruncile… Nu spun fericirile… Noi am tradus-o prost. Dar am tradus-o cum? „Adu‑ți aminte să…”. În original se spune: „Adu‑ți aminte de ziua sabatului”. Care era sensul? Nu era acela de a merge la templu, la sinagogă… Nu aceasta era semnificația acestei porunci, pe care noi am făcut-o să devină: „Adu‑ți aminte să sfințești ziua Domnului”. Cum? Ascultând sfânta Liturghie întreagă. Nu aceasta era semnificația poruncii. Semnificația profundă a acelui cuvânt, „adu‑ți aminte de sabat”, era: „Să nu devii faraon pentru fratele tău! Așa cum ți s-a întâmplat ție!”. Deci: „Să nu devii faraon! Să nu acaparezi tot timpul muncii fratelui tău! Lasă-l să se odihnească! Și odihnește-te și tu împreună cu el! Să nu devii faraon! Pentru că ai trecut prin asta și știi ce înseamnă. Deci intră în sabat în acest mod!”.

Isus amintește, pe de o parte, de biciul profeților, care denunță această deviere a legii ca scop în sine, iar pe de altă parte se leagă de experiența înțelepciunii lui Israel. Și face acest lucru făcând în mod special referire, în opinia mea, la acel text frumos, din păcate și acesta masacrat de teologia noastră catolică, acel text frumos care este relatarea creației.

Acolo, acest om, acești oameni, pentru că este un proces editorial lung, dar până la urmă naratorul, să-i spunem așa, nu descrie o lume din trecut, o lume care nu mai există, pe care am pierdut-o… Nu, nu a existat niciodată un paradis pierdut. Există un paradis care trebuie construit, aici. Grădina comună este aici, acum. Iar noi ne facem de lucru, printre altele, ca să o distrugem. Naratorul își descrie lumea lui, cea pe care o vede, care este o lume făcută într-un anumit fel, în care există loc pentru toate. Iar în această lume el vede mâna înțeleaptă a Creatorului lucrând în acest fel.

În primul rând, când se pune pe treabă pentru a crea lumea, ceea ce nu înseamnă… Deschid o paranteză. A crea, în ebraică barà, nu înseamnă a crea din nimic. Noi, fii ai filozofiei grecești, suntem cei care am inventat asta. În ebraică, barà înseamnă a face ceva total nou, nemaiauzit, nemaivăzut. Deci nu înseamnă că Dumnezeu se pune acolo și spune: idee… Ia ideea și o pune acolo. Nu. Pornește de la haosul nelocuibil și, printr-o muncă de divizare și separare, începe să pună ordine, să facă lumea locuibilă. Doar că pe măsură ce face asta, se retrage. Dumnezeu nu ocupă tot spațiul. Dumnezeu, creând, se retrage. De ce? Pentru că punându-și o limită, retrăgându-se, îi permite celuilalt să fie, să existe. Și, făcând astfel, ajunge în ziua a șasea să-l creeze pe om, umanitatea, umanul, și apoi se retrage în sabat. El spune: „Eu mi-am făcut partea, acum vă revine vouă!”. Când spune „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, naratorul continuă spunând: „După chipul lui Elohim l-a creat, bărbat și femeie i-a creat”. Unde s-a dus asemănarea? Asemănarea nu mai există pentru că este o chemare de a o realiza, de a deveni om. Când El se uită la noi, vede chipul. Noi suntem cei care trebuie să realizăm asemănarea. Și aici intervine propunerea lui Isus.

Isus nu inventează nicio religie pentru că pur și simplu ne duce înapoi la originea lucrurilor și ne spune: „Băieți, mai e mult drum de parcurs. Nu suntem încă pe deplin umani. Trebuie încă să realizăm acea asemănare care este în curs de realizare”. Și nu putem continua să o facem așa cum s-a făcut mereu până acum. Modelul există, Fiul omului, care este exemplul a ceea ce înseamnă a fi om după planul Creatorului, al celui pe care noi îl numim Dumnezeu, a acestui mister al vieții care pulsează în univers. Acesta este motivul pentru care misterul însuși s-a umanizat, așa cum spune foarte adeseori și pr. José María Castillo. Nu este vorba de divinizarea lui Isus, ci de umanizarea lui Dumnezeu, pentru că în Isus Dumnezeu s-a umanizat din acest motiv, pentru a ne face să înțelegem care este modelul de umanitate spre care să tindem, spre care să mergem, pe care să-l construim.

Așadar, Isus va pune toate acestea în aplicare în modul său de operare, adică în modul său de a trăi viața. De aceea vorbim despre a privi, a ne inspira… Părintele José îl numește bios. Putem traduce cu stilul de viață al lui Isus. Nu suntem chemați să repetăm conținuturi doctrinare. Suntem chemați să ne asumăm un stil de viață foarte precis. Restul va veni, dacă va fi nevoie, dar nu este o prioritate. Prioritatea este criteriul de exemplaritate pe care ni-l oferă Isus. Și nu pentru a repeta papagalicește ceea ce a făcut el, ci, pornind de la stilul său de viață, să construim parcursuri de umanizare, pentru că aceasta ne este încredințat în primul rând.

Acum, dacă aceasta este partea care îl privește pe Isus, să ne lărgim privirea și să ajungem la experiența eclezială. Am trăit toate acestea sau le-am pierdut? Ce s-a întâmplat cu tot acest parcurs? De ce anume ne-am preocupat în 2000 de ani?

Încă de la început, imediat după patima, moartea și învierea lui Isus, comunitățile au reușit să mențină un anumit stil. Luca ne spune despre asta și în Faptele Apostolilor, de pildă. Ne spune că cei care priveau din exterior rămâneau uimiți. De ce? Pentru că ni se spune în mod explicit: „Nimeni dintre ei nu ducea lipsă de nimic”. Și acest lucru îmbrățișează pe deplin ideea pe care Isus a transmis-o despre Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu se uită la merite, ci la nevoi. Pe atunci, în comunități, se trăia acest aspect: fiecare era ajutat în nevoile lui, nimeni nu era nevoiaș. Apoi, modalitățile în care se întâmpla acest lucru nu ne interesează deloc. Fiecare cultură își exprimă propriile modalități. Dar tocmai asta era izbitor. Pentru că într-o epocă globalizată, între ghilimele, precum cea a Imperiului Roman de atunci, era ceva extrem de nou, nemaiauzit că se putea trăi așa.

Apoi, pe măsură ce comunitățile merg înainte, trebuie să-și ofere simboluri, să se regăsească în jurul a ceva și să se structureze în anumite aspecte. Acesta este un proces normal în orice tip de grup. Pe măsură ce te extinzi, trebuie să-ți oferi în cele din urmă structuri care să-ți permită să duci lucrurile mai departe. Când încep problemele? Cu prietenul nostru Constantin, când devenim practic o expresie religioasă care începe să îmbrățișeze ideea opusă: nu ne mai îngrijim de economia mântuirii, ci de mântuirea economiei. Când începem să devenim religie de stat și ne asumăm și mecanismele și diversele realități ale statului, în defavoarea altora.

Atunci când, spre deosebire de cum ne-a arătat Isus sau Dumnezeu însuși, creând, vrem să ocupăm tot spațiul și nu dăm posibilitatea celuilalt să existe în diferența lui, începe declinul. Un declin care va avea desigur și momente frumoase de recuperare… Să ne gândim la un Sfânt Francisc, să ne gândim la experiența monahismului care încearcă să combată toate acestea prin cultură, acea cultură care astăzi ar mai putea salva Italia dacă am avea încredere în cultură. Dar se pare că este ceva care nu rentează, deci nu trebuie promovată, e pierdere de timp. Și astfel ajungem la expresiile care apoi se necrozează până în zilele noastre.

Am făcut un salt foarte rapid, pentru că nu avem timp să vedem, să facem această analiză. Dar gândiți-vă, de exemplu, că astăzi, în ciuda Conciliului Vatican II, trăim  în paradigma tridentină, care a codificat biserica nu drept o comunitate de persoane, ci ca o societate perfectă, o societate care stă alături de celelalte societăți. Apoi, în secolul al XX-lea, a devenit și o societate pe acțiuni. Dar oricum… Biserica s-a structurat într-adevăr ca o societate alături de celelalte. Așa cum există societatea Franței, a Italiei, a Angliei, există și Biserica Catolică. Și se configurează ca toate societățile într-un mod piramidal: deasupra este Papa, apoi episcopii… Ei, eu fac parte din ierarhie… Preoții… Înaintea poporului… Așteptați, înaintea poporului să dăm un locșor și călugărilor… Călugărilor și călugărițelor. Și apoi în sfârși poporul. Diaconii se situează la jumătate, între călugări și preoți, pentru că ei sunt acolo, la jumătate… Sunt chestiuni lipsite de orice importanță. Dar deasupra… Ei bine… Dumnezeu va fi și el acolo undeva, dar nu se încadrează în schemă. Important este Papa, el este deasupra.

Deci acest mod de a configura Biserica, care continuă și în zilele noastre, oricât de mult efort spunem că am făcut și așa mai departe… Dar scuzați… Care dintre voi face parte din așa-zisul consiliu pastoral parohial? Dar ridicați aceste mâini! Câți sunteți? Patru. Aveți posibilitatea de a lua decizii? Nu. Pentru că în mod normal consiliul pastoral este consultativ. Deci puteți avea cele mai bune idei, să fiți competenți în atâtea lucruri, dar din moment ce parohul sunt eu… Dragii mei…

Vedeți că între Trento și 2019 există Conciliul Vatican II, dar noțiunea de popor al lui Dumnezeu există numai în documente. A rămas acolo, dar nu a fost pusă în aplicare. De ce? Pentru că totul depinde mereu de ideea pe care o avem despre Isus: că el este Fiul lui Dumnezeu, care ne-a spus că trebuie să facem asta pentru a-i face pe plac celui de sus, pe care el îl numește Tată, dar pe care noi îl numim Dumnezeu și care este Dumnezeul nostru, singurul Dumnezeu adevărat, drept și sfânt, dar pe care nu-l poți cunoaște dacă nu treci prin mine… Și o luăm iarăși de la capăt.

Deci paradigma tridentină care a fixat această ordine a lucrurilor este încă acolo. A făcut și niște lucruri bune, pentru numele lui Dumnezeu, și nu le pun în discuție… Trento a fondat Seminariile, încercând să ridice puțin nivelul înspăimântător de jos al culturii preoților vremii. Dar Biserica Catolică, în zilele noastre… Iar papa Francisc lucrează în acest sens, cu tot efortul pe care îl face, pentru că nu cred că este o sarcină ușoară pentru el. Dar faptul că insistă atât de mult pe cuvântul discernământ, ce înseamnă? Când suntem chemați să discernem, băieți, înseamnă că este criză. Iar criza nu este neapărat rea. Desigur, dacă vorbim despre criza economică din 2008, da. Dar în interiorul bisericii criza e mereu ceva bun, purifică, e un pic ca cicoarea: o mâncăm pentru că măcar ne curăță puțin.

Așa că trebuie să discernem când suntem în criză. Iar Francisc ne cere asta. De ce? A spus-o foarte clar, a spus cu alte cuvinte că aceasta nu este o epocă a schimbărilor, ci este o schimbare epocală. Niciunul dintre noi nu are soluția în buzunar, nu știm unde vom ajunge. Nu știm ce cale se va deschide la un moment dat în fața noastră. Dar important este să rămânem în această dimensiune a discernământului pentru a înțelege acest moment și a recupera acele dimensiuni pentru care Isus a murit. Nici vorbă că a murit pentru păcatele noastre. Isus a murit pentru a ne spune că dacă vrem să fim bărbați și femei, așa trebuie să fim, până la cea mai înaltă expresie, care este cea mai de neconceput pentru noi: darul total al iertării. Pentru că dăruirea și iertarea sunt singurele caracteristici ale unei persoane pe deplin umane. Nu suntem oameni când împușcăm, când ucidem, când furăm, ci atunci când dăruim și iertăm. Pentru că modelul pe care ni l-a dat Isus este acesta. Acum, dacă cineva se încrede și se încredințează cuvântului lui Isus, asta devine. Dacă cineva alege o altă cale, nicio problemă. Isus nu exclude pe nimeni și nu-i alungă nici măcar pe cei care aleg alte căi, pentru numele lui Dumnezeu. Dar în capul lui, în modelul pe care ni-l prezintă, asta înseamnă a fi oameni.

Atunci biserica ar trebui configurată ca această comunitate, formată din acești oameni, care însă nu mai este piramidală, ci circulară. De ce circulară? Pentru că atunci când Isus învie după moartea sa… Știu că deja ați discutat, ați vorbit despre asta și nu voi intra în detalii. Dar când Isus învie, deci după învierea sa, în așa-zisele apariții, evangheliștii îl pun întotdeauna într-un loc anume când Isus apare: el apare mereu în mijloc. Nu e doar pentru a spune așa… Știți, pe vremea când ei scriau Evangheliile, nu era ca în zilele noastre cu foaia A4 ca să poată spune: „Ei bine, am greșit, arunc…”. Papirusul, pergamentul dacă îl aruncai, te ciomăgeau… Cuvintele nu erau puse la întâmplare. Erau atenți. Cântăreau cuvintele cu adevărat. Așadar, de ce au evangheliștii întotdeauna această nevoie de a preciza că Isus apare în mijloc? Dacă apare, apare… Ajunge! Ce îți pasă dacă la mijloc, lateral sau deasupra? Apare… Nu. La mijloc. Pentru că aceasta este imaginea comunității. Iar particularitatea circumferinței constă în faptul că toate punctele sunt la egală distanță de centru. Deci toți au aceeași demnitate și aceeași posibilitate în fața lui. Nu unii mai mult, alții mai puțin, unii mediază și alții nu, unii trebuie doar să se supună și alții sunt învestiți cu puterea de a comanda. Toți la egală distanță de el și toți învestiți cu aceeași responsabilitate de a duce mai departe acest discurs al umanizării, de a umaniza umanitatea. De ce? Pentru că Dumnezeu însuși s-a umanizat. Acesta este motivul pentru care o facem, nu altul. Pentru că Dumnezeu însuși ne iubește atât de mult încât a ales să se umanizeze, să devină unul dintre noi în toate.

Din acest punct de vedere trebuie să recuperăm cu adevărat această dimensiune în comunitățile noastre de astăzi, pentru că omenirea, lumea noastră are nevoie de asta. Este inutil să… Eu vă spun „băieți”, dar știu că aici sunt câțiva care au părul mai alb decât al meu. Dar nu vă simțiți ofensați! Băieți, este inutil să continuăm să ducem mai departe acest „trebuie să mergeți la biserică”. Mai degrabă să facem biserică, nu să mergem la biserică. Să facem biserică. Acolo unde suntem. Și în sensul în care ne învață Isus. Nu să stăm acolo cu bâta teologică sau dogmatică lovindu-i în cap pe oameni și spunându-le: Tu poți. Tu nu poți. Nu să stăm acolo și să le spunem: Tu ești exclus pentru că nu ai respectat… Tu în schimb vino pentru că ai dat!

Aceasta nu este biserica lui Isus, chiar și în cazul imposibil în care ar fi vrut să întemeieze una. El ne-a încredințat un stil de viață. Gândiți-vă doar la chestiunea celebrării euharistice… Când preasfintele mâini consacrate ale preotului sunt puse pe pâine și vin și el ia în mână pâinea, care sunt cuvintele pe care le pronunță…? „Care se jertfește…”. Pentru cine? Pentru voi?! Și cine i-a cerut? Nimeni. Dar mai ales la sfârșitul cuvintelor asupra potirului… Ce spune…? „Faceți…!”. Nu spune: Celebrați…! Faceți, adică deveniți pâine! Deveniți pâine pentru alții!

Acel gest pe care îl plasăm acolo atât de simplu, pe care Isus însuși l-a dorit atât de simplu, merge tocmai în această direcție: „Deveniți pâine!”. Pentru că acesta este singurul mod de a fi oameni, de a realiza umanul, umanitatea! Nu există altul. Și atunci o biserică care nu merge în această direcție va rămâne mereu o cetate fortificată, care adună câțiva adepți și lasă multă lume afară. Este o sectă, nici mai mult, nici mai puțin. O sectă. O sectă formată din câțiva puri și restul afară.

Dar nu e treaba mea să spun acum că trebuie să aruncăm totul. Eu nu am spus asta. Este adevărat că trebuie să mergem înainte cu hotărâre și că perspectiva schimbării nu poate pleca de la simplul motiv că nu există preoți. Noroc că nu există, zic eu! Cu toate pagubele pe care le-am făcut până în prezent… Noroc că nu există preoți!

(…).

Traducerea va continua

Pr. Luciano Locatelli, 4 mai 2019

Sursa: Liberare L’uomo (INCARNAZIONE E CHIESA. Incontro di studio con il teologo Luciano Locatelli”)


[1] Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, care conferă candidatului toate cele trei sacramente ale inițierii creștine (Botezul, Mirul și Euharistia) în cadrul aceleiași celebrări, în Biserica Catolică de rit latin ele sunt conferite treptat: mai întâi doar Botezul, în jurul vârstei de doisprezece ani, Euharistia, iar pe la vârsta de optsprezece ani, Mirul (n. tr.).

[2] Cele cinci porunci ale Bisericii: 1) Să sfințești sărbătorile rânduite de sfânta Biserică şi să asculți sfânta liturghie în toate duminicile și sărbătorile de poruncă. 2) Să ții posturile rânduite de sfânta Biserică și să nu mănânci carne vinerea și în celelalte zile oprite. 3) Să-ți mărturisești păcatele cel puțin o dată pe an și să primești sfânta împărtășanie în timpul Paștelui. 4) Să nu faci nuntă în zilele oprite. 5) Să plătești Bisericii simbria și celelalte datorii către ea, după legi și obiceiuri (n. tr.).