Giordano Bruno, rugurile sufletului
Rugul filosofului de acum 422 de ani a fost o retrogradare culturală, a provocat ruptura dintre credință și rațiune pe care încă nu am vindecat-o. Aniversarul părintelui „lumilor infinite” ne oferă posibilitatea de a regândi sinergia tuturor cunoștințelor. Furoarea științei.
La începutul anului 1599, cardinalul Robert Bellarmin, pe atunci iezuit și inchizitor, astăzi sfânt și învățător al Bisericii, i-a oferit lui Giordano Bruno posibilitatea de a-și salva viața. Condiția? Să abjure opt propoziții luate din operele sale. De opt ani în închisorile Inchiziției, filosoful a părut la început să accepte, dar apoi a refuzat și a fost ars de viu. Rugul a avut loc la Roma în Campo de’ Fiori la 17 februarie 1600. De ce Bruno nu a abjurat? Cu șaptesprezece ani mai devreme, descriindu-și gândirea unei necunoscute doamne Morgana B., el declarase: «Cu această filozofie sufletul meu crește, mintea mea se extinde». El avea o filozofie care sporea sufletul și magnifica intelectul, iar atunci când gândirea este adevărată, adevărată nu în sensul de exactă, ci în sensul de autentică, adică adânc înrădăcinată în existență, transformă viața. Și dacă el a refuzat să abjure, acest lucru s-a datorat faptului că a survenit în el puterea filozofiei sale care i-a întărit sufletul și i-a magnificat intelectul, dându-i posibilitatea să înfrunte moartea cu demnitate și curaj, după cum mărturisesc cronicile vremii.
Chiar și astăzi plătim cu toții consecințele acelui rug, la care trebuie adăugată abjurarea la care Galileo a fost forțat treizeci și trei de ani mai târziu pentru a evita sfârșitul lui Bruno. Italia, la acea vreme centru al culturii umaniste și științifice, a început involuția pe care o cunoaștem cu toții. Cercetarea științifică, care până atunci era în armonie cu credința și spiritualitatea (Copernic, Galileo, Kepler, Newton, protagoniști ai revoluției științifice, erau credincioși) a început să se desprindă de religie și astăzi oamenii de știință sunt în mare parte atei. Același lucru este valabil și pentru filozofie: cei mai mari filozofi ai modernității erau credincioși, evident fiecare în felul lui, să ne gândim la Descartes, Pascal, Locke, Vico, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, dar astăzi cei mai mulți sunt de acord cu afirmația atribuită lui Schopenhauer: «Ori gândim, ori credem». Iar în ceea ce privește spiritualitatea, a rezultat situația astfel descrisă de Spinoza la câteva decenii după rugul lui Bruno: «Pentru popor religie înseamnă a aduce cinste supremă clerului». Acel „clericalism”, pe care papa Francisc îl indică astăzi drept cel mai mare rău al Bisericii, nu coboară de pe lună, ci apare ca o consecință logică a istoriei.
Bellarmin era un iezuit, iar fondatorul iezuiților, Sfântul Ignațiu de Loyola, la finalul Exercițiilor spirituale avertizează: «Pentru a fi siguri în toate, trebuie să păstrăm întotdeauna acest criteriu: ceea ce eu văd că este alb trebuie să cred că este negru, dacă așa stabilește Biserica ierarhică» (Exerciții spirituale, nr. 365, regula a treisprezecea). Această Biserică ierarhică care de secole ne-a învățat să o iubim mai mult pe ea decât adevărul, care a vrut să-și păzească puterea mai mult decât orice altceva și, prin urmare, ardea persoanele care îi puneau sub semnul întrebării doctrina, exprimă în modul cel mai evident negarea învățăturii lui Isus potrivit căruia «sâmbăta este pentru om și nu omul pentru sâmbătă».
Karl Barth, unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, a scris: «Biserica l-a răstignit pe Cristos». Evident că nu se referea la Biserica istorică, ci la instituția care suprimă libertatea conștiinței, care (fie ea numită biserică, sau sinagogă, sau partid, sau în alte moduri) este întotdeauna aceeași și din acest motiv se poate spune că instituția care l-a ars de viu pe Giordano Bruno este aceeași care cu cincisprezece secole mai devreme l-a răstignit pe Isus prin puterea romană, așa cum este aceeași care de-a lungul istoriei a condamnat, întemnițat și uneori ucis mistici și spirituali (printre care Marguerita Porete, Meister Eckhart, Jan Hus, Miguel Servet, Giulio Cesare Vanini) și care în secolul al XX-lea a persecutat mari profeți precum pr. Romolo Murri, pr. Ernesto Buonaiuti, pr. Turoldo, pr. Balducci, pr. Milani, pr. Mazzolari, pr. Arturo Paoli, ca să mă limitez la câțiva italieni.
Eu cred că plaga purulentă a pedofiliei clerului, care afectează Biserica peste tot în lume, are mult de-a face cu dictatura intelectuală la care își supune membrii, exercitând o represiune asupra minții care astfel nu ajunge la acea vârstă a maturității, simbol al Iluminismului, descrisă de Kant, și astfel rămâne intim infantilă și îi caută tocmai pe cei care nu sunt încă adulți. Același lucru este valabil și pentru omisiunile de denunțare a preoților pedofili la autoritățile de poliție din partea episcopilor respectivi, preocupați mai întâi de toate de protejarea onoarei Bisericii ierarhice.
Giordano Bruno, interpret radical al lui Copernic, respingea geocentrismul și antropocentrismul tradițional, susținând că pământul nu se află în centrul universului și că ființele umane nu sunt ființe privilegiate, ci împărtășesc cu toate celelalte vietăți condiția pe care el o denumește «mutație vicisitudinală a întregului». În acest univers infinit și fără centru, în care nimeni nu ocupă o poziție privilegiată și totul se schimbă în funcție de vicisitudinile necontrolate, este vorba de găsirea unei orientări în viață și asta se poate realiza prin conectarea cu divinul. Tocmai acesta a fost scopul filosofiei lui Bruno: «Intenția mea prima și principală, mijlocie și accesorie, ultima și finală în această țesere a fost și este de a aduce contemplația divină». Această contemplație se obține printr-o anumită stare interioară pe care el o numea «furoare», «furori eroice». Pentru el, de fapt, nu exista nicio separare între natură și divinitate; susținea, în schimb, că «lumina divină este mereu prezentă; se oferă mereu, cheamă și bate mereu la ușile simțurilor noastre și ale altor puteri cognitive și de învățare». Este vorba doar de deschidere spre plinătatea vieții și atunci când rațiunea se alătură sferei emoționale și sentimentale, avem condiția privilegiată numită furoare. Sunt valabile pentru el aceste cuvinte ale lui Albert Einstein: «Marile spirite religioase din toate timpurile s-au remarcat prin acest tip de sentiment religios care nu cunoaște nici dogme, nici un Dumnezeu conceput după chipul omului… tocmai printre ereticii fiecărei epoci găsim oameni copleșiți de cel mai înalt sentiment religios».
Zilele noastre au o nevoie enormă de a redescoperi o spiritualitate la înălțimea vremurilor noastre, care nu se poate naște decât în dialog cu știința și filozofia, redând astfel minții acea armonie și încredere fără de care se usucă și devine un aseptic și lacom calculator. În acest scop, însă, trebuie să dispară dogmatismul și trebuie să exceleze iubirea necondiționată și umilă pentru căutarea adevărului, pe care nimeni nu-l posedă pentru că este mereu mai mare și de care fiecare are nevoie.
Între Piața Sfântul Petru și Campo de’ Fiori sunt mai puțin de trei kilometri. Când un Papă va face cei trei mii de pași aducând un omagiu memoriei unui fost călugăr dominican care a fost ars de viu de unul dintre predecesorii săi, atunci poate că vor lua naștere condițiile pentru spiritualitatea de care timpul nostru și mai ales tinerii noștri au nevoie urgentă.
Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în La Stampa, 17 februarie 2022
Sursa: Vito Mancuso
Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).
