Între mituri și narațiuni

«Ce credeți despre asta?
M-am gândit să vă ofer un fragment dintr-un text al unui preot italian care este de 40 de ani în Canada, Bruno Mori. Cartea al cărei fragment vi-l propun nu este încă tradusă în italiană (eu am citit-o în franceză)… Reflecții interesante… îndrăznețe, dar interesante…»

Pr. Luciano Locatelli

Crearea miturilor creștine

Nașterea miturilor creștine. Elemente preliminare

Odată cu apariția mișcării spirituale născute din acțiunea și propovăduirea lui Isus din Nazaret, a început o nouă eră, caracterizată printr-un proces extraordinar de creare a unor noi mituri, elaborate pornind de la faptul creștin, dar împletite pe fundalul gândirii mitice tradiționale.

Este interesant de observat că, dacă secolul al IV-lea după Cristos înregistrează sfârșitul definitiv al vechii mitologii păgâne, același secol este martor şi la nașterea noii mitologii creștine, care, din acel moment, se va exprima cu o exuberanță inventivă care a rămas fără egal în toate secolele care au urmat.

(…) În spațiul unui secol și jumătate (325-451) și a patru concilii ecumenice, au fost concepute și elaborate miturile de bază pe care a fost construită întreaga structură juridică, teologică și cultică a religiei creștine născută din pacea constantiniană. Această religie va impune apoi aceste mituri credincioșilor săi până astăzi.

Iată principalele mituri creștine create în primele cinci secole ale erei noastre (…):

– mitul păcatului originar;

– mitul Dumnezeului-Treime;

– mitul mântuirii prin suferință;

– mitul întrupării lui Dumnezeu;

– mitul ranchiunei lui Dumnezeu;

– mitul oamenilor cu puteri divine;

– mitul superiorității creștinismului asupra tuturor celorlalte religii. (…).

Mitul Dumnezeului-Treime

În secolul al IV-lea d.C., când creștinismul s-a născut ca religie, viziunea neolitică dualist-heteronomă a unei lumi pe două planuri – cu un dumnezeu personal și masculin în cer separat de lumea oamenilor (Theós) – este atât de bine integrată în cultura de atunci încât elimină orice suspiciune că acest Dumnezeu ar fi un produs al imaginației umane, până la absurditatea intelectuală de a da acestei fantezii o reală consistență metafizică. Așa se face că povestea Dumnezeului „de sus” se transformă în subiect de discuții academice și teologice în scopul stabilirii, analizării și explicării funcționării sale interne și a structurii naturii divine. Este ca și cum un simpozion de fizicieni experți în aerodinamică s-ar fi reunit pentru a clarifica misterul lui Moș Crăciun, încercând să înțeleagă și să determine noile legi ale portanței și accelerației pentru a le permite renilor și saniei sale să se ridice în zbor de la Polul Nord și să înconjoare globul cât ai clipi din ochi pentru a aduce cadouri tuturor copiilor în ajunul Crăciunului.

Astfel, din secolul al IV-lea (Conciliul de la Niceea în 325, de la Constantinopol în 381, de la Calcedon în 451), teologii creștini, mânați de exigențe politice și religioase, se pun pe treabă pentru a revizui modul de a-l concepe pe Dumnezeu, pentru a-i da un chip și o configurație teologică mai în concordanță cu unele afirmații prezente în Evanghelii și în alte scrieri ale Noului Testament. Și, înarmați cu bisturiul speculației filozofice elenistice și cu o imaginație debordantă, încep să-l disece pe Dumnezeu, ajungând la un consens asupra structurii și compoziției sale interne: Dumnezeu ca structură complexă, alcătuită din trei persoane cu „personalități” distincte, dar cu aceeași „esență” divină; deci trei persoane divine (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt), dar un singur Dumnezeu.

Teologii conciliari au considerat oportun să atribuie fiecăreia dintre aceste persoane divine o anumită lucrare sau sarcină de îndeplinit în orânduirea generală a vieții lumii și a vieții religioase a oamenilor, stabilind și certificând că așa stăteau lucrurile cu privire la Dumnezeu și că orice discuție despre natura sa era prin urmare închisă pentru totdeauna. De atunci creștinii nu trebuiau decât să creadă că doctrinele conciliare dezvăluiau adevărul despre Dumnezeu și că explicau și descriau în mod exact viața lui intimă. După aceste Concilii, Dumnezeu a încetat să mai fie un mister pentru creștini.

Aceiași teologi au vrut să arunce o lumină și asupra adevăratei naturi a lui Isus din Nazaret (este el un om? Este un zeu? Este Dumnezeu și om? Este din neamul nostru sau este din substanța lui Dumnezeu? Are o fire și o voință ca ale noastre sau nu?) cu scopul de pune capăt interminabilelor lupte și discuții cristologice care, în acele secole, dezbinau comunitățile creștine din marile orașe ale Imperiului Roman. Autoritățile civile și religioase ale vremii (sec. IV-V) considerau soluționarea acestor dispute teologice ca fiind de cea mai mare importanță pentru a conferi, pe de o parte, coerență, soliditate și stabilitate structurii noii religii creștine și a asigura, pe de alta, unitatea politică și pacea socială în cadrul Imperiului.

Acești chirurgi ai lui Dumnezeu nu s-au preocupat niciodată să dezvăluie sursa informațiilor și cunoștințelor lor, nici să explice prin ce revelații supranaturale au reușit să aibă acces la intimitatea vieții divine și să traverseze abisurile Misterului Ultim care, din câte știm, este și va rămâne pentru totdeauna Misterul Absolut și în mod ineluctabil inaccesibil oricărei inteligențe create.

Cred că niciun scrupul de onestitate intelectuală și nici conștientizarea absurdității investigațiilor lor trinitare nu au atins vreodată mințile teologilor conciliari din acea vreme. Această mulțime de specialiști ai „divinului” nu și-a dat seama niciodată cum astfel de elucidări docte nu au făcut altceva decât să adauge basm peste basm, mit peste mit și absurditate peste absurditate. Această curioasă și bizară descriere a lui Dumnezeu, elaborată prin contorsionările filozofice și metafizice ale unei mici mâini de teologi de cultură greacă, s-a impus totuși în mod obligatoriu ca adevăr revelat, ca dogmă de credință imuabilă și definitivă, asupra întregului creștinism.

Și cel mai surprinzător lucru este că și astăzi, în plin secol XXI, Biserica Catolică continuă să impună credincioșilor săi aceeași concepție trinitară despre Dumnezeu elaborată în secolul al IV-lea. Este ca și cum timpul, lumea, cultura și gândirea umană s-au oprit în acea epocă îndepărtată. Ca și cum oamenii secolului al XXI-lea continuă să gândească prin aceleași concepte, aceleași categorii mentale, aceeași bază de cunoștințe ca strămoșii noștri din secolul al IV-lea, care, printre altele, erau convinși că pământul este plat, că se află în centrul Universului, că în jurul său orbitează soarele și toate celelalte sfere cerești, puse în mișcare de mașini misterioase activate de energia îngerilor. (…).

Mitul „ranchiunei” lui Dumnezeu

(…). Pe scurt, acest mit vorbește despre susceptibilitatea și iritabilitatea persistentă care îl caracterizează pe Dumnezeul acestei religii, precum și despre rezonanțele și consecințele umorilor divine asupra relațiilor cu lumea oamenilor.

Acest mit, deși nu este clasificat ca dogmă creștină definită oficial, este totuși presupoziția ideologică de bază în jurul căreia religiile Cărții și-au construit doctrinele și ritualurile lor. (…).

Mitul creștin al ranchiunei lui Dumnezeu (…) precizează că, deși Dumnezeu, satisfăcut și potolit de suferințele Fiului său, a hotărât să deschidă porțile paradisului său întregii omeniri, nu toți au acces liber în paradis. Sunt impuse anumite condiții. (…). Pentru a trece prin porțile cerului și a fi admiși la banchetul ceresc, este necesar să avem acte în regulă, un pașaport valabil, un carnet de membru, o îmbrăcăminte adecvată, un certificat de fidelitate și un atestat de bună conduită eliberat aici, pe pământ, de către reprezentanții oficiali ai societății divine. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, porțile frumoasei case a lui Dumnezeu vor rămâne închise fără milă, în ciuda jertfei sângeroase și a morții ispășitoare a Fiului lui Dumnezeu pe cruce.

Acest mit dorește așadar să clarifice că, dacă moartea sacrificală a lui Isus Cristos a îmbunătățit dispoziția lui Dumnezeu față de oameni, nu a făcut același lucru cu dispoziția ființei umane față de Dumnezeu. Și că, dacă Dumnezeu este acum dispus să deschidă porțile mântuirii oamenilor, ei trebuie totuși să o merite, să o dorească, să fie vrednici de ea, urmând o viață dreaptă și decentă.

Pentru că Dumnezeu, oricât este de binevoitor și milostiv față de „păcătoși”, nu are nicio dorință să introducă în casa lui mascalzoni care stăruie în rău, care se complac în viciu și care nu manifestă nicio dorință de a se îmbunătăți. Prin urmare, acest mit arată în mod clar că, chiar și după răscumpărare, Dumnezeu continuă să se simtă prost dispus față de „cei răi”, pe care nu îi poate iubi sau ierta atâta timp cât persistă în înclinațiile lor rele.

Mitul ne prezintă, așadar, istoria unui Dumnezeu care păstrează mereu o anumită doză de resentiment și ranchiună, de care nu reușește să se elibereze.

De aici rezultă că Răscumpărarea nu a schimbat și nici nu a îmbunătățit mare lucru în relațiile dintre oameni și Dumnezeu, considerând că Dumnezeu continuă să se opună celor nelegiuiți și răufăcători ca până atunci.

Este surprinzător că religia creștină nu și-a dat seama cum, încurajând credința în mitul ranchiunei lui Dumnezeu, a lăsat fără efect mitul mântuirii, cu care credea că a găsit soluția umorilor instabile ale lui Dumnezeu și a mântuirii eterne a omenirii.

(…). Într-adevăr, dacă individul grav vinovat nu face pașii necesari, dacă nu se grăbește să găsească și să folosească remediile, formulele, ritualurile și persoanele potrivite pentru a risipi nemulțumirea lui Dumnezeu și a obține clemența sa, el riscă să ardă pentru veșnicie în focul iadului.

Există atunci o cale de scăpare pentru bietul păcătos prins între păcatul său și ranchiuna lui Dumnezeu? Da, răspunde mitul, dar acum mântuirea păcătosului nu mai vine direct de la Dumnezeu, ci de la Biserica lui. (…). Acest mit (…) proclamă că iertarea lui Dumnezeu aduce un beneficiu omenirii numai prin mijlocirea și acțiunea Bisericii, care devine astfel singura autoritate care hotărăște asupra vieții sau a morții veșnice a „bieților păcătoși”. Este lesne de înțeles cum religia creștină (imperială) a inventat acest mit nu numai pentru a ilustra credincioșilor importanța și caracterul său aproape „divin”, ci mai ales pentru a justifica și puterea pe care autoritățile clericale și-o arogă asupra conștiințelor credincioșilor, precum și monopolul pe care cred că îl au asupra gestionării mijloacelor de mântuire. (…).

Mitul întrupării lui Dumnezeu

Nașterea mitului „Dumnezeului-Om”

Să spunem în primul rând că în religia creștină, născută din pacea constantiniană, mitul divinității lui Isus din Nazaret a devenit o dogmă de credință numai odată cu Conciliul de la Niceea și, în al doilea rând, că divinitatea lui Isus din Nazaret nu a fost niciodată evidentă nici măcar pentru teologii din acea vreme, impunându-se credinței credincioșilor în mod lent, laborios și tardiv.

Se poate spune că divinizarea lui Isus din Nazaret este rezultatul unui proces îndelungat care a început să se contureze destul de devreme în primele comunități creștine, începând deja din a doua jumătate a secolului I. (…).

Trebuie recunoscut că, dacă omul din Nazaret a fost foarte curând obiectul unui proces de exaltare și „divinizare” din partea discipolilor și admiratorilor săi, acest lucru a depins în principal de originalitatea și pertinența mesajului său și, prin urmare, de impactul extraordinar pe care l-a avut asupra oamenilor timpului său.

Este clar că la originea experienței umane și spirituale a primilor discipoli și admiratori ai lui Isus din Nazaret s-a aflat uimirea și fascinația resimțite în întâlnirea cu acest om. Fascinație și uimire determinate de mai mulți factori: percepția calității magnifice a personalității Maestrului; incredibila armonie umană și spirituală care emana din persoana lui; o conștientizare tot mai mare a noutății extraordinare a comportamentelor și valorilor pe care le propunea, precum și a ideilor și mesajului pe care îl proclama.

Era, de fapt, un mesaj care deschidea tuturor perspectiva unei lumi total diferite de cea antică; a unei societăți animate de alte principii, alte priorități, alte valori; a unei planete în care toți ar fi putut trăi acum în egalitate, în respect reciproc, în dreptate și într-o pace definitiv restaurată; a unei comunități umane în care fiecare și-ar fi găsit locul și recunoașterea deplină a demnității sale, precum și posibilitatea de a trăi o viață diferită.

Era un mesaj care avea toată savoarea unei vești bune pentru cei săraci, asupriți și fără apărare ai pământului. Era un mesaj care dezvăluia un alt mod de a fi om, un alt Dumnezeu și un alt mod de a ne relaționa cu El. În această lume nouă visată de Isus, energia care făcea ca totul să funcționeze era exclusiv cea a iubirii.

Tocmai pornind de la această profundă și captivantă experiență spirituală și personală, discipolii lui Isus nu au putut evita să-și imagineze, să gândească și, în cele din urmă, să se convingă că toate acestea erau prea noi, prea originale, prea frumoase, prea „uimitoare” pentru a veni de la un om. Și că, în acest om și prin acest om, cerul coborâse să atingă pământul, că Duhul lui Dumnezeu locuia în el și vorbea prin el și că Isus trăise într-o relație unică de intimitate și familiaritate cu Dumnezeul „lui”, pe care el îl numea cu tandrețe „tată”.

De ce nu au avut acești discipoli aceeași reacție pe care ar avea-o fiecare dintre noi astăzi în fața unui om excepțional? Noi am fi spus: „Omul acesta este o ființă extraordinară! Este un geniu, un miracol, un fenomen!” (…).

Ucenicii lui Isus conectau aproape spontan persoana Învățătorului cu Dumnezeu pentru că erau cufundați într-o cultură mitică, formată dintr-o gândire și credințe care îi determinau să înțeleagă și să perceapă Realitatea ca și cum ar fi total impregnată de prezența și proximitatea zeilor sau a lui Dumnezeu și să-și imagineze Universul lor ca pe un scenariu în care exista o interacțiune continuă între lumea zeilor și cea a oamenilor. Universul era alcătuit pentru ei din două lumi reale și paralele, separate doar de un „cer” sau boltă cerească (care constituia tavanul casei umane și podeaua sălașului zeilor) pe care creaturile divine le puteau traversa cu ușurință pentru a coborî pe pământ și a se arăta și a conversa cu făpturile umane.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, în primele trei secole, gândirea creștină s-a răspândit și s-a dezvoltat aproape exclusiv în țările mediteraneene de cultură greco-romană și deci obișnuite cu istoriile mitologiei păgâne (…).

Influența acestei gândiri mitice, unită cu percepția lui Isus ca om asupra căruia se odihnea Duhul lui Dumnezeu, a servit drept suport cultural pentru inițierea unui proces treptat, dar constant de divinizare a lui Isus (…). Acest proces de exaltare și divinizare a omului din Nazaret, început în secolul I, și-a găsit apoi apoteoza și finalizarea definitivă în declarațiile dogmatice ale conciliilor ecumenice din secolele IV și V. (…).

Astfel, în Evanghelia după Marcu (Mc 1,9-13), cea mai veche dintre Evanghelii, scrisă la sfârșitul anilor 60, Isus, după botezul său în Iordan, este încă prezentat pur și simplu ca omul ales de Dumnezeu asupra căruia se așază Duhul său, un duh care vine de sus, prin bolta cerului. În Marcu, Isus apare ca fiind alesul, condus și inspirat de un Spirit care vine din altă parte. Este un Duh care e diferit de cel uman și care explică originalitatea și noutatea extraordinară a gândirii și a predicării sale.

În Evangheliile după Matei și Luca, scrise între anii 80 și 90, Isus nu mai este doar omul care posedă Duhul și este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, ci devine acum locul prezenței umane a lui Dumnezeu în această lume. El nu mai este o ființă total umană, din moment ce nu are un tată biologic și vine pe lume dintr-o femeie „impregnată” de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Acum este o ființă care aparține clasei zeilor nemuritori, asupra căreia moartea omenească nu o are nicio putere și din care va ieși biruitor și care, traversând din nou, dar în sens invers, spațiile cerești din care coborâse, se va întoarce la Dumnezeu, ca un triumfător care și-a împlinit misiunea care îi fusese încredințată.

În Evanghelia după Ioan, scrisă între sfârșitul secolului I și începutul celui de-al doilea, persoana lui Isus și-a pierdut aproape complet consistența umană pentru a dobândi o configurație fundamental divină. Isus este Cuvântul lui Dumnezeu care există din toată veșnicia împreună cu Dumnezeu. Este Lumina lui Dumnezeu care luminează orice ființă umană. Este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup care vine să locuiască printre oameni. Este forma umană pe care Dumnezeul cerului o ia aici pe pământ. Fiind o singură ființă cu Dumnezeu, oricine îl vede pe Isus îl vede pe Dumnezeu însuși. Este învierea și viața. Îi face să treacă de la moarte la viață pe cei care cred în el. Dă viața veșnică tuturor celor care îl îmbrățișează și ascultă cuvântul lui. Ei bine, este evident că pentru autorul acestei Evanghelii a spune toate acestea despre Isus echivalează cu afirmarea și proclamarea deschisă că el este Dumnezeu și egal cu Dumnezeu. (…).

Spre o interpretare laică a întrupării lui Dumnezeu

Religia creștină, făcând din Isus un Dumnezeu, a lipsit rasa umană de o mândrie și o comoară unică care îi aparțin în exclusivitate, ca cel mai împlinit produs al evoluției sale. Omul din Nazaret aparține pământului, dar religia a preferat să-l plaseze în ceruri. Era fiul omului, dar religia l-a făcut fiul lui Dumnezeu.

Prin transformarea omului din Nazaret în fiul lui „Theós”, religia a golit toată valoarea și importanța pe care această ființă umană le-ar fi putut avea pentru cei care se apropie de el. (…).

Trebuie deci trasă concluzia că creștinismul instituțional nu trebuie să se teamă de a deveni inutil și irelevant dacă renunță la dogma divinității lui Isus, ci mai degrabă trebuie să se teamă de a deveni astfel dacă continuă să susțină o asemenea absurditate. Astăzi, creștinii deschiși și educați sunt din ce în ce mai conștienți de enorma greșeală pe care a comis-o creștinismul și de daunele pe care le-a cauzat prin transformarea omului din Nazaret într-un Dumnezeu.

În fine, trebuie să admitem că conciliile secolelor IV și V, impunând creștinilor credința în divinitatea lui Isus, nu au reușit decât să golească „Calea” deschisă de el, aceea a originalității sale, a încărcăturii sale inovatoare și contestatoare, a caracterului său profund uman și interesul și atracția pe care le-ar fi putut trezi în rândul bărbaților și femeilor de-a lungul secolelor.

De atunci, dogma divinității lui Isus din Nazaret a devenit un fel de virus care a contaminat complet religia creștină: structura sa ierarhică, exercitarea puterii, politicile sale, doctrinele sale, legile sale, spiritualitatea și ritualurile sale. Această dogmă a transformat creștinismul într-o religie „divină”, cu siguranță, dar foarte puțin umană.

Aceste considerații ne oferă cheia pentru înțelegerea rațiunilor nemulțumirii și dezinteresului crescând din partea societății occidentale actuale față de Bisericile creștine în general și de Biserica Catolică în special.

Cred că astăzi singura modalitate de a da, poate, un oarecare sens și o oarecare acceptabilitate mitului creștin al Întrupării, ar fi aceea de a-l interpreta ca o metaforă sau un simbol al întrupării Energiei Misterului Ultim, pe care îl numim „Dumnezeu”, în Univers, în profunzimile fiecărei ființe umane și în special în Isus din Nazaret. De ce o ființă umană nu ar trebui să fie în stare să dea naștere din adâncul ființei sale atitudinilor, cuvintelor și gesturilor care să scoată la iveală, ca în explozia unei supernove, „divinul” pe care îl poartă în sine și să lumineze cu strălucirile sale pe cei care se află în câmpul gravitațional al orbitei sale?

Dacă vrem să spunem că o ființă umană este o „întrupare a lui Dumnezeu”, o astfel de afirmație poate fi acceptabilă astăzi doar dacă este înțeleasă în sens simbolic. De fapt, bunul simț ne spune că o ființă umană nu va fi niciodată Dumnezeu și că Dumnezeu nu va fi niciodată om. (…). Putem crea corespondențe analogice, dar niciodată simetrii ontologice așa cum pretinde religia. (…). Dacă nu există nicio îndoială că nu putem ști absolut nimic despre Dumnezeu, nici măcar dacă el există, cum am putea ști că el are un Fiu și că acest Fiu s-a întrupat istoric într-un individ din rasa noastră? Oare nu suntem aici într-un pur delir teologic? Dogma creștină a întrupării lui Dumnezeu și a divinității lui Isus va continua să fie piatra de poticnire împotriva căreia se vor ciocni și se vor zdrobi toate încercările de a reformula, într-un limbaj mai conform cu cunoștințele noastre actuale, revelarea unei Energii inteligente iubitoare care se manifestă pretutindeni în Univers și care se „întrupează” realmente în cele mai secrete profunzimi ale materiei care îl constituie. (…).

Noi narațiuni pentru o nouă umanitate

În drum spre noi orizonturi

Într-o lume care se dezvoltă sub stindardul progresului, al schimbării și al punerii continue în discuție, în care totul este tranziție și transformare, în care nimic nu poate fi stabilit și fixat pentru totdeauna, în care totul este instabil și provizoriu, în care totul este făcut și desfăcut pentru a fi reasamblat din nou, într-o dinamică de mutații și evoluții nesfârșite, în acest gen de lume oamenii resping dogmele inalterabile, adevărurile eterne, declarațiile infailibile, proclamațiile autoritare și impunerile fără drept de apel.

Noile generații caută viziuni, idealuri. Visează la noi orizonturi, noi proiecte, noi descoperiri, noi căi care să conducă la noi lumi locuite de noi ființe umane și în care să își poată realiza mai bine aspirațiile și calitatea umanității lor. Visează la o spiritualitate liberă și creativă, fără credințe extravagante, fără doctrine fixe, fără dogme revelate. Caută maeștri autentici care să le inspire și să le ajute să surprindă vibrațiile Misterului care ne înconjoară din toate părțile și în care am fost mereu cufundați.

Oamenii de astăzi vor să audă istorii care să le spună că Dumnezeu urăște răul la fel de mult ca și suferința; că dorește numai plinătate a vieții, bucurie și fericire pentru toți; că își dorește ca fiecare să-și atingă propria împlinire personală și să-și găsească fericirea prin libertatea alegerilor, conform aspirațiilor și atitudinilor sale. De aceea ei resping instinctiv o religie care le prezintă un Theós care caută să-i supună, să-i domine și să le impună voința sa prin folosirea amenințării și a fricii de pedeapsă.

Pentru contemporani, valoarea fundamentală este libertatea. Vor să fie și să se simtă liberi. Urăsc regimurile absolute, opresive și totalitare, precum și orice mișcare, partid sau instituție care le-ar putea împiedica, limita sau obstacula gama de opțiuni.

Pentru aceasta, au nevoie de narațiuni care să-i elibereze. Nu mai doresc o religie care să le impună coercitiv comportamentele pe care să le adopte și „adevărurile” în care sa creadă, sub pretextul docilității și ascultării față de autoritate, al fidelității față de tradiție, al supunerii față de voința lui Dumnezeu. Resping o religie care domină, care supune, care cere fidelitate necondiționată și ascultare oarbă. Se răzvrătesc împotriva unei religii care nu admite disensiunea, care respinge discuția, care condamnă punerea sub semnul întrebării a dogmelor și a autorității sale. Nu pot adera la o religie care se agață de un trecut complet depășit și care este fundamental alergică la schimbare și reînnoire.

De aici și nevoia de istorii care să elibereze, să ofere confort și să fie mai atractive pentru contemporani. Istorii care să le poată satisface nevoia de independență și libertate, precum și exigențele lor intelectuale de logică și raționalitate. Care să fie în armonie cu noile cunoștințe și cu noua sensibilitate spirituală, mai „ecologice” și, prin urmare, mai „cosmologice”, mai omnicuprinzătoare, mai universale și deci mai orientate atât spre adorația extatică a frumuseților naturale ale Cosmosului, cât și spre acceptarea pluralității religiilor şi a diversității credințelor. (…).

Istorii pentru o nouă înțelepciune

(…). Inteligența umană pare să fi fost contaminată de egoism și lăcomie, care au transformat-o într-o formă subtilă, dar foarte pernicioasă de demență, care, deși nu figurează încă în catalogul oficial al bolilor mintale, este totuși reală, endemică, este periculoasă. Această nebunie, ascunsă sub mantia randamentului, a puterii și a profitului, este în definitiv cauza principală a calamităților pe care planeta le-a suferit și de care suferă și a unei posibile dispariții a rasei umane într-un viitor care s-ar putea dovedi a fi foarte aproape. (…).

Edgar Morin (…) a identificat în această umanitate o nouă specie, definită homo demens. Totuși, potrivit acestui filozof, acest fenomen nu ar trebui să ne surprindă, întrucât ar părea o trăsătură naturală a acestei specii. În opinia lui Morin, tocmai odată cu apariția lui homo sapiens apare, «împreună cu raționalitatea, excesul. Efectiv, domnia lui sapiens corespunde unei intrări masive a dezordinii în lume».

Acestea fiind spuse, aș dori acum să arăt în ce direcție ar trebui să se orienteze, în opinia mea, bărbații și femeile timpului nostru pentru a valoriza și exploata mai bine aspectul sapiens mai degrabă decât aspectul demens al naturii lor.

Astăzi trăim într-o epocă în care totul ne îndeamnă să devenim conștienți de unitatea fundamentală a ceea ce există. Experimentăm în fiecare zi și în concretul existenței noastre cât de mult suntem conectați, interconectați și dependenți unii de ceilalți și de natura în care trăim și cât de mult totul în jurul nostru este indispensabil pentru bunăstarea noastră. (…).

Astăzi am devenit conștienți de identitatea biologică a speciei noastre, care împărtășește același cod genetic (ADN), rezultat al aceluiași proces evolutiv în cadrul aceleiași planete-Mamă care ne-a dat viață după ce ne-a format și ne-a purtat miliarde de ani în profunzimile pântecelui ei.

Astăzi succesele senzaționale ale cuceririi spațiului ne-au oferit posibilitatea să vedem și să experimentăm această realitate cu ochii noștri. (…).

Cu toții ne-am îndrăgostit de planeta noastră, fascinați de frumusețea, delicatețea și fragilitatea ei. (…). Din acel moment am devenit conștienți că Terra este mama noastră a tuturor, la fel de unică ca și cea care ne-a născut. Am înțeles că este singurul loc în care putem respira și trăi, singura noastră „nișă ecologică”, adevărata noastră locuință, singurul port în care într-o zi vom putea acosta, cu încredere și siguranță, corăbiile călătoriilor noastre cosmice.

Această experiență trebuie să constituie de acum cadrul noilor narațiuni sacre, precum și revelarea a două dovezi fundamentale: importanța și unicitatea planetei noastre și unitatea tuturor „pământenilor”. Și asta ne face să afirmăm, pe de o parte, absurditatea indiferenței noastre ecologice, tragedia și rușinea pe care o constituie pentru inteligența noastră exploatarea sălbatică și demențială la care supunem Pământul și, pe de altă parte, anacronismul și incongruența diviziunilor noastre, a rivalităților și a naționalismelor noastre care încă ridică ziduri, țes sârme ghimpate și generează ostilitate.

Astăzi, așadar, avem nevoie mai mult ca niciodată de povești care să ne spună că singurul mod cu adevărat uman de a ne raporta la semenii noștri este să ne plasăm față de ei după aceeași dinamică „iubitoare” a Universului din care ieșim și să adoptăm o atitudine constantă de bunăvoință și grijă față de toate structurile însuflețite și neînsuflețite care alcătuiesc Realitatea cosmică și naturală în care trăim. Este o atitudine în care uimirea, respectul și grija pentru fiecare dintre componentele sale sunt unite cu conștientizarea că fiecare parte a Întregului Cosmic poate exista, evolua și înflori doar printr-o relație de interacțiune, de schimb și deci, în ultimă instanță, de comuniune profundă.

Într-un cuvânt, astăzi avem nevoie mai mult ca niciodată de relatări care să conțină frumoase povești de dragoste între ființele umane și celelalte creaturi care alcătuiesc lumea naturală.

Din păcate, în trecut au fost spuse numai povești de groază, oroare și dușmănie. Și acum știm că marele responsabil pentru această situație a fost religia, care a insuflat și menținut, în cultura țărilor creștine și în spiritualitatea personală a credincioșilor, acel contemptus mundi, adică indiferența și disprețul față de „realitatea materială”. (…).

Un nou chip al lui Dumnezeu

(…). Astăzi Occidentul, în instituțiile, legislația, politicile și mentalitatea sa, este fundamental laic. Spre deosebire de trecut, nu pare să mai aibă nevoie să se bazeze pe credința sa în Dumnezeu pentru a funcționa. Cu toate acestea, nu este împotriva lui Dumnezeu ca atare (cum ne-ar face uneori să credem sensibilitatea rănită și atitudinile amare ale anumitor autorități religioase), ci pur și simplu nu mai este interesat de imaginea lui Dumnezeu (a lui Theós) și de doctrinele despre Dumnezeu pe care religia continuă să le transmită.

Un simptom al acestei mentalități este o recunoaștere recentă a astrofizicianului Hubert Reeves: «Din moment ce nu mă simt în posesia niciunui adevăr absolut și a niciunui mesaj, nu voi spune niciodată că adevărul creștin este iluzoriu, ci doar că nu mai pot adera la el (Camus a scris: „Nu am putut niciodată adera la el”)».

La fel ca Reeves, multe persoane din Occident sunt acum „fără Dumnezeu” (ceea ce nu înseamnă „fără spiritualitate”) și deci „atee.” Pentru multe dintre aceste persoane, „ateismul” pare a fi singura atitudine logică și coerentă, precum și cea mai adecvată formă de gândire pentru a trăi în modernitate. Totuși, trebuie să recunoaștem că pentru mulți dintre acești „atei” nu este vorba în realitate de un ateism absolut și radical, ci mai degrabă de o imposibilitate rațională de a adera la concepția imaginară, mitică și antropomorfă a lui Dumnezeu transmisă prin credințele religioase tradiționale, concepție pe care ei o resping în mod conștient. Iar în acest sens, și eu sunt în mod indiscutabil un ateu.

Astăzi, cei din Occident care continuă să fie credincioși se simt de obicei mai confortabil într-o formă de spiritualitate liberă și personală, generată de noua lor cunoaștere a Universului și de melodia secretă care le vine din adâncurile cosmosului. (…).

„Noul dumnezeu” al timpurilor moderne se regăsește așadar mai degrabă în precizia „singularității” Big-Bang-ului, în ondulațiile fiecărui atom, în imprevizibilitatea și incertitudinea cuantică, în cuptoarele nucleare ale stelelor în care sunt fabricate cărămizile materiei și ale vieții, în eleganța somptuoasă a spiralelor galactice, în energia întunecată care extinde Universul, în culorile revărsate din abundență pe petalele florilor, în variațiile melodice ale cântecelor păsărilor, în maiestuozitatea stejarului bătrân, în frumusețea discretă a ghioceilor iarna și a violetelor timide la începutul primăverii, în splendoarea unui apus peste ocean, în aranjarea sinapselor creierului nostru, în metabolismul bacteriilor care ne colonizează, în puritatea ochilor unui copil, în trăsăturile extatice ale iubirii…

Dumnezeul modernilor nu este atunci în Biblie, în dogma Preasfintei Treimi, în Cristosul lui Paul din Tars, în Preasfântul Sacrament al altarului, în Duhul Sfânt care a fecundat-o pe Fecioara Maria și care acum asigură infailibilitatea declarațiilor papale…

Tocmai în această misterioasă Energie și în lucrările cosmice pe care le realizează, un număr mare de moderni sunt orientați să recunoască caracteristicile „divinului” și trăsăturile unui „nou dumnezeu” care are doar consistența și realitatea Universului pe care îl impregnează cu potențialitățile sale. (…)

Dacă descoperirile astrofizicii ne permit astăzi să credem că Realitatea Ultimă (cum ar putea fi numit într-un oarecare mod „noul Dumnezeu” al credinciosului modern) se dezvăluie prin evenimentele evolutive ale unui Univers care se desfășoară în spațiu-timp, se mai poate să credem (iar Isus din Nazaret era deja convins de acest lucru la vremea lui) că mai ales în ființa umană acest „nou Dumnezeu” a reușit să se manifeste, atât în ​​materia spirituală, cât și în spiritul material, și să asume transparența conștiinței, splendoarea inteligenței, nuanțele delicate ale tandreței și chipul Iubirii. (…).

O nouă poveste de dragoste

(…). Putem deci afirma că noua istorie a universului constituie acum noua istorie a lui Dumnezeu. Ne spune de fapt în ce direcție trebuie să-l căutăm. (…).

Așa se explică tendința noilor generații de a „vedea” și „simți” prezența unui mister divin mai mult în frumusețea naturii decât în ​​ritualuri, în rugăciuni, în sacramente, în farmecele și mantrele religiilor. Dacă noi, oamenii, facem parte din Univers și dacă Universul este pătruns de acea Energie Originală binevoitoare și iubitoare pe care noi o indicăm cu numele tradițional de „Dumnezeu”, atunci trebuie să tragem concluzia că și noi suntem pătrunși de Dumnezeu și că iubirea pe care o simțim este modul uman de a manifesta prezența „divinului” în lumea noastră.

Întemeind prezența lui Dumnezeu pe prezența iubirii în lume, noua istorie a universului reprezintă, pentru creștinii de astăzi, o dovadă tangibilă a intuiției incredibile a profetului din Nazaret și o confirmare a adevărului și validității mesajului său. Mai mult, noua istorie a universului poate fi considerată cea mai fascinantă „veste bună” despre Dumnezeu pe care omenirea a auzit-o vreodată. (…). Această nouă istorie, prin eliminarea diferențelor dintre credințe, face să devină desuete cauzele luptelor și conflictelor care încă dezbină și opun religiile.

Pentru creștinii care vor îmbrățișa noua istorie a Universului, credința tradițională creștină în întruparea lui Dumnezeu și în „divinitatea” lui Isus Cristos ar putea chiar să rezulte mai puțin absurdă și să dobândească, în ultimă instanță, o valoare simbolică sugestivă și acceptabilă.

Înlocuirea religiei cu „calea”

Un Dumnezeu care a devenit inacceptabil

În cercurile religioase și clericale din Occident se spune adesea că trăim într-o lume care l-a expulzat pe Dumnezeu din orizontul ei de valori, că credința în Dumnezeu a dispărut sau că nu mai are nicio influență asupra vieții oamenilor.

În aceste medii, a devenit obișnuită atribuirea acestei „execuții” sau „morți” a lui Dumnezeu unei societăți științifice și tehnice laice care nu mai are nevoie să recurgă la „ipoteza lui Dumnezeu” pentru a explica fenomenele lumii fizice și care a devenit, prin urmare, independentă atât de Dumnezeu, cât și de religie. Însă trebuie să recunoaștem că ceea ce modernitatea occidentală respinge astăzi nu este atât ideea de Dumnezeu în sine, cât mai ales imaginea „mitică” și fantezistă a lui Dumnezeu (Theós) pe care religia a inventat-o ​​și impus-o. (…).

Astăzi am înțeles că acest Dumnezeu pe care îl propune religia este și continuă să fie un „produs” al imaginației umane și o „proiecție” a celor mai profunde impulsuri, dorințe și aspirații ale sufletului uman, dar care nu există în realitate. (…).

Acest Dumnezeu este rezultatul activității cerebrale a unui mamifer deosebit de evoluat și dotat cu capacități speciale de a crea lumi, structuri și entități imaginare.

Astăzi știm că capacitățile cognitive care reies din structura neurofiziologică a creierului uman sunt condiționate inexorabil de funcționarea sistemului nervos, care poate fi stimulat și activat numai de stimulii fizici pe care îi primește din lumea exterioară prin intermediul celor cinci simțuri. Astfel încât orice pretenție umană de a surprinde și cunoaște o Realitate absolută și „supranaturală” care ar exista în afara realității naturale a Universului nostru este doar o iluzie. De aici rezultă că orice afirmație a rațiunii umane despre o Realitate Divină „transcendentă” care ar exista „în afara” acestei lumi fizice sau „dincolo de” această lume fizică, este în mod necesar un discurs fără sens și fără temei.

Pr. Luciano Locatelli

Sursa: Il Popolo della Senape