Iar fața lui a strălucit ca soarele

Schimbarea la Față a Domnului – 6 august 2023

Fața lui a strălucit ca soarele – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi OSM

În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui a strălucit ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina. Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus!
Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: «Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie». Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos și iată că un glas din nor spunea: «Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulțumirea mea; de el să ascultați!».
Auzind, discipolii au căzut cu fața la pământ și s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, și atingându-i, le-a zis: «Ridicați-vă și nu vă temeți!». Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur.
Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: «Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut până când Fiul omului nu va fi înviat din morți!».

Matei 17,1-9

Ciocnirea lui Isus cu Petru (Mt 16,22-23) a fost determinată de incapacitatea discipolilor, reprezentați de Simon, de a înțelege moartea lui Cristos.

Isus intenționează să le arate discipolilor, pentru care moartea este sfârșitul a toate și semnul eșecului total al lui Mesia, care este condiția omului care trece prin moarte, de aceea „i-a luat pe Petru, pe Iacób și pe Ioan, fratele lui, și i-a condus deoparte, pe un munte înalt” (Mt 17,1).

Dacă în pustiu Satana a fost cel care l-a condus pe Isus „pe un munte foarte înalt” (Mt 4,8), unde îi oferise lui Cristos condiția divină ca să domine întreaga lume, acum Isus este cel care îl duce pe Simon, discipolul pe care l-a numit „Satană” (Mt 16,23), „pe un munte înalt” (Mt 17,1). Împreună cu Simon, Isus ia alți doi discipoli, pe Iacob și pe Ioan, frați care cu ambiția lor nestăpânită vor provoca dezbinare în grupul discipolilor (Mt 20,20-28).

Ceea ce Petru și fiii lui Zebedeu au în comun este faptul că ei cred că urmează un Mesia triumfător și îl împing pe Cristos pe calea puterii ca să participe la gloria lui. Ei sunt cei trei discipoli pe care Isus îi va dori cu el în momentul arestării lui, dar atât pe munte, cât și în Ghetsemani, cei trei se vor dovedi incapabili să-l urmeze pe Cristos (Mt 26,36-37).

Acum Isus îi conduce pe aceștia pe munte, locul unde locuiește Dumnezeu (Ps 68,17), și le arată că condiția divină nu se obține prin putere, ci prin dăruirea totală de sine. Isus le arată celor trei discipoli care este condiția omului care, pentru a comunica viață altor oameni, a trecut prin moarte: aceasta nu îl anihilează pe om, ci îl transformă, îngăduindu-i omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen 1,26), să-și atingă splendoarea maximă.

Pe munte, acțiunea creatoare a lui Dumnezeu este dusă la bun sfârșit în Isus, operând în el o transformare luminoasă: „Şi i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui a strălucit ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina” (Mt 17,2). Isus, „strălucirea gloriei lui Dumnezeu” (Evr 1,3), emană aceeași strălucire ca și soarele, cu care Dumnezeu era comparat (Ps 84,12), iar hainele lui orbitoare indică plinătatea gloriei divine (Mt 28,3).

Alături de Isus, le apar discipolilor cele două personaje care, conform tradiției populare, nu muriseră, ci fuseseră răpite în ceruri: Moise, asupra căruia, potrivit lui Iosif Flavius, „coborâse un nor și el a dispărut într-o vale” (Ant. IV, 8,48), și Ilie, care „a urcat într-o vijelie la cer” (2 Reg 2,11).

Moise și Ilie reprezintă promisiunile împărăției lui Dumnezeu, manifestate prin Lege și Profeți, pe care Isus a spus că vrea să le ducă la împlinirea lor deplină (Mt 5,17).

Legislatorul și Profetul, cei care în trecut au vorbit cu Dumnezeu pe Sinai (Ex 33,17; 1 Reg 19,9-13), acum vorbesc cu Isus, „Dumnezeul-cu-noi” (Mt 1,23). Ei nu se adresează discipolilor, ci dialoghează cu Cristos: Legea și Profeții nu au nimic de spus comunității creștine, decât prin Isus. Tot ceea ce în Vechiul Testament nu este în sintonie cu mesajul lui Cristos nu are valoare pentru viața credinciosului.

Acest moment important este tulburat de Petru, care se adresează lui Isus spunând: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise și unul pentru Ilie” (Mt 17,4).

Încă o dată, Simon își desfășoară rolul său de satană față de Isus. Acest discipol continuă să fie o piatră de poticnire pentru Cristos, iar acțiunea lui continuă să fie „după oameni” și nu „după Dumnezeu” (Mt 16,23).

Propunerea lui Petru adresată lui Isus trebuie plasată în atmosfera de așteptare a manifestării lui Mesia, pe care sărbătoarea cea mai populară a Israelului, cea a Corturilor (ebr. Sukkot), numită pur și simplu „sărbătoarea” (1 Reg 8,2), o reaprindea (In 7,2-4).

În timpul acestei sărbători evreii locuiau timp de șapte zile în corturi, în amintirea eliberării din Egipt (Lev 23,42-43) și în așteptarea biruinței definitive a „Domnului oștirilor” asupra celorlalte popoare (Zah 14,16-19).

Cu invitația de a face trei corturi, Petru îi propune lui Isus să se manifeste ca Mesia naționalist susținut de Lege și de Profeți. El nu îl plasează pe Isus în centrul celor trei personaje: locul cel mai important este ocupat de Moise („unul pentru tine, unul pentru Moise și unul pentru Ilie”).

Pentru Petru, Isus trebuie să calce pe urmele lui Moise și nu să-l înlocuiască: Mesia dorit este cel care se conformează Legii emise de Moise, făcând-o să fie respectată cu același zel violent al lui Ilie (1 Reg 18,20-40). Pentru el, Moise și Ilie sunt întotdeauna importanți și valabili: el nu a înțeles noutatea propusă de Cristos și încearcă să pună vinul nou al lui Isus în burdufurile vechi ale tradiției (Mt 9,17).

În timp ce Petru încă vorbește, Dumnezeu îi întrerupe brusc intervenția: „Acesta este Fiul meu cel predilect, în care este mulțumirea mea; de el să ascultați!” (Mt 17,5).

Porunca la imperativ, dată de Dumnezeu însuși, nu admite excepții și se referă la ceea ce Domnul i-a promis lui Moise: „Yahve, Dumnezeul tău va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un profet ca mine; de el să ascultați!” (Deut 18,15). Singurul pe care discipolii trebuie să-l asculte este Isus, singurul care reflectă pe deplin voința divină ca Fiu al lui Dumnezeu.

Moise și Ilie nu au fost decât niște slujitori ai Dumnezeului lor (Deut 34,5; 1 Reg 18,36) și au transmis un legământ între slujitori și Domnul lor. Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar legământul său este între fii și Tatăl lor.

„Auzind aceasta, discipolii au căzut pe față și s-au înspăimântat foarte mult” (Mt 17,6). În limbajul Vechiului Testament, „a cădea pe față” este un semn de înfrângere (1 Sam 17,49). Discipolii se simt învinși, în măsura în care simt că se spulberă visele restaurării Legii lui Moise prin imboldul vehement al lui Ilie și se tem, pentru că recunosc că se află în prezența unei manifestări divine și deci că trebuie să moară (Is 6,5).

În ciuda faptului că Isus le-a vorbit în mod repetat despre Dumnezeu ca Tată, ei continuă să gândească după categoriile tradiției religioase care insuflau frica de Dumnezeu („Nu poate omul să mă vadă și să rămână viu”, Ex 33,20).

„Dar, venind Isus, și atingându-i, le-a zis: «Ridicați-vă și nu vă temeți!»” (Mt 17,7). Gestul lui Isus, același gest pe care l-a folosit pentru a le reda bolnavilor sănătatea și morților viața (Mt 8,3.15), le dă putere să-și ridice ochii și îl văd pe „Isus singur”.

Moise și Ilie au fost eliminați din scenă: cel de care trebuie să asculte este Isus și nu Moise, și Cristos este cel pe care trebuie să-l urmeze, fără să spere la întoarcerea lui Ilie (Mt 17,10).

Ochii discipolilor, care acum s-au deschis, se vor închide din nou în Ghetsemani, unde Isus le va repeta invitația de a se „ridica” celor trei discipoli, care, în loc să fie solidari cu învățătorul lor, au adormit (Mt 26,40-46).

Pr. Alberto Maggi

Redactat de Pietro Tulio, 16/03/2014

Sursa: Gli Interrogativi della vita