Întrebările pe care tinerii le adresează lui Isus
SERMIG-ul din Torino, o mișcare catolică fondată de Ernesto Olivero, a înaintat un amplu chestionar miilor de tineri asupra figurii lui Isus. La întrebarea numărul 7, care spunea: «Ce i-ai spune lui Isus dacă ai putea vorbi cu el astăzi?», principalele răspunsuri ale tinerilor au fost următoarele: De ce trebuie să murim? Care este sensul vieții mele? De ce există răul? De ce mor atât de mulți tineri? Ce mă așteaptă după moarte? De ce m-ai creat?
Aceste întrebări ale tinerilor adresate lui Isus (ipotetice în ceea ce privește posibilitatea de a ajunge la destinatar, dar absolut reale în ceea ce privește valoarea existențială) arată o nevoie intensă de semnificație, s-ar putea spune de filozofie. Mai mult decât lui Isus ca personaj istoric unic, interpelările tinerilor se adresează lui Cristos, Fiului lui Dumnezeu în măsura în care este Dumnezeu, lui Dumnezeu, Absolutului. De fapt, există trei chestiuni capitate: 1) cine sunt eu și de ce sunt aici; 2) de ce această lume este plină de nedreptate; 3) ce se va întâmpla cu mine după moarte.
Astăzi, teologia și propovăduirea Bisericii se concentrează asupra lui Isus cel istoric, asupra existenței sale, predicării sale, mesajului său, morții și învierii sale. Cursurile biblice organizate de parohii sunt de acum fără număr. Dar aceste întrebări arată în mod clar că interesul oamenilor de astăzi nu este pentru o istorie îndepărtată, destinată în fiecare an să devină din ce în ce mai îndepărtată, ci pentru sensul acestei vieți, aici și acum.
Isus nu interesează pe nimeni ca personaj istoric individual căruia i se întâmplă lucruri speciale (emblematic este faptul că niciunul dintre tineri nu i-a cerut lămuriri despre concepția sa virginală, despre veridicitatea miracolelor sale, despre cei responsabili de moartea sa, despre realitatea învierii sale), ci interesează ca învățător căruia să-i fie cerute explicații despre această viață și despre socotelile ei care nu se leagă aproape deloc. Un răspuns al unui adolescent de cincisprezece ani punea de-a dreptul în criză jertfa ispășitoare a lui Isus, sau mai degrabă teologia tradițională care îl interpretează pe Isus ca „victimă jertfită pentru răscumpărarea noastră” (așa cum este definit de unele cuvinte din canonul liturghiei). Ce apare atunci din aceste întrebări ale tinerilor? Apare ceea ce Hegel vedea deja ca limită a conștiinței creștine tradiționale, adică faptul de a fi o „conștiință nefericită”. De la acești tineri reiese în mod clar o dezorientare cu privire la identitatea lor de oameni, semn al ineficacității răspunsurilor tradiționale ale credinței auzite la lecțiile de catehism. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla pe vremea sfântului Augustin și a sfântului Toma de Aquino, din credința de astăzi nu mai reiese o viziune adevărată și de încredere asupra lumii. De aici și sentimentul larg răspândit de nefericire, de aici și disconfortul față de existența noastră în lume. Credincioșii adulți compensează această incertitudine teoretică prin recurgerea la principiul autorității (așa este pentru că întotdeauna s-a spus că așa este), dar cu tinerii acest principiu (dacă din păcate sau dacă din fericire, nu știu) nu funcționează.
Există o vorbă medievală care spune: „Vin habar nu am de unde; habar nu am cine sunt; mor nu știu când; merg nu știu unde; mă mir că sunt atât de fericit”. Filosoful Karl Jaspers, care o citează la începutul cărții Credința filosofică în fața revelației, spune că din cauza acestei uniri a ignoranței și a bucuriei, această zicală nu poate fi creștină. Iar apoi adaugă o lovitură teribilă, afirmând că, dimpotrivă, conștiința creștină are răspunsurile la toate problemele pentru că știe de unde vine, pentru că știe cine este, pentru că știe că va muri când va hotărî Dumnezeu (nu înainte și nici după), pentru că știe unde va merge, dar, știind toate acestea, nu este deloc fericită, deloc senină, ci este cufundată în macerare și într-o continuă tensiune cu lumea cu care nu reușește să se reconcilieze. După părerea mea are dreptate: conștiința creștină apare prea des ca o conștiință nefericită, uneori rezultă a fi chiar agresivă, mai ales la cei care cultivă mai presus de orice adeziunea la doctrina stabilită de ierarhiile bisericești și care conjugă verbul „a crede” mereu alături de „a se supune și a combate”.
De unde provine acea fericire profundă, acea bucurie ineradicabilă față de viață, acea liniște a spiritului și a minții, care este semnul distinctiv al unei experiențe spirituale autentice și care singură poate da răspunsuri convingătoare la neliniștile tinerilor? Provine din faptul de a ști că suntem acasă în această lume a lui Dumnezeu, din simțul comuniunii intime cu ființa și cu natura care l-a determinat pe Francisc de Assisi să scrie „Cântecul creaturilor”, și din certitudinea că întruparea lui Dumnezeu nu se referă doar la o zi îndepărtată de acum mulți ani, ci este dinamica care se adeverește în fiecare zi, în toți oamenii care iubesc binele și dreptatea. Isus este omul care încetează să facă din el însuși centrul lumii și se pune în slujba unei realități mai importante decât el însuși. Și Biserica trebuie să înceteze să facă din ea însăși centrul lumii și trebuie să se pună în slujba a ceva mai mare decât ea însăși, a binelui comun și a fiecărui individ al acestei societăți a noastre, credincios sau necredincios, negru sau alb, heterosexual sau homosexual.
Vito Mancuso, La Repubblica, 12 ianuarie 2010
Sursa: La Repubblica
