Interviu cu părintele Alberto Maggi

Interviu cu părintele Alberto Maggi, autor al unei cărți despre Bernadeta Soubirous

«Nu este o sfântă. Este doar Bernadeta», scrie părintele René Laurentin, distinsul mariolog care a murit în 2017 la vârsta de aproape 100 de ani și căruia i se datorează redactarea a 7 volume de documente despre aparițiile Fecioarei Maria fiicei în vârstă de 14 ani a unui morar, care au avut loc în 1858 la Lourdes. Documente pe care părintele Alberto Maggi, frate din ordinul Slujitorilor Mariei, unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați bibliști italieni, fondator al Centrului de Studii Biblice din Montefano, în regiunea Marche, le-a citit și analizat pentru a-și îndeplini o dorință străveche: să o cunoască cu adevărat pe Bernadette Soubirous.

Pentru ea «am avut o atracție adolescentină, dar tot ce știam despre ea nu mă convingea», mărturisește părintele revistei Maria con te. «Așadar, profitând de clauzura forțată din cauza pandemiei, m-am apucat de ceea ce adunasem, în ani și ani de studii, despre „cazul” Lourdes și am putut în sfârșit să studiez totul cu atenția pe care această întâmplare și tânăra ei protagonistă o merită. Începând cu opera monumentală a lui Laurentin, pe care am avut onoarea să îl am ca profesor în anii 1970 la Facultatea Teologică Pontificală Marianum din Roma». Rezultatul: Bernadette – La vera storia di una santa imperfetta (Bernadeta – Adevărata istorie a unei sfinte imperfecte), o carte tocmai apărută la Garzanti (360 de pagini, 18 euro), în care biblistul reconstituie «adevărata identitate a sărmanei Bernadeta».

Părinte Alberto, de ce „sărmana” Bernadeta? Ne imaginăm că nu faceți referință la sărăcia materială a tinerei Soubirous…

«Pentru numele lui Dumnezeu! Bernadeta era cu adevărat săracă, fiica unei iubiri foarte mari, cea dintre François Soubirous și Louise Boly, ambii descendenți ai unor familii de morari și foarte săraci, dar cu siguranță cea despre care vorbesc spunând „sărmana Bernadeta” nu este mizeria în care a venit pe lume, la 7 ianuarie 1884, această fetiță brunetă, cu doi ochi de catifea. În dialectul marchigian, obișnuiesc să spun „pora cocca” [sărmanul puișor/draga lui tati] gândindu-mă la silniciile pe care a trebuit să le îndure. Din partea tuturor. De la familie la oamenii din sat, la oamenii Bisericii. Ca să nu mai vorbesc despre ce i-au făcut călugărițele, mai întâi în mănăstirea de la Lourdes, Azilul de bătrâni, apoi în cea din Nevers. Câte nopți, în timp ce lucram la carte, nu am plâns gândindu-mă la Bernie…».

Bernie? Așa o numiți pe sfânta de la Lourdes?

«Fiindcă pentru mine este o prezență dragă, familiară. De altfel este diminutiv al lui Bernadeta în franceză. În felul acesta intenționez să subliniez și ceea ce am descoperit: Bernadeta nu este iconița naivă și prea desăvârșită pe care multe lecturi și hagiografia au creionat-o. Era o ființă limpidă, pură, cu multe defecte. Ca toți ceilalți. Când i-a apărut Aquerò, „aceea”, așa cum o numea ea întotdeauna pe Fecioara Maria în timpul interogatoriilor, era o fată de paisprezece ani care părea de zece, naivă, analfabetă, grea de cap. Și nu era îmbufnată și plângăreață, așa cum a fost descrisă de mai multe ori. Din contră, era un copil vesel, chiar comic, șiret. Pe scurt, Bernadeta era normală și, ca atare, imperfectă. Poate prea normală, și tocmai asta a stârnit legende și bârfe pe seama ei. Era luată drept nebună, considerată o bombă cu ceas pentru celelalte călugărițe, o „păduchioasă”, o zdrențăroasă ignorantă bună numai la curățat cartofi. Era martirizată».

Cu toate acestea, a rezistat. A știut să se apere, continuând să spună adevărul…

«Așa este: ea a ținut piept comisarilor, înalților prelați, procuratorului imperial, călugărițelor în vârstă care nu făceau altceva decât să o insulte și să o asuprească. Pentru că Bernadeta, a cărei candoare și naivitate erau palpabile, era capabilă de orice în afară de a minți sau a înșela. Ea a spus întotdeauna adevărul pentru că nu putea altfel. Chiar și în fața comisarului Jacomet care amenință că o duce la închisoare, ea continuă să spună adevărul. A văzut-o pe „doamna” la grota Massabielle. Îi revine comisarului să creadă sau nu. Ei nu îi este frică, simte că are în ea o putere care îi oferă siguranță».

Care este, atunci, adevărul despre Lourdes?

«Ceea ce a spus Bernadeta din prima zi a aparițiilor până la ultima zi din viața ei. Que soy era Immaculada Councepciou, eu sunt Neprihănita Zămislire. O dogmă. În timp ce sărmana Bernadeta, repetând aceste cuvinte de-a lungul drumului ca să nu le uite și să le spună abatelui Peyramale, credea ca Neprihănita este numele „doamnei”… Iată cine era sfânta de la Lourdes. Recitind miile de pagini scrise despre ea, am putut să-i văd măreția».

Bernadeta, o sfântă imperfectă, în simplitatea ei, dar înzestrată cu o carismă ieșită din comun…

«Bernadette este femeia Fericirilor. Atât de transparentă și pură încât să perceapă iubirea lui Dumnezeu: eu cred că Bernadeta a avut experiența Sfintei Treimi și apoi a exprimat ceea ce i s-a întâmplat cât a putut de bine. Tocmai acestei experiențe i se datorează alegerea ei de a trăi într-o sărăcie absolută: nu a acceptat niciodată banii sau aurul care i s-au oferit când a devenit vedeta care trebuia aclamată și întâlnită cu orice preț. Ar fi putut deveni cea mai bogată din Franța și în schimb ea s-a dus la mănăstirea din Nevers sperând într-o viață ascunsă».

Și chiar și aici au continuat să o umilească…

«La Nevers are loc martiriul ei. Umiliri continue și teribile. Mai ales din partea sorei Vauzou, maestră a novicelor, care nu ratează nicio ocazie pentru a o înfiera cu răutate. Adevărul este că o invidiază pe Bernadeta. Nu acceptă faptul că Maica Domnului i s-a arătat unei țărănci aspre și ignorante, dezvăluindu-i chiar unele secrete. Nu înțelege cum a putut să se înfățișeze Sfânta Fecioară înaintea Bernadetei cu atâtea suflete nobile și delicate la dispoziție… precum ea!».

Un dispreț fără discernământ?

«Maica Vauzou nu va descoperi niciodată măreția sufletului Bernadetei și nici nu îi va recunoaște vreodată sfințenia, dovadă fiind faptul că din cauza opoziției ei ferme a întârziat atât de mult procesul de beatificare. Totuși, este singular ceea ce i s-a întâmplat».

Ce anume?

«Ironia sorții, în vârstă de acum, Maica Vauzou este dusă la azilul de bătrâni din Lourdes al maicilor și instalată într-o cameră din care se vede grota și fluxul neîncetat de pelerini. Din ce în ce mai iritată, continuă să închidă obloanele. Preferă să stea în întuneric mai degrabă decât să accepte ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă la Lourdes. Cu toate acestea, lumina din grotă reușește să intre și în camera ei și să-i atingă inima: ultimele ei cuvinte au fost o invocație către Notre-Dame de Lourdes».

Nicoletta Giorgetti, 26/05/2022

Sursa: Maria con te