Globalizarea și religiile

Modelul din zilele noastre este omul care cu cât câștigă și cheltuiește mai mult, cu atât valorează mai mult, altfel nu am avea salarii atât de mici pentru profesori și atât de mari pentru influenceri.

Religia egoului crede numai în bani, dar iubirea și stima nu pot fi cumpărate

Religiile, în special creștinismul și islamul, au visat dintotdeauna să globalizeze lumea readucând-o la ascultarea față de ele, dar între timp lumea a fost globalizată de economie. Iar realizarea visului religiilor din partea economiei a adus în mod inevitabil o nouă paradigmă etică și antropologică, pentru că în mințile contemporane economia nu mai este doar o știință care analizează producția de bogăție și alte chestiuni conexe, nu mai este deloc o știință precum fizica, ci, exact ca religia, a devenit și o morală. Mai mult decât atât, este morala câștigătoare, modelul normativ, canonul. Este adevăratul Nou Testament al societății moderne, al cărui triumf produce următoarea metamorfoză: de la religia lui Dumnezeu la religia eului.

Astfel, ființa umană globalizată a trecut de la homo sapiens la homo faber et consumens: de la o ființă care își punea calificarea esențială în cult și cultură, la o ființă care o pune în producție și consum (trecând de la a crede că trăiește pentru ceva mai important decât ea, la a crede că nu există nimic mai important decât ea). De aceea, modelul inspirator al zilelor noastre este omul care câștigă și care cheltuie, care cu cât câștigă și cheltuie mai mult, cu atât mai mult valorează, și care, în conformitate cu o tendință tot mai evidentă, nu se mai interesează deloc de cultură, pe care chiar o ia în râs și o disprețuiește. Dacă nu ar fi așa, nu am avea un sistem care să atribuie salarii nesatisfăcătoare profesorilor și să acopere cu bani personaje suspecte și iluzorii numite „influenceri”, și care să acorde unui fotbalist într-o zi cât câștigă un medic într-un an și uneori de-a lungul întregii vieți.

Adevărata carte sfântă din zilele noastre, care face ca toate cărțile sfinte anterioare (de religie, de filozofie, de politică) să fie vechi, este evanghelia economiei. De fapt, pentru a se ține în picioare, totul trebuie să se conformeze logicii economice, ea este criteriul care face ca fiecare aspect al acțiunii umane să fie canonic sau apocrif. Dacă un eveniment sau o instituție nu primește degetul mare ridicat de la responsabilul cu contabilitatea, la fel ca împăratul roman cu gladiatorii, nu va supraviețui.

Este corect să fie așa? Socotelile trebuie să iasă întotdeauna, sau uneori pot să nu iasă? Dacă socotelile trebuie să iasă mereu, este pentru că banii au ca scop banii; dacă socotelile pot uneori să nu iasă este pentru că banii vizează ceva mai important. Ce? Ce este mai important decât banii? Ceea ce este mai important decât banii este ceea ce nu poate fi cumpărat cu bani. Adică timpul, iubirea, cultura, demnitatea, stima. Nimeni, de exemplu, nu își poate cumpăra stima. Puteți cumpăra timpul unei ființe umane, trupul, cuvintele, dar nu și stima. Stima nu poate fi cumpărată, este o donație liberă. Astăzi, însă, se crede că totul poate fi cumpărat cu bani, că fiecare ființă umană are prețul ei și că este doar o chestiune de a-l identifica și de a plăti.

Ei bine, în acest orizont în care se crede că toate socotelile trebuie să iasă pentru că scopul banilor este să producă alți bani și totul poate fi cumpărat cu bani, sarcina cercetării spirituale este să ne amintească că există ceva care nu este de vânzare. Este să lupte pentru ca ființele umane să nu se aplatizeze devenind «unidimensionale», așa cum preconiza Herbert Marcuse în 1964, ci să-și mențină stratificarea lor multiplă. Astăzi, când economia a devenit o religie, misiunea religiei este să le reamintească ființelor umane că «nu numai cu pâine trăiește omul». Este clar că fără pâine și fără economia care o produce nu există viață umană, dar problema este ținta, scopul. Trebuie să ne amintim întotdeauna de Kant și de imperativul său categoric: «Acționează în așa fel încât să tratezi umanitatea, atât în ​​tine, cât și în alții, întotdeauna ca scop și niciodată doar ca mijloc». Când acționăm față de noi înșine ca un scop? Scipio Africanul (chiar cel cu coiful pe care Italia «și-l puse pe cap») spunea: «Niciodată nu sunt mai activ decât atunci când nu fac nimic». Există o activitate care nu coincide cu operativitatea exterioară și care totuși este productivă. Ba chiar ne conferă mai multă ființă, având în vedere că condotierul roman continua: «Niciodată nu sunt mai singur decât atunci când sunt singur cu mine însumi». El vorbea despre ceea ce numea otium, care în acest caz nu este dulcea trândăvie, ci cultivarea minții și a inimii. Este munca grădinăritului interior. De fapt, lucrând asupra noastră facem cea mai prețioasă muncă: aceea de a învinge singurătatea interioară care ne face să ne simțim rău și ne face să ne înconjurăm de oameni și lucruri, de știri și zgomote, de frica de a nu rămâne singuri cu noi înșine. Aceasta este marea lucrare umană a ființelor umane: a cultiva propria interioritate, a avea momente de reculegere, a practica ceea ce Carlo Maria Martini numea «dimensiunea contemplativă a vieții».

Nu este vorba de a acționa împotriva sau în ciuda economiei, este vorba de a da acestei științe, astăzi considerată absolută, un criteriu superior. Dacă vrem să ne salvăm. Spun să ne salvăm ca ființe umane, fără a continua să distrugem ecosistemele planetei noastre și fără a cădea pradă unor mașini umanoide care sunt mult mai performante și mai convenabile din punct de vedere economic decât noi.

În acest punct, însă, este inevitabil să ne întrebăm: la ce folosește ceea ce am spus? Putem oare schimba sistemul economic în care suntem cufundați? Cel puțin din 1848, data Manifestului partidului comunist al lui Marx și Engels, filosofia a încercat să schimbe sistemul economic, dar la aproape două secole după acel incipit viguros («Un spectru bântuie Europa, spectrul comunismului») rezultatul este sub ochii tuturor: spectrul comunismului nu mai sperie și nu mai fascinează pe nimeni, în timp ce sunt cu totul altele spectrele care bântuie Europa și ne fac să tremurăm. Același lucru este valabil și pentru avertismentele religiei, la fel de falimentare, să ne gândim la rezultatul cuvintelor lui Isus: «Fericiți voi, cei săraci! Vai vouă, bogaților!», în timp ce lumea repetă în orice moment cu veselie exact contrariul: «Vai vouă, săracilor! Fericiți cei bogați!».

Dar dacă privim lucrurile de sus cu o privire mai amplă, bilanțul nu pare atât de negativ: cel puțin la noi nu mai sunt sclavi, nici iobagi, nu se mai muncește douăsprezece sau treisprezece ore pe zi ca la începutul revoluției industriale, mizeria familiilor este în mare parte depășită, drepturile muncitorilor sunt recunoscute și chiar suficient de protejate. Iar dacă uneori se întâmplă contrariul, legea intervine și îi eliberează și pedepsește pe cei responsabili. Apoi astăzi asistăm la fenomenul așa-numitei „Marii Demisii”: cei care pot își dau demisia de la locurile de muncă pe care le consideră insuficient de satisfăcătoare din punct de vedere uman și își reiau viața, conștienți că nu trăiesc pentru a munci, ci muncesc pentru a trăi și că există ceva mai important decât cariera (în 2022 în SUA erau peste 40 de milioane cei care și-au părăsit locul de muncă; la noi peste 2 milioane, cu o medie de peste 180.000 de demisii pe lună). Este un fenomen negativ sau pozitiv? Cu siguranță semnalează prezența ereticilor în raport cu dogma primatului absolut al economiei.

Pe lângă aceasta, aș dori să adaug că datorită activității mele am intrat în contact cu unele companii mari din țara noastră și mă bucur să pot spune că am rămas cu o impresie optimă, ajungând să îmi fac ideea că, dacă țara noastră, în ciuda a toate, încă mai rezistă, este datorită sistemului de companii. Am văzut atenție față de bilanțul social, față de teritoriu, față de calitatea relațiilor umane, adesea am întâlnit un acut simț al responsabilității față de angajați, uneori sinceră recunoștință reciprocă. Când sunt conduse bine și cu clarviziune, companiile înseși sunt primele care conștientizează că socotelile nu trebuie să iasă întotdeauna, că uneori trebuie lăsate să nu iasă, pentru că „neieșind” alimentează încrederea și umanitatea.

Aș dori să închei spunând că suntem chemați să ne remodelăm utopia: înainte de a schimba lumea, este vorba de a nu lăsa lumea să ne schimbe. A nu lăsa lumea să ne reducă la marfă. A nu privi noi orice lucru și orice persoană ca pe o marfă. Iar această schimbare poate fi deja practicată aici și acum de fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi este un sistem economic, un fel de companie, și putem alege cărui lucru să-i acordăm întâietate: negotium-ului sau otium-ului, obiectelor sau culturii, lui „a avea” sau lui „a fi”. Cel mai bun mod de a schimba lumea este să îmbunătățim acea mică bucată de lume asupra căreia avem cu adevărat putere și care suntem noi înșine. Gandhi spunea: «Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!».

V-am vorbit ca teolog, laic, dar oricum teolog, iar dacă această disciplină foarte străveche, care este teologia, mai are astăzi o valoare, este aceea de a ne aminti că nu trăim numai cu pâine, că nu suntem doar marfă, nici doar «genă egoistă». Inteligența și iubirea de care suntem capabili, și care nu pot fi cumpărate, constituie adevăratul scop al vieții noastre.

Vito Mancuso, 2 iunie 2023. Articol publicat în cotidianul La Stampa.

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.