Îl voi ruga pe Tatăl și vă va da un alt Mângâietor

Duminica a 6-a a Paștelui – 17 mai 2020

Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 14, 15-21

În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: «Dacă mă iubiți, veți împlini poruncile mele și eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Paraclet ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede și nici nu-l cunoaște. Dar voi îl cunoașteți pentru că rămâne la voi și va fi în voi.

Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea. Voi însă mă veți vedea; pentru că eu trăiesc, veți trăi și voi. În ziua aceea, veți cunoaște că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine și eu în voi.

Cine are poruncile mele și le împlinește, acela mă iubește, iar cine mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi revela lui».

Ioan 14, 15-21

Suntem la capitolul 14 din Ioan, versetul 15: Dacă mă iubiți, veți împlini poruncile mele. Pentru prima dată în Evanghelie, Isus cere iubire față de sine; o iubire față de sine care se manifestă apoi în iubirea față de alții. Isus i-a făcut pe discipoli capabili să iubească prin spălarea picioarelor, iar acum cere iubire, spunând: Dacă mă iubiți, veți împlini poruncile mele. În realitate, Isus a lăsat o singură poruncă: „aceasta este porunca mea”, o poruncă nouă, în sensul de mai bună, care le înlocuiește pe toate celelalte. Isus subliniază că poruncile sunt ale lui, nu sunt poruncile lui Moise. Există o singură poruncă: „să vă iubiți unul pe altul, așa cum eu v-am iubit pe voi!”. Traducerea practică a acestei singure porunci, în multiplele situații în care este nevoie să arătăm această iubire, pentru Isus are valoare de poruncă.

Și eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt… Iar aici este un termen grecesc, care este intraductibil în limba noastră italiană. Încercarea anterioară în traducerea CEI [Conferința Episcopală Italiană] era „mângâietor”, dar apoi și-au dat seama că nu exprima semnificația profundă a cuvântului, așa că acum au revenit doar la transliterarea acestui termen, „Paraclet”. Ce este Paracletul? În greacă, Paracletul este cel care este chemat în ajutor, în apărare. Deci putem traduce prin: apărător, protector, salvator; iată, poate salvator este cel mai potrivit, dar niciunul dintre acestea nu epuizează termenul grecesc. Și este pentru prima dată când apare acest termen, care este exclusiv al Evangheliei după Ioan. Paraclet nu este numele Duhului, ci funcția sa, care este aceea de a ajuta.

Iar aici Isus oferă o indicație importantă, prețioasă: ca să rămână cu voi pentru totdeauna. Duhul Domnului, acest Duh care vine în ajutorul comunității și al individului, nu vine în ajutor în momentele de nevoie, când este invocat, ci prezența lui în comunitate este pentru totdeauna. Iubirea lui Dumnezeu nu răspunde nevoilor individului și comunității, ci le precedă. Așadar, acest lucru transmite multă seninătate comunității care se va afla în fața unei furtuni, precum cea pe care o va suferi Isus, opoziția, persecuția: „Fiți senini, aveți încredere pentru că Duhul este mereu cu voi!”.

Și Isus îl numește Duhul adevărului. Acest Duh face cunoscut adevărul despre Dumnezeu și cine este Dumnezeu? Dumnezeu este iubire, care se pune cu generozitate în slujba altora; este iubire care este întotdeauna în favoarea oamenilor. Acesta este Duhul adevărului. Și spune: pe care lumea nu-l poate primi. Lumea, aici, în Ioan, nu înseamnă creația, ci sistemul nedrept, în mod deosebit instituția religioasă. De ce pe Duhul adevărului lumea nu poate să-l primească? Pentru că Duhul adevărului este iubirea Tatălui, care este mereu în favoarea oamenilor. Lumea, chiar și instituția religioasă, se gândește în schimb doar la propria conveniență. Binele și răul sunt în funcție de propria conveniență, de aceea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede și nici nu-l cunoaște. Această lipsă de cunoaștere va fi acuzația pe care, de-a lungul întregii Evanghelii după Ioan, Isus o va adresa tocmai conducătorilor religioși: „în mijlocul vostru este Unul pe care voi nu-l cunoașteți”.

Dar pe ai săi Isus îi asigură: Însă voi îl cunoașteți pentru că rămâne… Iată, Isus insistă… Această prezență a Duhului care rămâne – așa cum Duhul care a coborât asupra lui Isus, rămâne asupra lui Isus, așa Duhul rămâne și în comunitate – la voi și va fi în voi.

Și apoi, iată asigurarea dată comunității: Nu vă voi lăsa orfani. Orfanul, în acea cultură, este persoana fără protecție, fără cineva care să aibă grijă de el. Isus ne asigură: nu, acest lucru nu se va întâmpla, pentru că voi veni la voi. Moartea lui Isus nu va fi o absență, ci o prezență, nu o îndepărtare, ci o apropiere și mai puternică. Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea. Deci, acest sistem nedrept, odată cu moartea lui Isus, nu îl va mai vedea. Voi însă mă veți vedea. Desigur, aici Isus vorbește nu despre vederea fizică, ci despre percepția interioară profundă, care ține de credință. Pentru că eu trăiesc și veți trăi și voi. Termenii grecești folosiți de acest evanghelist au semnificația vieții pentru totdeauna. Care este semnificația? Există o viață biologică care, pentru a crește, trebuie să fie hrănită, dar există o altă viață, care este viața interioară, cea care rămâne pentru totdeauna, care, pentru a crește, trebuie să hrănească. Așadar, cei care își orientează viața dăruind-o ca hrană pentru alții, o pun în sintonie cu cel care este Cel Viu prin excelență.

În ziua aceea, este ziua morții lui Isus și a dăruirii Duhului, veți cunoaște că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine și eu în voi. Isus anunță ceea ce va dezvolta apoi în capitolele următoare, această fuziune deplină a lui Dumnezeu și Isus, și a individului și a comunității. Ce vrea să spună evanghelistul? Ceva extraordinar de frumos: în comunitatea credincioșilor, Dumnezeu ia înfățișare umană, iar oamenii iau înfățișare divină. Deci există o fuziune între Dumnezeu și oameni… E un Dumnezeu care cere să fie primit în viața indivizilor, ca să se contopească cu ei, să le dilate capacitatea de a iubi și să facă din fiecare individ și din fiecare comunitate singurul adevărat sanctuar din care iradiază, se manifestă, iubirea sa, milostivirea și compasiunea sa.

Cine primește poruncile mele… Aici, într-adevăr, evanghelistul scrie: Cine are poruncile mele… Poruncile lui Isus nu sunt impuneri sau norme exterioare omului, ci sunt o energie vitală, interioară, care, când se manifestă, îi eliberează toată puterea. Deci, cine are poruncile mele… Și din nou Isus subliniază că sunt poruncile lui, nu sunt ale lui Moise. Și le împlinește, acela mă iubește. Este o iubire – împlinirea unei porunci – care nu-l diminuează pe om, ci îl potențează.

Și concluzia: Cine mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui. În această dinamică a iubirii primite și a iubirii comunicate, i se permite Tatălui să transmită o iubire tot mai mare, iar Isus se manifestă credinciosului, comunității, în așa fel încât credinciosul, comunitatea, să devină profetul capabil să manifeste cu viața sa, cu gândirea sa, însăși prezența Domnului.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice