I-a iubit până la sfârșit

Joia Sfântă – 09 aprilie 1998

I-a iubit până la sfârșit – Omilia părintelui Alberto Maggi la Liturghia Cinei Domnului

Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit.
În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon –, știind că Tatăl a dat toate în mâinile sale şi că de la Dumnezeu a ieşit şi că la Dumnezeu merge, s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ștergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.
A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: «Doamne, tu să-mi speli picioarele?». Isus a răspuns şi i-a zis: «Ceea ce fac eu, tu nu înțelegi acum, dar vei cunoaște după aceasta». Petru i-a spus: «Nu-mi vei spăla picioarele în veci!». Isus i-a răspuns: «Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine». Simon Petru i-a spus: «Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul». Isus i-a zis: «Cine a făcut baie nu are nevoie să-și spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Şi voi sunteți curați, dar nu toți». Căci îl știa pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: «Nu toți sunteți curați».
După ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a așezat iarăși la masă şi le-a spus: «Înțelegeți ce am făcut pentru voi? Voi mă numiți Învățătorul şi Domnul şi bine spuneți, pentru că sunt. Așadar, dacă eu, Domnul şi Învățătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceți așa cum v-am făcut eu».

Ioan 13,1-15

Dintotdeauna, în seara Joii Sfinte, pentru a comemora și retrăi cina lui Isus, Biserica, cu o alegere inteligentă, nu a prezentat o evanghelie care să relateze gesturile care însoțesc cuvintele lui Isus asupra pâinii și a vinului, ci, în mod straniu, această evanghelie pe care am ascultat-o: o evanghelie importantă pentru că manifestă adevărata semnificație a ceea ce urmează să facem. În această Evanghelie Ioan, autorul acestui pasaj pe care l-am auzit, îl prezintă pe Isus ca singurul care l-a cunoscut pe Dumnezeu. Ioan este categoric în această privință: „nimeni nu l-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu”. Singurul care l-a văzut este Isus. Deci numai din ceea ce spune și face Isus este posibil să înțelegem cine este Dumnezeu. Isus în această cină nu ne oferă o lecție de smerenie, ci manifestă în mod vizibil cine este Dumnezeu: Dumnezeul care în diferitele religii a fost dintotdeauna gândit și prezentat ca un monarh absolut, care cere să fie slujit și ascultat, un Dumnezeu cu care devenise tot mai greu să comunici din cauza preoților care impuneau reguli, prescripții, jertfe… Ei bine, în această cină Isus spulberă toate acestea și prezintă adevărata față a lui Dumnezeu. Și acest lucru este important pentru a înțelege ceea ce urmează să facem.

În cadrul cinei pe care o celebrăm, Isus prezintă un Dumnezeu care se pune în slujba alor săi. Nu suntem aici, nici în această seară, nici în celelalte dăți când participăm la Euharistie, pentru a-i aduce un cult lui Dumnezeu, pentru a-l face să fie mulțumit, pentru a-i oferi ceva. Cina Domnului, Euharistia, este acel moment în care comunitatea se așază, se odihnește pentru că Dumnezeu se pune în slujba ei. Nu un cult pe care noi îl aducem lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care se pune în slujba noastră pentru a ne arăta tot ce este el. În această cină, Isus manifestă chipul lui Dumnezeu, se pune în slujba noastră și anulează toate distanțele, toate imaginile lui Dumnezeu așezat pe tron. Semnul distinctiv al lui Isus, care este cheia acestei evanghelii, Isus nu și-l scoate, ci rămâne pe el: este șorțul. Iar șorțul este semnul celui care, din iubire, în mod voluntar se pune în slujba alor săi.

Iar acest serviciu pe care Isus, manifestare vizibilă a lui Dumnezeu, îl face celor care îl urmează nu este un serviciu care coboară cu condescendență de sus în jos, nu este Domnul care își revarsă harurile, ci, așa cum a înțeles bine Paul în scrisorile sale, „slab cu cei slabi”, Isus pornește de la partea cea mai murdară și necurată a individului, picioarele. Pe atunci exista concepția despre un Dumnezeu extrem de pur și orice impuritate a omului făcea imposibilă comuniunea cu Dumnezeu. Omul avea nevoie să se supună unor ritualuri complicate de purificare făcute din liturgii, oferte și jertfe. Ei bine, prin acest gest Isus spulberă toate acestea. Omul credea că trebuie să fie curat pentru a se apropia de Domnul. Isus îi spune: nu, primirea Domnului este ceea ce te face curat. Și aici, într-o clipă, Isus nu numai că spală impuritățile picioarelor, ci împreună cu apa aruncă aceste murdării, el aruncă toată acea serie de structuri pe care preoții le puseseră între Dumnezeu și om. Toate acele dificultăți de a obține iertarea din partea lui Dumnezeu, tot acel set de practici religioase, sacrificiale, pentru a fi siguri că suntem în deplină comuniune cu Domnul. Curăția cu Dumnezeu nu derivă din eforturile și meritele omului, ci este inițiativa lui Isus. Nu omul este cel care, prin intermediul ritualurilor, al jertfelor, devine curat pentru a obține comuniunea cu Domnul, ci prezența Domnului este cea care îl face pe om curat indiferent de conduita sau comportamentul său moral.

Iată atunci că Petru reacționează, pentru că Isus într-o clipă, cu acest gest al său, spulberă mii de ani de tradiție religioasă și mii de ani de conturare a chipului lui Dumnezeu. Isus, un Dumnezeu în slujba oamenilor, slab cu cei slabi, are grijă el să elimine acea parte impură a omului. Nu îi revine omului să o facă. Isus, deși ar fi putut să facă asta, nu cere: „Și acum spălați-mi picioarele!”, adică îndepărtați impuritățile care împiedică comuniunea cu mine. Isus spune: „Eu sunt cel care mă pun să vă spăl picioarele”. Iar acest lucru îl face pe om pe deplin senin. Singura preocupare și ocupație a omului este cum să îmbrățișeze această iubire și să o transforme în slujire și împărtășire cu ceilalți. Poate că există, și cu siguranță există, aspecte pe care noi le considerăm a fi impurități în viața noastră: este sarcina Domnului să le elimine și să le purifice.

În această cină care este strâns legată, și este important ca noi să înțelegem bine, de sâmbăta Învierii, se află prima dintre cele două fericiri pe care le proclamă Isus. În Evanghelia după Ioan sunt două fericiri: una legată de gestul pe care l-a făcut Isus: „Fericiți sunteți dacă înțelegeți ce am făcut și dacă veți face unii altora ceea v-am făcut eu vouă”, iar cealaltă fericire este aceea a Învierii, când Isus spune: „Fericiți cei care cred fără a avea nevoie să vadă”.

Dacă îl primim în această seară pe acest Isus care se pune în slujba noastră și manifestăm asta printr-o slujire a celorlalți, aceasta este garanția care ne permite să-l experimentăm pe Isus cel înviat. Vom vedea sâmbătă seara că nu este posibil să credem că Isus a înviat pentru că este scris într-o carte sau pentru că așa suntem învățați. Avem nevoie de o experiență personală, în această seară Isus ne oferă ocazia. Cine primește această slujire și apoi o transformă în slujire generoasă față de ceilalți, va avea o experiență concretă și vizibilă a lui Isus înviat.

Și în curând, ca expresie a îmbrățișării acestei semnificații a cinei lui Isus, a spălării picioarelor, vom face acest gest al parfumului, de asemenea strâns legat de Înviere. Isus l-a înviat pe Lazăr, învingând rezistența surorilor care îi spun: „Doamne, deja miroase urât”. Moartea miroase urât, Isus spune: „dar nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?”. Experiența învierii lui Lazăr este condiționată de faptul de a crede. Dacă crezi, vei vedea, dacă nu crezi, nu vei vedea nimic. Iar când comunitatea îl vede pe acest înviat, face o cină și sora lui Lazăr îl unge pe Isus, iar mireasma se răspândește în toată casa. În timp ce moartea miroase urât, sărbătoarea vieții care triumfă asupra morții miroase plăcut. Și Isus îi cere comunității să păstreze această mireasmă pentru ziua înmormântării sale, adică să păstreze mireasma unei vieți care devine slujire din iubire și care descoperă în interiorul ei o calitate indestructibilă: „păstrați-o pentru momentul morții mele!”. Iată deci că gestul pe care îl vom face în curând cu acest unguent, prin care ne vom invita unii pe alții să fim o mireasmă a vieții, adică să ne punem în slujba celorlalți, eliberează acele calități indestructibile ale vieții care ne vor asigura că (și, din păcate, se întâmplă, în momentele vieții noastre în care ne aflăm concret în fața morții celor dragi, a persoanelor cu care am trăit) păstrăm acest parfum și știm, nu pentru că ne-au spus alții, ci pentru că am experimentat noi înșine, că viața este capabilă să învingă moartea.

Acum, deci, cu un scurt moment de reculegere, să îl îmbrățișăm pe acest Isus care începe să spele cea mai murdară parte a existenței noastre. Fiecare dintre noi este marcat de anumite greșeli deosebite, fiecare dintre noi purtăm în suflet poate de ani de zile o rușine nemărturisită, aspecte ale vieții noastre pe care nu ne-am dori ca cineva să le vadă. Să-l lăsăm în această seară pe Isus să le spele și să le curețe. Și să nu facem ca Petru: „Nu, Doamne, nu-ți voi permite niciodată să-ți murdărești mâinile”. Isus nu își murdărește mâinile, el, care este viață, atinge părțile bolnave ale existenței noastre pentru a le da din nou viață.

„Așa cum v-am făcut eu, și voi trebuie să vă spălați picioarele unii altora”. Isus, în slujirea altora, nu s-a înjosit. Slujirea noastră față de ceilalți nu numai că nu ne diminuează, ci ne înalță pentru că ne dăruiește însăși demnitatea condiției divine.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici