Homosexualitate: doctrina represivă a Bisericii

Biserica continuă încă să susțină că relațiile homosexuale „sunt condamnate în Sfânta Scriptură ca depravări grave și, mai mult, sunt prezentate drept consecință fatală a respingerii lui Dumnezeu”. Dar, după cum reconstruiește pe ilLibraio.it pr. Alberto Maggi, doctrina represivă a Bisericii este construită pe fundații foarte instabile. Iar mai devreme sau mai târziu va ajunge să înțeleagă că în ochii lui Dumnezeu „nimeni nu trebuie să fie numit profan sau necurat” – Reflecția biblistului

CRIMA ORIBILĂ

Înainte ca maghiarul Karl-Maria Kertbeny să inventeze termenul de homosexualitate în 1869, Biserica nu vorbea despre homosexuali, ci despre sodomiți, cu referire la episodul legendar relatat în Cartea Genezei. Sodoma, principalul oraș al pentapolisului canaanit, era înfloritor „precum grădina lui Yahve” (Gen 13,10) și din acest motiv a fost ales de Lot când s-a despărțit de Abram (Gen 13,12). Dar „oamenii din Sodoma erau răi și păcătuiau mult împotriva lui Yahve” (Gen 13,13). Profetul Ezechiel, pentru care păcatele Sodomei erau „mândria, lăcomia și trândăvia indolentă”, acuză locuitorii cetății că nu-și întind mâinile spre cei săraci și lipsiți, că au devenit superbi și au săvârșit ceea ce este abominabil înaintea lui Yahve” (Ez 16,49-50); în Cartea Înțelepciunii, tocmai neglijența față de îndatorirea sacră a ospitalității este motivul pedepsei divine: „Nu i-au primit pe necunoscuții care soseau… va avea loc o judecată pentru că i-au primit cu ostilitate pe străini” (Înț 19,14.15).

Nereușind să găsească în acel oraș nici măcar zece oameni drepți (Gen 18,31), Yahve a decis să-l șteargă de pe fața pământului. Picătura care a umplut vasul mâniei Dumnezeului lui Israel a fost când într-o seară Lot a găzduit doi îngeri. Bărbații din cetate, aflând acest lucru, „s-au înghesuit în jurul casei, de la tânăr la bătrân, tot poporul din toate colțurile”, și i-au cerut lui Lot să-i scoată afară pe oaspeții săi ca să poată abuza de ei (Gen 19,4-5). Lot nu a vrut să consimtă, nu atât pentru o chestiune de moralitate, cât pentru faptul că oaspetele este sacru, iar proprietarul casei este responsabil pentru siguranța sa chiar cu prețul propriei sale vieți (Ps 23,5). Lot este dispus să cedeze dorințelor locuitorilor Sodomei „cele două fiice care încă nu au cunoscut bărbat; permiteți-mi să vi le scot afară și faceți ceea ce doriți cu ele, ca să nu faceți nimic acestor bărbați, pentru că au intrat sub umbra acoperișului meu” (Gen 19,8). Dar mulțimea a încercat să spargă ușa. Din fericire, îngerii au intervenit și l-au scos din cetate pe Lot și pe toți apropiații săi, dându-i undă verde lui Dumnezeu pentru a dezlănțui mânia sa de moarte. Într-adevăr, „Yahve a făcut să plouă asupra Sodomei şi Gomorei sulf şi foc de la Yahve din ceruri. A distrus această cetate și întreaga vale împreună cu toți locuitorii cetății și cu toată vegetația pământului” (Gen 19,24-25).

Un episod similar poate fi citit în Cartea Judecătorilor și privește cetatea Ghibeea de lângă Betleem (Jdc 19,11-30). Un levit, călătorind cu concubina sa și unul dintre servitorii săi, negăsind adăpost a acceptat ospitalitatea unui bătrân generos. De asemenea și aici, ca și în Sodoma, unii bărbați ai orașului, aflând despre asta, au înconjurat casa și i-au spus proprietarului: „Scoate-l pe omul care a intrat în casa ta, pentru că vrem să abuzăm de el”. Bătrânul, apelând la datoria sacră a ospitalității, a refuzat, dar a spus că este dispus să le acorde atât fiica, care era virgină, cât și concubina, zicând: „violați-le şi faceți-le ce va fi plăcut în ochii voștri, dar nu săvârșiți împotriva omului acesta o astfel de infamie!” (Jdc 19,24). Situația a fost rezolvată de levit, care și-a luat concubina și a dat-o bărbaților care au asediat casa, și care „au violat-o toată noaptea până dimineața”, până au omorât-o (Jdc 19,25). La fel și în acest episod, transgresarea nu privește sexualitatea, ci datoria sacră a ospitalității. Concluzia îngrozitoare a episodului este că levitul a tăiat apoi cu un cuțit trupul femeii în douăsprezece bucăți, pe care le-a trimis ca avertisment în tot teritoriul lui Israel… Este surprinzător faptul că în episodul din Ghibeea, spre deosebire de cel din Sodoma, nu există nicio pedeapsă divină asupra violatorilor, ci doar răzbunarea israeliților, care în mod evident învățaseră bine de la Yahve și acționau acum în numele său, printr-un teribil masacru care a lăsat douăzeci şi cinci de mii o sută de morți pe câmpul de luptă (Jdc 20,35.46).

Din aceste episoade, care aparțin legendei și nu istoriei, Biserica Catolică a elaborat o teologie care a ajuns să califice sodomia drept cel mai grav păcat, care merită, la fel de ca cetatea Sodomei, să fie pedepsit cu foc. Neputând baza această judecată pe învățătura lui Isus, care nu spune nimic în această privință, singurele fundamente fragile ale Sfintei Scripturi pe care Biserica și-a construit doctrina împotriva sodomiților au fost câteva versete din Cartea Leviticului, unde se spune: „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie: este un lucru abominabil” (Lev 18,22); „Dacă un bărbat are relații cu un bărbat cum ar avea cu o femeie, să fie dați la moarte amândoi: au făcut un lucru abominabil. Sângele lor va cădea asupra lor” (Lev 20,13). Absența unei condamnări similare împotriva femeilor este elocventă: interdicțiile nu sunt legate de sexualitate, ci de procreare, în măsura în care era încălcată porunca divină: „Fiți rodnici și înmulțiți-vă” (Gen 1,28).

Potrivit culturii vremii, de fapt, bărbatul era cel care năștea copilul, în timp ce femeia era doar recipientul care primea materialul seminal pentru a-i livra apoi la timpul potrivit odrasla, dar nu contribuia cu nimic al ei (Cf. Is 45,10). De asemenea, s-a încercat justificarea interzicerii relațiilor de același sex pe baza a ceea ce este scris în Scrisoarea către Romani, unde Paul invectivează atât împotriva femeilor care „au schimbat raporturile naturale cu cele contra naturii”, cât și împotriva bărbaților care, „abandonând raportul firesc cu femeia, s-au aprins de patimă unii pentru alții, săvârșind fapte nerușinate bărbați cu bărbați” (Rom 1,26-27). Întrucât nu exista noțiunea de homosexualitate, și anume atracția normală pe care o poate avea o persoană față de alta de același sex, Paul vedea acest comportament ca o deviere, pe baza a ceea ce credea că este „raportul natural”. Opiniile sale cu privire la acest subiect au aceeași valoare ca atunci când afirmă că „natura însăși este cea care ne învață că este necuviincios ca bărbatul să poarte părul lung” (1 Cor 11,14), identificând conceptul de natură cu cultura care variază în funcție de populații.

Pe aceste fundații șubrede s-a construit doctrina represivă a Bisericii care, după alternarea perioadelor de toleranță și represiune, odată cu pontificatul papei Pius al V-lea (1568) a ajuns la forme inumane împotriva sodomiților, care au fost închiși, torturați, arși, pentru ceea ce însuși Pius al V-lea a definit a fi o „crimă oribilă” care trebuie reprimată cu cel mai mare zel posibil. Multe măsuri represive se refereau la „clericii care se fac vinovați de această crimă nefastă și care nu sunt înspăimântați de moartea sufletelor lor”. Pentru aceștia Papa decide „să fie predați severității autorității seculare, care aplică legea civilă… pentru a fi supuși supliciului, după cum este prevăzut de legea corespunzătoare care îi pedepsește pe laicii afundați în acest abis” (Pius al V-lea, Costituția Horrendum illud scelus, din 30 august 1568, în Bullarium Romanum, t. IV, c. III, p. 33).

Autoritatea seculară obedientă a pus în practică voința Papei prin condamnarea și prăjirea la foc a persoanelor vinovate doar că au iubit, putând conta pe sprijinul predicării fanatice a clerului care considera pedeapsa atroce a rugului ca fiind dorită de Isus însuși atunci când, vorbind despre viță, a spus că fiecare mlădiță care nu aduce rod trebuia tăiată, aruncată și arsă în foc (In 15,6). Dacă pentru Bernardino din Siena (1380-1444), care avea o fixație asupra acestei teme, nu exista pe lume un păcat mai grav „decât cel al sodomiei blestemate” (Predica XXXIX), pentru Girolamo Savonarola (1452-1498) sodomiții trebuiau arși pe rug ca jertfă de bună mireasmă oferită lui Dumnezeu.

Astăzi sodomiții nu mai sunt rumeniți la foc, dar Biserica susține în continuare că relațiile homosexuale „sunt condamnate în Sfânta Scriptură ca depravări grave și, mai mult, sunt prezentate drept consecință fatală a respingerii lui Dumnezeu” (Declarația Persona humana a Congregației pentru Doctrina Credinței, 29 decembrie 1975) și că „actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate. Sunt contrare legii naturale” (Catehismul Bisericii Catolice, art. 2357).

Mai devreme sau mai târziu, în măsura în care se va converti la vestea cea bună a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană, Biserica va înceta să lege „poveri apăsătoare şi greu de purtat pe umerii oamenilor” (Mt 23,4; Fap 15,10) și va ajunge să înțeleagă că în ochii lui Dumnezeu „nimeni nu trebuie să fie numit profan sau necurat” (Fap 10,28), în măsura în care există doar făpturile sale pe care el le iubește necondiționat și cărora nu le va cere socoteală pentru cei pe care i-au iubit, ci doar dacă au iubit.

Pr. Alberto Maggi 28/05/2021

Sursa: ilLibraio.it

părintele Alberto Maggi

AUTORUL – Alberto Maggi (în fotografia mare a lui Basso Cannarsa, n.r.), frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim.

Biblist și colaborator asiduu al ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondatorul Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (MC), se ocupă cu divulgarea Sfintelor Scripturi, interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, niciodată a puterii. La editura Garzanti a publicat Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri); Due in condotta (Doi la purtare); La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi) (o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari). Noua sa carte, care va fi lansată în această vară, este Essere amici della gioia (A fi prietenii bucuriei), (ed. Garzanti).

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it

Fotografie antet: Pr. Alberto Maggi, fotografie de Basso Cannarsa