În Natură există totul, chiar și Etica
În acest splendid articol scris pentru revista Aboca Live Magazine, teologul Vito Mancuso formulează un diagnostic: nu mai știm să distingem binele de rău. Și propune o terapie: trecerea de la antropocentrism la arborocentrism. Arborele ca simbol și metodă pentru practicarea științei (sistemice) a binelui și a răului.
1. Subiect
Arborele cunoașterii binelui și răului nu este doar un clasic al exegezei și teologiei biblice, ci este și un simbol al stării zilelor noastre și al inimilor noastre tulburate. Expresia apare pentru prima dată în Geneză 2,9, adică în cea mai veche relatare biblică despre crearea lumii, datată de cercetători din secolul al IX-lea î.Cr., mai mult sau mai puțin atunci când Homer compunea Iliada și Odiseea. Cu toate acestea, nu mă voi opri asupra exegezei biblice și a temelor teologice grandioase care au izvorât din aceasta, cum ar fi problema liberului arbitru, păcatul originar (care pentru creștinism este o dogmă, iar pentru ebraism nu există), originea și natura morții, posibilitatea regăsirii vieții prin mântuire și, cel mai interesant, natura șarpelui, teme cărora m-am dedicat în scrierile mele teologice. Cred, în schimb, că este mai potrivit să prezint o reflecție filosofică, mai precis a filozofiei morale.
2. Diagnostic
Întrebarea din care mă inspir este: cum stăm astăzi în ceea ce privește cunoașterea binelui și a răului? Nu mă refer la cunoașterea evenimentelor conotabile ca bine și rău, cu privire la care suntem, fără îndoială, mai avansați decât în trecut, chiar dacă doar dintr-un simplu motiv al puterii tehnologice. Mă refer la criteriile care prezidează definiția binelui și a răului și care ne permit să spunem „asta este bine, asta este rău”. Mai mult decât atât, mă refer mai ales la motivațiile care ne îndeamnă să facem binele și să nu facem răul, conform axiomei care a fost întotdeauna simțită ca indiscutabilă de conștiința umanității și pe care o maximă latină o rezumă după cum urmează: Bonum faciendum, malum vitandum („binele trebuie făcut, răul evitat”). Ei bine, astăzi câți se găsesc pe deplin convinși că așa este, și anume că binele trebuie întotdeauna făcut și răul întotdeauna evitat?
Kant nu a avut nicio îndoială cu privire la aceasta și și-a rezumat întreaga filozofie morală în imperativul său categoric bazat pe sentimentul de respect față de legea morală, presupunând astfel ca fiind adevărat faptul că în ființele umane demne de acest nume sentimentul de respect pentru moralitate trebuie să fie motivația principală pentru acțiune. Dar după el au venit Marx, Nietzsche și Freud, pentru care moralitatea nu este nimic original, ci o construcție ulterioară și interesată, ba chiar o suprastructură opresivă (pentru Marx a clasei conducătoare, pentru Nietzsche a celor slabi, pentru Freud a societății burgheze sexofobe). Iar meciul a fost câștigat de ei, denumiți de Ricoeur drept „maeștrii suspiciunii” tocmai pentru punerea lor sub semnul întrebării a fundamentului original al eticii în natura umană, cu rezultatul că astăzi majoritatea cred că etica este o convenție simplă care variază în funcție de vremuri, locuri și indivizi și că ființa umană evoluată (mai ales dacă este bărbat, occidental și bogat) o poate încălca fără griji în favoarea voinței sale de putere.
Din cauza acestei incapacități de a indica o bază comună a eticii, astăzi trăim într-un context de decădere morală și spirituală. În opinia mea, este necesară o nouă bază a eticii, o re-fundamentare demnă de a putea fi valabilă în fața conștiinței contemporane de multe ori pradă hermeneuticii suspiciunii. Ea ar trebui să se exprime mai ales prin capacitatea de a răspunde la această întrebare: de ce ar trebui să facem binele mai degrabă decât răul? De ce ar trebui să-l facem chiar și atunci când nu este convenabil și există posibilitatea de a scăpa de controlul exercitat de lege? De ce să fim corecți și să fim întotdeauna corecți, chiar și atunci când nedreptatea pare mai plauzibilă și mai convenabilă? De ce să fim onești și nu șmecheri?
Răspunsurile trecutului, care se refereau la religie, tradiție sau ideologie politică, nu mai sunt valabile în zilele noastre. Astăzi suntem cu toții mai mult sau mai puțin „dincolo de bine și de rău” și, prin urmare, arborele binelui și răului din grădina conștiinței noastre suferă de o boală letală care i-a afectat chiar rădăcinile.
3. Terapie
În fața acestui diagnostic, terapia mea constă în indicarea naturii ca criteriu decisiv pentru a reveni să vorbim în mod legitim despre bine și rău. Teza mea constă în susținerea faptului că astăzi tocmai arborele, simbolul prin excelență al naturii, este subiectul care ne poate face să cunoaștem din nou binele și răul în obiectivitatea lor. Vreau să spun că, în zilele noastre, etica ca știință a binelui și a răului își poate găsi punctul de referință comun în natură.
Trebuie să trecem de la antropocentrism la arborocentrism: de la viziunea care supune omului toate lucrurile, la una care intenționează să servească echilibrul natural simbolizat de copac. Mai precis, este vorba de a converti antropocentrismul trecând de la viziunea care supune toate lucrurile omului, la una care intenționează să-și pună incontestabilul primat cognitiv în slujba echilibrului natural. Chiar dacă ar fi doar dintr-un motiv de sustenabilitate. Aceasta este schimbarea radicală de viziune pe care ne-o impune timpul nostru în semnul unei ecologii profunde, sau chiar a unei ecosofii, pentru a relua terminologia inventată în acest sens de filosoful și alpinistul norvegian Arne Naess, care a fost primul care a făcut distincția între ecologie superficială și ecologie profundă prin inventarea termenului de ecosofie.
Prin ecologie profundă sau ecosofie nu se înțelege doar ecologia ca respect pentru mediu, care se traduce prin protecția aerului, a pădurilor, a apelor, a munților și a vieții planetei în ansamblu; se înțelege și ecologia ca viziune care gândește ființa umană și lumea într-o strânsă unitate, deoarece știe că misterul omului este de înțeles doar investigând natura lumii.
Cu toate acestea, sunt personal convins că și perspectiva opusă este valabilă: că misterul lumii devine la rândul său cu adevărat de înțeles doar investigând natura omului. Adică, este necesar să se exercite o gândire dialectică: lumea și ființa umană sunt unul și același lucru și în același timp nu sunt unul și același lucru. Aceasta înseamnă că filozofia trebuie să se dezvolte ca ecosofie fără a fi însă redusă la ecosofie. Cu alte cuvinte, cred că antropocentrismul care se referă la metafizica dualistă a supranaturii trebuie depășit, fără a cădea în extrema opusă a naturalismului care nu surprinde nicio diferență între om și alte ființe vii. Suntem animale, dar nu suntem doar animale.
4. Mister
Am folosit în mod conștient termenul mister, unul dintre cei mai abuzați termeni din domeniul teologic, un adevărat refugium theologorum et episcoporum[1]. Pentru a explica ce vreau să spun prin acest termen, folosesc un celebru pasaj din Einstein:
«Cel mai îndepărtat lucru de experiența noastră este ceea ce este misterios. Este emoția fundamentală de lângă leagănul artei adevărate și al științei adevărate. Cei care nu-l cunosc și nu mai pot fi uimiți și nu mai simt stupoarea, sunt ca morți, o lumânare stinsă de un suflu de aer. Experiența misterului – deși amestecată cu frica – a generat religia. Cunoașterea existenței a ceva ce nu putem pătrunde, cunoașterea manifestării celei mai profunde rațiuni și a celei mai radiante frumuseți, accesibile rațiunii noastre doar în formele lor cele mai elementare – această cunoaștere și această emoție constituie adevărata atitudine religioasă; în acest sens și numai în acesta, sunt un om profund religios»[2].
Când vorbim despre natură, nu vorbim doar despre o realitate care există acolo afară; vorbim mai presus de toate și despre o realitate care se află și aici înăuntru, adică despre configurația uimitoare a ființei care se traduce prin energie vitală, materie-mater, natură naturans și care are ca rezultat inteligența liberă, pasiunea ideală, inima. Nu întâmplător termenul latin „natura” provine de la verbul nasci, a naște; la fel cum cuvântul grecesc physis provine de la verbul phuo, care înseamnă a genera. Este generarea ființei în toate formele ei vitale (definite de grecescul bios, zoé, psyché și nous) care trebuie contemplată, protejată și predată. Cu alte cuvinte, este vorba de a înțelege că ființa care se manifestă în diferite forme este unitară, uneori ca viață biologică, alteori ca viață zoologică, uneori ca viață psihică, alteori ca viață noetică sau spirituală.
5. Natura ca punct fix (dar nu imobil)
Cred că natura reprezentată de copac este locul unde să ne lăsăm educați din nou cu privire la clasicismul obiectivității. De fapt, natura are un canon și ne dezvăluie un canon, înțelegând prin acest cuvânt exact ceea ce spune etimologia sa, având în vedere că termenul „canon” provine din „canna”[3] ca instrument de măsurare. Canonul este măsura. Estetica este măsură, armonie, proporție, echilibru – deși niciodată într-un mod static, ci întotdeauna dinamic și procesual. La rândul său, etica este măsură, armonie, proporție, echilibru – deși niciodată într-un mod static, întotdeauna dinamic și procesual.
De fapt, natura are nevoile ei, îngrijirea unei grădini sau a unei păduri necesită condiții precise, iar dacă dorim ca o plantă să crească în apartamentele noastre trebuie să o expunem la o anumită cantitate de lumină și să-i dăm o anumită cantitate de apă. Același lucru este valabil și pentru sănătatea trupurilor noastre și pentru orice alt fenomen natural. Contrar lui Nietzsche potrivit căruia „nu există fapte, ci doar interpretări”[4], natura ne educă cu privire la sensul realității: în ea nu există doar interpretări, există de asemenea și mai presus de toate, fapte. Există gesturi care pot spori bunăstarea și gesturi care pot mări disconfortul.
Din acest motiv natura ne educă să redescoperim realitatea și primatului ei, încredințând mintea și mâinile noastre pământului unui realism nou și mai conștient. Cred că de aceea ființele umane legate de pământ sunt de obicei mai fiabile, mai oneste, mai veridice: cu natura, de fapt, nu se poate minți, iar contactul zilnic cu aceasta ne educă să fim veridici și autentici.
Natura ne învață cultul realității, adică primatul binelui asupra răului, de vreme ce binele constă exact în aceasta, în serviciul obiectiv al realității, în special în ceea ce Albert Schweitzer numea Ehrfurcht vor dem Leben, o expresie tradusă de obicei cu „respect pentru viață” și care, după părerea mea, ar trebui redată mai bine prin „reverență față de viață”. De fapt, nu este doar o chestiune de respect juridic, există și o reverență spirituală care trebuie hrănită față de viață, față de această minune absolută izvorâtă din frigul și tăcerea spațiilor cosmice și din forja incandescentă a stelelor.
6. Natura maestră
Aș vrea să spun un ultim lucru. Natura ne învață și metoda prin care să practicăm știința binelui și a răului. De fapt, un lucru este evident pentru cei care o observă cu o anumită atenție: că ea este un sistem alcătuit din multe alte sisteme. Arborele este un sistem (rădăcină, trunchi, ramuri, frunze, fructe; apoi celule formate din molecule, iar acestea formate din atomi, care sunt formați la rândul lor din particule subatomice, care posedă o natură pe cât de corpusculară pe atât de ondulatorie) inserat într-un sistem (pâlcuri de arbori, păduri, parcuri…). Și ceea ce este adevărat pentru copac, este adevărat pentru orice alt fenomen natural, începând cu aerul pe care îl respirăm: nu există nimic care să nu fie un sistem.
Prin urmare, natura, simbolizată de pomul binelui și al răului, ne învață cu adevărat ce este binele și ce este răul. Binele este ceea ce introduce energie pozitivă în sistem, favorizând coeziunea și dezvoltarea acestuia: apa într-o măsură adecvată, lumina într-o măsură adecvată, un cuvânt bun, o privire prietenoasă, păstrarea unei destăinuiri prin tăcere, fidelitatea față de cuvântul dat, o masă caldă, ajutor financiar… Și ce este răul? Este ceea ce introduce energie negativă în sistem, blocând dezvoltarea acestuia și producându-i lacerarea: absența apei și a luminii, sau prea multă apă și prea multă lumină, un cuvânt otrăvitor, o privire ostilă, trădarea unei confidențe prin delațiune… Și de ce ar trebui deci să facem binele și să-l facem mereu, chiar și atunci când nu este convenabil? Pentru că venim din bine, iar făcându-l ne vom simți bine. Bunăstarea, naturală și mai ales spirituală, este ceea ce binele le oferă celor care îl cultivă.
Orfan de ideologii politice și credințe religioase capabile să ne dea unitate, nouă, occidentalilor postmoderni, timpul nostru trebuie să redescopere urgent un criteriu al binelui și răului, precum și al frumuseții, deoarece etica și estetica merg întotdeauna mână în mână. Sensul contribuției mele a constat în argumentarea faptului că acest criteriu este dat de copac, cel mai familiar și în același timp cel mai solemn simbol al Mamei Naturi.
Vito Mancuso, Aboca Live-Magazine, 5 martie 2021
Sursa: Vito Mancuso
Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor la Masterul în Meditație și Neuroștiințe de la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și frica) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).
[1] Refugiul teologilor și al episcopilor (n. tr.).
[2] Albert Einstein, Il mondo come io lo vedo (Cum văd eu lumea) [1934], in Il significato della relatività. Il mondo come io lo vedo, îngrijită de Emanuele Vinassa de Regny, tr. de Walter Mauro, Newton Compton, Roma 2014, p. 165. Sublinierele mele.
[3] Trestie (n. tr.).
[4] Friedrich Nietzsche, La volontà di potenza, Frammenti postumi ordinati da Peter Gast e Elisabeth Förster-Nietzsche [1906], nr. 481, ed. it. îngrijită de Maurizio Ferraris și Pietro Kobau, Bompiani, Milano 20014, p. 271.
