În timp ce îi binecuvânta, a fost ridicat la cer

Înălțarea Domnului[1] – 2 iunie 2019

În timp ce îi binecuvânta, a fost ridicat la cer – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM 

Luca 24,46-53

În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: «Așa este scris: Cristosul trebuia să sufere și să învie din morți a treia zi și să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând din Ierusalim.

Voi veți fi martorii acestor lucruri. Și, iată, eu îl trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneți în cetate până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus!».

Apoi i-a scos până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei și a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare și stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu.

Luca 24,46-53

Pentru a înțelege pasajul pe care ni-l prezintă liturgia în sărbătoarea Înălțării Domnului, trebuie să ne referim la concepția cosmologică, adică la felul în care era înțeleasă relația dintre pământ și cer pe vremea evangheliștilor. Dumnezeu era situat deasupra, în ceruri, iar oamenii pe pământ, astfel încât se spunea că tot ceea ce venea de la Dumnezeu coboară spre oameni, iar tot ceea ce pleca dinspre oameni spre Dumnezeu, urca.

Deci să citim ce ne scrie evanghelistul. Este capitolul 24, versetele 46-53. Înainte de toate, evanghelistul a scris că Isus „le-a deschis mintea” discipolilor săi „ca să înțeleagă Scripturile”. Nu este suficient să citim Scripturile, trebuie să ne deschidem mintea, adică să ne deschidem spre nou, altfel nu pot fi înțelese.

„În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: «Așa este scris: Cristosul va pătimi și va învia din morți a treia zi”. Isus a înviat deja, confirmă că toate acestea făceau parte din planul lui Dumnezeu, dar mai presus de toate că moartea nu l-a reținut pe Isus. Isus a înviat a treia zi, iar numărul trei, știm deja lucrul acesta din simbologia biblică, înseamnă ceea ce este complet, ceea ce este definitiv, de aici și victoria definitivă asupra morții.

„Iar în numele lui va fi predicată tuturor popoarelor”… Termenul folosit de evanghelist indică națiunile păgâne, deci este un mesaj care este universal. Aici evanghelistul preia același anunț al lui Ioan Botezătorul, modificându-l ușor. Ioan Botezătorul anunțase un botez de convertire pentru iertarea păcatelor. Aici botezul este omis și convertirea este proclamată tuturor popoarelor. Convertirea înseamnă o modificare a valorilor care ne orientează viața. Dacă până acum ai trăit pentru tine, de acum încolo trăiește pentru alții!

„Convertirea spre” – nu „convertirea și iertarea” – iertarea păcatelor”. Schimbarea vieții, lăsând în urmă egoismul care ne-a orientat existența și deschizându-ne către nou, ne obține ștergerea trecutului păcătos.

Și, subliniază evanghelistul – pare o mică subliniere, dar în realitate are o mare însemnătate –, „începând din Ierusalim”. Este o provocare pe care Isus o lansează pentru că tocmai la Ierusalim, în templu, oamenii trebuiau să meargă pentru a obține iertarea păcatelor aducând oferte, anumite jertfe ce trebuiau făcute lui Dumnezeu. Ei bine, pentru Isus nu mai este nevoie de un spațiu sacru, nu mai este nevoie de un ritual liturgic pentru iertarea păcatelor, ci este necesară schimbarea propriei vieți.

Mai mult decât atât, Isus a spus că „va fi predicată tuturor popoarelor”. Indica popoarele păgâne și, ne spune evanghelistul: „începând din Ierusalim”. Ierusalimul, cetatea sfântă, sediul instituției religioase, este echivalat de Isus cu popoarele păgâne. „Voi veți fi martorii acestor lucruri”.

„Și, iată, eu îl trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl meu l-a promis” – literalmente „promisiunea Tatălui meu” –, „însă voi rămâneți în cetate”. Isus anunță trimiterea Spiritului său care va da putere discipolilor și îi va ajuta să înțeleagă mesajul său și mai ales să-l transpună în atitudini dătătoare de viață pentru ceilalți. Dar Isus cere ca până atunci să rămână – literalmente, evanghelistul folosește verbul „a rămâne așezat”, deci imobil, inactiv – „până când nu veți fi îmbrăcați cu putere de sus”. Deci este anunțul a ceea ce vor fi mai târziu Rusaliile.

„Apoi i-a condus afară”… Iar aici evanghelistul folosește un verb tehnic, care este cel folosit în cartea Exodului, pentru a indica acțiunea eliberatoare a lui Dumnezeu față de poporul evreu, sclav în Egipt. Domnul este cel care și-a scos poporul din țara sclaviei. Ei bine, faptul că evanghelistul folosește aceeași expresie înseamnă că țara promisă se transformase de fapt într-un pământ al sclaviei. Tocmai instituția religioasă a fost cea care l-a întemnițat pe Dumnezeu și l-a întemnițat pe poporul său pentru propriul ei interes, pentru propriile sale conveniențe. Și atunci exodul lui Isus se încheie prin a-i scoate pe oameni din această instituție, făcându-i să devină pe deplin liberi.

„Afară spre Betania și, ridicându-și mâinile…”. Această ridicare a mâinilor este un semn al victoriei. Evanghelistul face aici trimitere la cartea Exodului, când Moise, în lupta împotriva lui Amalek, ridică mâinile. Când Moise își ridică mâinile, poporul învinge. Așadar, gestul lui Isus este un gest al biruinței. A triumfat asupra morții, a triumfat asupra instituției religioase.

Deci Isus încearcă să-i scoată pe discipoli din toate acestea. „Iar în timp ce îi binecuvânta, s-a desprins de ei și a fost ridicat la cer”. Iată, așa cum spuneam la început, ceea ce evanghelistul vrea să ne ofere nu este o scenă de despărțire, ci de apropiere. Nu este o îndepărtare, o absență cea pe care ne-o prezintă evanghelistul, ci o prezență și mai intensă. Isus este acum în plinătatea condiției divine. Acel om pe care marii preoți l-au asasinat, considerându-l blestemat, în realitate în acel om se manifesta plinătatea condiției divine.

Sfârșitul Evangheliei este dezamăgitor: „Iar ei s-au prosternat înaintea lui; apoi s-au întors la Ierusalim”. Dar cum? Isus i-a scos din Ierusalim și ei se întorc „cu bucurie mare și” – iată surpriza finală – „stăteau mereu în templu lăudându-l pe Dumnezeu”. Dar cum în templu? Nu și-au dat seama că vălul templului se sfâșiase și că Dumnezeu nu mai era în templu?

Acel templu pe care Isus îl denunțase ca pe o peșteră de tâlhari, ca pe un cuib de bandiți și a cărui dispariție și-o dorise, acel templu care era locul cel mai periculos pentru Isus, pentru discipoli este locul care le dă siguranță.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

[1] În unele țări din Europa Occidentală, printre care și Italia, dacă Înălțarea Domnului nu este sărbătoare legală, celebrarea liturgică se transferă în duminica imediat următoare.

Sursa: Centrul de Studii biblice