Francisc și iubirea mai puternică decât legea

«Să se poată înțelege mai bine misterul iubirii lui Dumnezeu», scrie Papa Francisc în scrisoarea apostolică de încheiere a anului jubiliar, dar termenul «mister» poate fi aplicat, ba chiar trebuie să fie aplicat iubirii ca atare.

Iubire? Iertare? În această lume unde totul este calcul, tehnică, performanță; în această lume în care totul răspunde unei logici a legalului, utilului, profitabilului, necesarului; în această lume în care întotdeauna toți trebuie să plătească orice lucru cu bani, dar și mai mult cu libertatea, timpul, viața; în această lume a celor tari, vicleni, puternici și prepotenți, în această lume care este și va fi mereu astfel, sarcina Bisericii, declară în sfârșit un Papă, este alta: să nu fie încă o instituție guvernată de putere și bogăție, ci să fie un „semn al contradicției”, paradox, scandal, și astfel să facă trimitere la un alt stil și la o altă posibilă viață. Este utopia gratuității, a dezinteresului, a generozității, nobleței sufletești: a tuturor lucrurilor la care se referă Francisc spunând «milostivire». Acest cuvânt ușor uleios și uzat pentru limbajul contemporan și pe care aproape că nu îl mai folosește nimeni, capătă odată cu el o nouă aromă și o prospețime neașteptată.

Pentru lumea în care trăim și muncim, legea este și va fi mereu importantă, lumea nu se poate lipsi de ea, la fel cum nu se poate lipsi de sabie pentru a-i pedepsi pe transgresori. Dar sarcina acelei nebunii care se numește creștinism este alta. Și, în sfârșit, de mai bine de trei ani a sosit un Papă „de la capătul lumii” ca să reafirme că Biserica există pentru a indica că în adâncul existențelor noastre există ceva mai important decât legea și ordinea și că acel ceva este ființa umană în concretețea ei. Alcătuită și din acele dezordini umane pe care Biserica le numește „păcate”. Și din acea dezordine foarte deosebită care este avortul.

Nu că pentru Papa păcatele nu mai sunt relevante și avortul nu mai este un păcat. Dimpotrivă: «Aș vrea să reafirm cu toate forțele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieți nevinovate». Avortul ca atare nu va fi niciodată acceptabil pentru conștiința creștină, deoarece aceasta este convinsă că în fața unei vieți diferite de a ei, domnia Eu-ului trebuie să se oprească și să înainteze cu cel mai mare respect, sub însemnul non-violenței și al acelei culturi a păcii care trebuie să fie aplicată de către state în rezolvarea conflictelor și de către tot mai multe persoane în hrănirea și tratarea animalelor. Acea mică ființă chemată pe lume fără să știe și care acum, în pântecele mamei sale, vrea doar să trăiască, trebuie protejată și lăsată să subziste în elanul ei vital: nu este nevoie să fim creștini pentru a recunoaște acest lucru, toate religiile o fac, la fel ca numeroși filosofi, printre care Giordano Bruno și Noberto Bobbio. Dar un lucru este avortul, altul este femeia care avortează și medicul care îi face avortul. Dacă aceste persoane înțeleg răul comis față de acea ființă nevinovată (uneori comis pentru a evita alte rele mai amenințătoare), Biserica lui Francisc este gata să acorde iertarea în cel mai simplu mod, pentru că ceea ce era rezervat până acum episcopilor este acum în mod obișnuit acordat tuturor preoților.

Papa scrie: «Acord de acum înainte tuturor preoților, în virtutea slujirii lor, facultatea de a-i dezlega pe cei care au săvârșit păcatul de avort». De ce? Pentru că «pot și trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă și pe care nu poate să-l distrugă».

Suntem la ani lumină distanță de acea intransigență care în 2009 a condus un episcop brazilian la excomunicarea mamei și a medicilor care au făcut avortul unei fetițe de 9 ani, însărcinată în urma violențelor tatălui ei vitreg și care își risca viața chiar și din cauza faptului că ar fi fost vorba de o naștere de gemeni. La acea vreme, la Vatican, purtătorul de cuvânt al Consiliului Pontifical pentru Familie [Consiliul Pontifical pentru Familie și-a încetat activitatea în iunie 2022, iar competențele și funcțiile sale au fost asumate de Dicasterul pentru Laici, Familie și Viață] l-a susținut pe episcop, afirmând că Biserica «nu-şi poate trăda niciodată vestirea, care este aceea de a apăra viața de la zămislire până la sfârșitul ei firesc, chiar și în fața unei drame umane atât de puternice». Papa Francisc, în schimb, spune altceva: nu mai poziționează Biserica în apărare ca o santinelă rigidă, ci în atac, în centrul lumii, pentru a vesti nebunia iubirii universale pe care el o numește milostivire. Această poziție a sa va putea să deschidă o dezbatere cu privire la numărul tot mai mare al medicilor obiectori de conștiință? Dacă este adevărat că avortul este întotdeauna un rău, este la fel de adevărat că uneori (de exemplu în caz de viol sau de pericol pentru viața mamei) este un rău necesar pentru a evita alte rele mai mari.

Mulți denigratori ai Papei vor avea acum argumente suplimentare pentru a-l acuza de laxism. Dar ei nu știu ce spun. Nu există nici cea mai mică urmă de laxism în acest document, nici în întreaga predicare, nici în persoana austeră a papei Francisc. Dacă chiar e vorba, există rigoarea atentă a celui ce a înțeles cu adevărat în ce constă revoluția evanghelică, prea des trădată de aparatele bisericești, preocupate de putere și ordine, și nu de a fi coerente cu acea iubire evanghelică care își dorește întotdeauna numai binele concret al persoanei concrete, și care din acest motiv știe să fie mai puternică chiar și decât legea, inclusiv cea ecleziastică.

Vito Mancuso, teolog și scriitor, La Repubblica, 22 noiembrie 2016

Sursa: Vito Mancuso