Fiul omului se va așeza pe tronul său de mărire

Duminica a 34-a de peste an, Cristos, Regele Universului – 20 noiembrie 2011

Fiul omului se va așeza pe tronul său de mărire și îi va despărți pe unii de alții – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

În capitolul 25 din Matei, versetele 31-46, ne este prezentată ultima învățătură importantă a lui Isus, pe care evanghelistul o îngrijește în mod deosebit. În această învățătură, Isus declară că comportamentul care permite îmbrățișarea sau nu a vieții definitive nu privește atitudinea pe care am avut-o față de Dumnezeu, ci față de om.

Un Dumnezeu care s-a făcut om le cere oamenilor să dea socoteală pentru comportamentul lor față de semenii lor. Iar Isus proclamă în acest mesaj că atunci când va veni Fiul omului, adică omul în plinătatea condiției divine, în gloria lui… se va așeza pe tronul gloriei sale. Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile. Isus ia ca model un pasaj bine-cunoscut din tradiția ebraică în care se spunea că Domnul se va așeza pe tronul său având în mâini sulul legii.

Și oricine va fi împlinit această lege va intra în gloria sa. Ei bine, această judecată nu este o judecată universală, pentru toți. De fapt, Matei scrie: se vor aduna înaintea lui toate neamurile. El folosește termenul grecesc ethne care indică națiunile păgâne; deci nu este o judecată pentru poporul lui Israel și nu este pentru comunitatea creștină. Este pentru cei care nu l-au cunoscut niciodată pe adevăratul Dumnezeu. Acesta este destinul lor.

Ei bine, Isus spune că îi va despărți pe unii de alții așa cum păstorul desparte oile de capre. În timp ce în tradiția ebraică se spunea că Dumnezeu scria acțiunile omului într-o carte pentru a vedea apoi dacă balanța este pozitivă sau negativă, Isus, asemenea pescarului, știe să deosebească peștele bun de peștele putred, sau, asemenea fermierului, știe să deosebească roadele bune de roadele stricate și astfel știe să distingă persoanele care s-au realizat prin iubire de cele care s-au gândit doar la ele însele.

Celor care s-au realizat le va spune: Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii! Adică sunt cei care au realizat planul lui Dumnezeu asupra omenirii. Ce lucru extraordinar au făcut pentru a realiza acest proiect? Au răspuns nevoilor elementare ale oamenilor, au întâmpinat suferințele oamenilor, au fost sensibili la necesitățile celorlalți. Iar Isus enumeră șase acțiuni prin care se comunică viață (a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetați, etc.) și niciuna dintre acestea nu se referă la comportamentul față de Dumnezeu.

Ceea ce ne permite să avem viață veșnică nu este comportamentul religios, ci comportamentul uman. Ne uimește să regăsim în aceste șase acțiuni vizitarea celor închiși, pentru că cei deținuți în închisori pe vremea aceea nu trezeau nicio milă; erau persoane care au fost pedepsite pe bună dreptate. Atunci îi vor răspunde cei drepți… Cei drepți sunt cei fideli – în acest caz cei fideli omului. Cei drepți sunt uimiți și spun: Când te-am văzut flămând și ți-am dat să mănânci, sau însetat și ți-am dat să bei? Și așa mai departe.

Și răspunsul lui Isus: Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre acești frați ai mei mai mici… adică oamenilor nevăzuți ai societății, celor marginalizați, excluși, nevoiași… mie mi-ați făcut. Acest lucru nu justifică o anumită formă de spiritualitate căreia îi place să-l vadă în celălalt pe Isus, ci ne spune că trebuie să-i privim pe ceilalți așa cum îi privea Isus. Deci nu să-i iubim pe alții pentru Isus, ci să-i iubim împreună cu Isus și asemenea lui Isus.

Și apoi iată sentința pentru cei din stânga: Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic. În timp ce înainte Isus a spus „veniți, binecuvântații Tatălui meu”, pentru că Tatăl binecuvântează, aici, după aceea, spune „blestemații”, dar nu spune „Tatălui meu”. De cine au fost blestemați? De ei înșiși.

Cei care se închid față de viață se blestemă pe ei înșiși. Acest blestem, singura dată când îl găsim în Evanghelia după Matei, ne amintește de primul mare blestem care este în Biblie pentru Cain, ucigașul fratelui său: „Fii blestemat!”. Oricine neagă ajutorul unei alte persoane o ucide. Și deci este blestemat ca un asasin. Deși acesta nu este un blestem din partea lui Dumnezeu, ci oamenii înșiși s-au blestemat singuri pe ei închizându-se față de viață, închizându-se față de nevoile altora. S-au gândit numai la ei înșiși și nu la alții.

În focul cel veșnic, adică cel care distruge totul, pregătit pentru diavol… Și este ultima dată când apare diavolul și se anunță înfrângerea lui definitivă, pentru că focul era cel care elimina totul. Și îngerii lui, literalmente „trimișii lui”. Aceste persoane au fost trimise de diavol, pentru că în loc să comunice viață ca primii, au comunicat doar moarte.

Atunci îi vor răspunde și ei… Iar aici răspunsul este diferit. În timp ce primii au spus „când te-am văzut flămând și ți-am dat să mănânci?”, aceștia, într-un mod mult mai grăbit, rezumă totul. Când te-am văzut flămând sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare și nu ți-am slujit?

Deci rezumă situațiile de necesitate față de care au fost indiferenți. Este interesant verbul folosit, „a sluji”; aceștia nu au nimic de-a face cu un Dumnezeu care nu cere să fie slujit, ci să slujească. Ei cred că îl slujesc pe Domnul, dar nu știu că Domnul nu a venit să fie slujit, ci a venit să slujească. Ei cred că l-au slujit prin practici religioase, poate chiar proclamându-l ca Domn.

Ei bine, Isus nu are nimic de-a face cu aceștia. Isus nu-i cunoaște pe cei care nu au iubit. În acest pasaj, Domnul nu îi va întreba pe oameni dacă au crezut, ci dacă au iubit; nu îi va întreba dacă au urcat la templu, ci dacă și-au deschis casa celor nevoiași. Nu îi va întreba dacă au oferit, ci dacă și-au împărțit pâinea cu cei flămânzi.

Și iată sentința: Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre acești [frați] mai mici, mie nu mi-ați făcut. Și vor merge aceștia în chinul veșnic… literalmente „pedeapsa veșnică”. Termenul „pedeapsă” provine din verbul care înseamnă „a mutila”. Pedeapsa nu este cauzată de Tatăl, ci ei înșiși sunt cei care s-au pedepsit în măsura în care viața lor este o viață mutilată, care nu a ajuns la plinătate. S-au gândit să se hrănească numai pe ei înșiși și nu i-au hrănit pe alții. Deci este o viață mutilată.

Iar cei drepți, în viața veșnică. Isus îl citează pe profetul Daniel, dar inversează finalul. În timp ce finalul profetului Daniel vorbea despre „infamie veșnică”, Isus îl schimbă în ceva pozitiv, cu o imagine pozitivă, cu viața veșnică. Pentru a avea viață veșnică este suficient să răspundem nevoilor de bază ale oamenilor. Nu se cer acțiuni extraordinare, ci doar acțiuni umanitare.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici