„Halloweenul nu este triumful răului”

Biblistul Alberto Maggi către ultra-catolici: „Halloween-ul nu este triumful răului”

„În fiecare an, pe măsură ce se apropie petrecerea de Halloween, se reia cu forță cruciada ultra-catolicilor care văd în acest eveniment triumful răului…”. Pe ilLibraio.it comentariul fratelui Alberto Maggi, biblist: „De ce super-catolicii se tem să râdă?”

Teama de a zâmbi

În fiecare an, pe măsură ce se apropie petrecerea de Halloween, se reia cu forță cruciada ultra-catolicilor care văd în acest eveniment triumful răului, un fel de sabat satanic, populat de vrăjitoare, diavoli, demoni, și orice altă creatură infernală. Acești cruciați zeloși sunt mereu în război, trebuie să lupte împotriva cuiva tot timpul, iar dacă nu găsesc dușmanul, îl inventează. Pentru ei petrecerea de Halloween este o atracție irezistibilă, nu se mai pot abține și scot la iveală toată răutatea reprimată și violența verbală împotriva celor care zâmbesc la această petrecere.

De unde vine toată această ranchiună? De ce super-catolicii se tem să râdă? Pentru ei, care trăiesc fără îndoială o spiritualitate a lor, aceasta este înțeleasă ca ceva opus trupului, carnalității, materiei, ceva care intră în conflict cu fericirea umană, ca și cum, pentru a fi spirituali, ar trebui să renege o parte importantă și esențială a vieții lor, cea a simțurilor și a plăcerii. Pentru ei, spiritualitatea pare să fie relegată în lumea spiritului și nu a materiei, a divinului și nu a umanului, a religiosului şi nu a profanului, a eternului şi nu a temporalului.

Toate acestea sunt cauzate de faptul că în catolicism suntem moștenitorii unei spiritualități care, desprinzându-se de Evanghelii, a devastat uneori iremediabil viața credincioșilor. Unul dintre marii responsabili ai acestei devastări a fost un papă din Evului Mediu, Inocențiu al III-lea. Când încă era cardinal, a scris Disprețul față de lumea aceasta, o carte care timp de aproximativ șase secole a fost un bestseller și a format, sau mai degrabă a deformat, spiritualitatea creștină.

Lotariu, confundând pesimismul său sumbru cu inspirațiile sfinte, a scris: „Omul este conceput de sângele putred prin ardoarea libidoului, și se poate spune că deja lângă cadavrul lui stau viermii funești. Când era viu a produs limbrici și păduchi, după moarte va produce viermi și muște; când era viu a produs fecale și vărsături, după moarte va produce putregai și duhoare; când era viu a îngrășat doar o singură persoană, după moarte va îngrășa numeroși viermi… Fericiți cei care mor înainte să se nască și care înainte de a cunoaște viața au încercat moartea… pe măsură ce trăim, încontinuu murim și vom sfârși prin a fi morți când vom termina să trăim, pentru că viața muritoare nu este altceva decât o moarte trăitoare…” (De contemptu mundi 3,4).

Daunele cauzate de această literatură întunecată (este suficient să menționăm Imitațiunea lui Cristos) au fost devastatoare. De-a lungul secolelor teologia s-a ocupat mai mult de suferință decât de bucurie, de mortificare decât de plăcere, de plâns mai mult decât de râs („Isus nu a râs niciodată” era în secolul al XVIII-lea imperativul predicatorilor incapabili să zâmbească), iar haina de doliu a devenit uniforma preoților și a călugărițelor.

Teologii s-au interesat mai mult de moarte decât de viață. Singura viață care i-a interesat era viața veșnică, viața de apoi. Viața pământească nu era altceva decât o imensă vale de lacrimi în care sufletele evlavioase și devotate se bălăcăreau în așteptarea morții: „Dimineața gândește-te că nu vei ajunge să vezi seara: iar când vine apoi seara, nu îndrăzni să speri în ziua de mâine. Fii, deci, mereu pregătit…!” (Imitațiunea lui Cristos, XXIII, 1).

O spiritualitate care diviniza suferința și moartea nu avea alt remediu decât să-i învețe pe credincioși să-și pună singura speranță în viața de apoi, singura demnă de a fi numită astfel. Fericirea oamenilor în această existență nu era luată în vedere.

Prin spiritualitate creștină, evanghelică, se înțelege o viață călăuzită, potențată, îmbogățită de Duhul lui Isus, Duhul Sfânt, forța vitală care provine de la Dumnezeu și este însăși viața lui Dumnezeu care este comunicată. Această spiritualitate nu intră în conflict cu viața, ci o potențează, nu este o rivală a fericirii, ci o permite, nu diminuează persoana, ci o îmbogățește, nu îi ia zâmbetul, ci îl luminează.

Pr. Alberto Maggi, 29/10/2016

Sursa: ilLibraio.it

Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Arhéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” (www.studibiblici.it) din Montefano (Macerata), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. A publicat, printre altele: Roba da preti (Chestii de-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu) și Versetti pericolosi (Versete periculoase). Poate fi găsită în librării, publicată de Garzanti, cartea Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață).