Granițele milostivirii

Familia doctrinei bisericești corespunde cu adevărat planului lui Dumnezeu?

Contrar multor altor dăți, Papa nu a surprins pe nimeni cu discursul de ieri la Tribunalul Rota Romana, un text întru totul conform scenariului, același discurs pe care nu numai Benedict al XVI-lea și Ioan Paul al II-lea, ci și toți ceilalți 263 de Papi l-ar fi putut ține.

Francisc a spus că «nu poate exista confuzie între familia dorită de Dumnezeu și orice alt tip de unire», pentru că familia tradițională (adică cea «întemeiată pe căsătoria indisolubilă, unitivă și procreativă») aparține «visului lui Dumnezeu și al Bisericii sale pentru mântuirea omenirii». Există așadar un model canonic al familiei, în comparație cu care toate celelalte forme de unire afectivă și permanentă sunt niveluri mai mult sau mai puțin intense a ceea ce Papa a definit drept «o stare obiectivă de eroare». Tocmai de aceea numai familia doctrinei bisericești merită numele de familie, în timp ce toate celelalte merită termenul mai puțin intens de „unire”.

Dar este chiar adevărat că familia doctrinei bisericești corespunde planului lui Dumnezeu? Sau este și ea o expresie socială specifică, născută într-un anumit moment al istoriei și deci destinată să se estompeze într-un alt moment, așa cum se întâmplă chiar în zilele noastre în cadrul societăților occidentale? Cred că referendumul din Irlanda foarte catolică, cu care a fost schimbată constituția pentru a permite persoanelor de același sex să se căsătorească, este o lecție pentru catolicism de care nu se poate face abstracție, dar care nu este luată în considerare la Roma. În realitate, faptul că familia evoluează și se schimbă, o arată deja limbajul. Termenul „familie” derivă din latinescul familia și deci pare dotat cu o stabilitate mai mult decât milenară, dar dacă consultăm dicționarul vedem că termenul latin, departe de a fi restrâns la modelul de familie al doctrinei catolice, exprimă o gamă de semnificații mult mai largi: «Complex de sclavi, servitute; trupă, familie împreună cu slugile; companie de comedianți; întreaga casă care cuprinde membri liberi și sclavi; stirpe, șleahtă, gintă». Același lucru este valabil și pentru greaca Noului Testament, limba revelației divine pentru creștinism, care cunoaște o semnificație complet asemănătoare latinei, întrucât folosește în acest sens termenul oikia, care înseamnă în primul rând „casă” (de aici derivă și termenul „parohie”, format din oikia + prepoziția parà care înseamnă „lângă”). Chiar și în ebraica biblică, casă și familie sunt sinonime, a spune „casa lui David” este același lucru cu „familia lui David”: adică se face trimitere la familie, cuprinzând soții, copii, sclavi, concubine, bunuri mobile și imobile.

Deci limbile revelației lui Dumnezeu nu cunosc termenul de familie în sensul folosit de doctrina catolică tradițională și reafirmat ieri de Papa. Nu-i așa că e puțin ciudat? Ciudățenia devine și mai mare dacă deschidem Biblia. Este adevărat că acolo citim că „bărbatul îl va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa și cei doi vor fi un singur trup” (Geneza 2,24), dar dacă analizăm existențele concrete ale bărbaților aleși de Dumnezeu ca vehicule ale revelației sale vedem un scenariu foarte diferit, cu alte forme de familie: Abraham a avut 3 soții (Sarah, Agar și Chetura), Iacob 2, Esau 3, David 8, Solomon 700. Lăsându-l la o parte pe Solomon, care efectiv a exagerat, nu există un singur cuvânt de mustrare în Biblie cu privire la ei. Ce să spunem? Cuvântul lui Dumnezeu este împotriva planului lui Dumnezeu? Sau este vorba de texte care trebuie interpretate istoric? Dar dacă trebuie interpretate istoric textele biblice, cum să nu spunem că trebuie interpretat istoric modelul de familie al doctrinei bisericești?

Acest lucru ar trebui să conducă, în opinia mea, la evitarea afirmațiilor precum «stare obiectivă de eroare». Viața de zi cu zi, în concretețea ei, ne învață că există uniuni deloc tradiționale ale ființelor umane în care armonia, respectul, iubirea sunt vizibile pentru toți, și, invers, uniuni cu ditamai sacramentul catolic în care viața este un iad. Suntem așadar cu adevărat siguri că doctrina catolică tradițională despre familie este coerentă cu afirmația atât de dragă Papei Francisc potrivit căreia «numele lui Dumnezeu este milostivire»?

Evident că eu aș putea să mă înșel, dar simt că pot spune că Dumnezeu nu are în minte familia, și cu atât mai puțin pe cea a Codului de drept canonic. Are în minte mai degrabă la relația armonioasă la care cheamă toate ființele umane, pentru că sensul de a fi în lume este exact relația armonioasă, care se explicitează în diferite moduri și care își găsește împlinirea în iubire. Fiecare individ este chemat la iubire: acesta este sensul vieții umane conform nucleului revelației creștine. Astfel încât nimeni nu trebuie să poată fi exclus de la posibilitatea unei iubiri depline, totale, recunoscute chiar și în mod public. Și tocmai acesta este motivul pentru care ne căsătorim: pentru ca iubirea noastră, dintr-un fapt pur și simplu privat, să capete o dimensiune publică, politică, în măsura în care este recunoscută de polis. Această iubire poate fi definită ca fiind integrală, întrucât integrează dimensiunea subiectivă cu dimensiunea publică și obiectivă a existenței umane.

Nașterea unor ființe umane cu o înclinație sexuală inextirpabilă față de persoanele de sexul lor este un fapt, deloc minor de altfel: ele trebuie să rămână structuralmente excluse de la posibilitatea iubirii integrale? În realitate, aspirația la iubirea integrală trebuie să fie recunoscută ca un drept inalienabil al oricărei ființe umane dobândit la naștere. Iubirea integrală este un drept nativ, primordial, radical, adică privește însăși rădăcina ființei umane și nimeni nu poate fi privat de acest drept. Adesea, în trecut, mulți au fost privați, și chiar și astăzi, în multe părți ale lumii, deseori continuă să fie privați de acest drept. Astăzi, însă, a sosit momentul să susținem în modul cel mai explicit că toți au dreptul să se realizeze în iubirea integrală, heteroafectivă și homoafectivă deopotrivă. Maturitatea unei societăți se măsoară după posibilitatea oferită fiecărui cetățean de a realiza dreptul nativ la iubirea integrală, dar eu cred că și maturitatea comunității creștine se măsoară după capacitatea de a-i primi pe toți fiii lui Dumnezeu așa cum au venit pe lume, neexcluzând pe nimeni.

Ce înseamnă că «numele lui Dumnezeu este milostivire» pentru cei care se nasc homosexuali? Este destul de ușor să spunem că Dumnezeu este milostivire atunci când ne aflăm în prezența unor cazuri elaborate de secole de experiență. Mai greu este atunci când ne aflăm în fața cererii de recunoaștere a demnității depline din partea celor care au fost nevoiți să-și reprime identitatea timp de secole. Aici milostivirea nu poate fi exercitată decât prin modificarea viziunii noastre asupra lumii, adică prin încălcarea tabuului doctrinei. Dar tocmai aici se măsoară adevărul evanghelic, aici se vede dacă valorează mai mult sâmbăta sau omul. Aici Papa Francisc își joacă o mare parte din valoarea profetică a pontificatului său.

Vito Mancuso, La Repubblica, 23 ianuarie 2016

Sursa: Vito Mancuso