Filozofiile războiului

Război este mereu, război nu este niciodată: expresia patologică a umanității

Mulți gânditori au surprins în conflicte semnificația inevitabilă de a fi între două extreme. Dar apare o a treia poziție, cea a celor care consideră lupta ca pe o boală

În aceste zile îmi revine în minte adesea răspunsul lui Mordo Nahum dat lui Primo Levi în timpul întoarcerii lor de la Auschwitz. Evreu poliglot din Salonic numit „grecul”, Mordo Nahum era unul despre care Levi afirmă că «de puține ori în viața mea, înainte și după, am simțit o asemenea înțelepciune concretă impunându-mi-se deasupra capului». I-a explicat că atunci când este război trebuie să te gândești în primul rând la două lucruri, la pantofi și la mâncare, și exact în ordinea aceasta, pentru că fără pantofi nu poți merge să cauți mâncare. Levi a obiectat: «Dar războiul s-a terminat». Răspunsul grecului: «Război este mereu». Luând aceste cuvinte în serios, Levi și-a intitulat cartea „Armistițiul”, pentru a sublinia tocmai faptul că «război este mereu», așa că nu poate exista pacea, ci doar armistițiul.

Afirmația lui Mordo Nahum reflectă o filozofie precisă. Este o viziune de ansamblu asupra lumii, a naturii, a istoriei, a omului și a divinului, explicitată pentru prima dată în Occident de un alt grec, filozoful Heraclit, numit skoteinós și anume obscur, care în schimb a ajuns să declare în modul cel mai clar: «Polemos [conflictul] este tatăl tuturor lucrurilor și este regele tuturor» (DK 22 B 53). În aceeași perioadă, în Sicilia, un alt filozof, Empedocle, concepea realitatea ca o dialectică a două forțe originale, Prietenia și Disputa, susținând că aceasta din urmă «este cauza corupției nu mai puțin decât a realității lucrurilor» (DK 31 B 37). Mai târziu, mulți alți gânditori, dorind să înțeleagă esența realității, au surprins în război o expresie firească și inevitabilă a ființei și a desfășurării ei, atât ca natură, cât și ca istorie, printre care Machiavelli și Giordano Bruno. Pentru Hobbes, nu numai politica mondială, ci și societatea civilă poate fi descrisă ca un «război al tuturor împotriva tuturor», iar pentru a simți puterea punctului său de vedere nu este nevoie să ne gândim la Ucraina, este suficient să ne gândim la un condominiu, sau chiar la o familie. Hegel, al cărui idealism nu avea nimic de-a face cu moralismul, ci se pretindea a fi fenomenologie, spunea despre război că «prin el se menține sănătatea etică a popoarelor»; și adăuga: «Așa cum mișcarea vântului prezervă marea de putregaiul la care ar fi redusă printr-un calm de durată, tot așa războiul prezervă popoarele de putregaiul la care ar fi reduse printr-o pace durabilă sau chiar perpetuă» (Filosofia dreptului, nr. 324, cu aluzie polemică la Kant, după cum vom vedea). Marx și Nietzsche, părinți nobili ai stângii și ai dreptei, împărtășeau fiecare în felul său această filozofie a istoriei. Astăzi ea este și viziunea dominantă asupra naturii în domeniul științific, iată de exemplu cuvintele lui Richard Dawkins, un biolog evoluționist: «Eu cred că imaginea unei naturi „cu dinții și ghearele însângerate” rezumă într-un mod admirabil concepția modernă a selecției naturale» (Il gene egoista (Gena egoistă), p. 4). Deci cine este Putin? Un fenomen perfect natural. La fel sunt și ucrainenii care se apără, Occidentul care îi înarmează, chinezii care îl susțin pe Putin, islamiștii care se pregătesc să sărbătorească ruinele la care Allah a condamnat Occidentul și orice alt actor de pe scena mondială: toți lupi înfometați care devorează prada lipsită de apărare pentru că aceasta este condiția în care „toți” ne naștem.

Pe frontul diametral opus al afirmației «război este mereu» se situează filosofia conform căreia «război nu este niciodată»: este viziunea asupra lumii numită astăzi pacifism, la fel de antică. Din câte știu, primul și cel mai consecvent susținător al acesteia a fost indianul Mahavira, fondatorul jainismului, o religie în centrul căreia se află nonviolența absolută (ahimsa), o dispoziție pe care jainiștii o respectă cu scrupulozitate nu numai prin abținerea de la orice tip de război inclusiv cel defensiv, nu numai prin a nu consuma carne și pește, ci și prin abținerea de la cartofi, morcovi, ceapă și orice legumă care este tubercul sau rădăcină și, prin urmare, poate genera viață. Chiar și Buddha, contemporan cu Mahavira și în relații bune cu filozofia jaină, a făcut din nonviolența absolută o piatră de temelie, condamnând orice formă de război, inclusiv războiul defensiv. Această abordare susține afirmația «război nu este niciodată», evident nu în sensul că nu există războaie, ci în sensul că ele sunt întotdeauna și în orice caz o trădare absolută a adevăratei logici la care suntem chemați și care este pacea. Specificul celor care îmbrățișează această viziune asupra lumii este a face din pace nu numai scopul spre care să tindă, ci și mijlocul pentru a o obține, pentru că pacea se obține numai prin pace. Legitimitatea etică este deci negată în cel mai radical mod oricărei forme de război, inclusiv războiului defensiv. Forțele armate și armele sunt, în consecință, considerate instrumente ale morții care trebuie desființate total și cât mai curând posibil. Aceasta este poziția părintelui Milani, a lui Aldo Capitini, Martin Luther King, Thich Nhat Hanh, Gino Strada, a părintelui Zanotelli.

Între cele două extremități se află a treia poziție care consideră războiul o boală, adică o expresie ne-fiziologică (după cum consideră poziția 1), ci patologică a umanității, care este «umană» tocmai pentru că este în măsură să evolueze față de simpla logica naturală prin elaborarea solidarității, culturii, armoniei. Cei care, la fel ca mine, se plasează în această a treia perspectivă se dispun în fața războiului făcând tot posibilul pentru a evita izbucnirea acestuia; cu toate acestea, nu exclud legitimitatea și chiar necesitatea [doverosità] războiului defensiv (după cum consideră poziția 2). În antichitatea clasică era poziția lui Socrate, care iubea pacea, dar care participase ca hoplit la trei campanii militare ale armatei ateniene; de aceeași părere erau Platon, Aristotel, Marcu Aureliu. Este, de asemenea, poziția majoritară a creștinismului, reflectată de cei mai mari doi teologi creștini ai tuturor timpurilor, Augustin şi Toma de Aquino, iar în secolul al XX-lea de Emmanuel Mounier; și nu întâmplător Magisteriul catolic a susținut întotdeauna legitimitatea etică a războiului defensiv (cf. articolele 2263-2265 din actualul Catehism). Pentru teologia protestantă să ne gândim la Karl Barth, care a sprijinit rezistența armată a cehilor și la Dietrich Bonhoeffer, care a luat parte la conspirația serviciilor secrete militare împotriva lui Hitler. Pentru filosofia modernă, cel mai semnificativ exponent al acestei poziții este Kant. El prețuia foarte mult pacea, făcea din aceasta scopul filosofiei sale politice prefigurând viitoarele condiții de pace între state în eseul din 1795, „Pentru pace perpetuă”. Totuși, Kant știa și că, între timp, războaiele nu vor înceta și că sarcina statului rămânea aceea de a-și apăra cetățenii chiar și militar, așa cum demonstrează elogiul său despre militar în paragraful 28 din „Critica judecății”, precum și cea de-a șaptea teză a lucrării „Ideea unei istorii universale”, texte la care, aici, din cauza limitelor de spațiu, nu pot decât să fac doar trimitere. Aș dori să subliniez, în fine, că această a treia perspectivă a fost și poziția lui Confucius, care vorbea întotdeauna cu mare respect despre treburile militare și a celei mai importante cărți sacre a hinduismului, Bhagavad Gita, în care zeul Krishna îl îndeamnă pe războinicul Arjuna, care se confrunta cu un conflict de conștiință, să-și îndeplinească datoria de războinic.

Judecând asupra idealului unei societăți nonviolente, Norberto Bobbio s-a distanțat de pacifism scriind că democrațiile deja în interiorul lor folosesc forța pentru a aplica legea, dar și mai mult trăiesc «într-un univers de state dintre care majoritatea nu sunt democratice» și în care deci soluționarea conflictelor «este încredințată mereu, în ultimă instanță, forței». Și concluziona: «Politica internă este condiționată de politica externă, iar politica externă este o politică a cărei manifestare ultimă, și până acum neeliminabilă și neeliminată, este războiul» (Etica e politica (Etică și politică), pp. 1047-1048). Sunt cuvinte din 1982 care astăzi își găsesc cea mai tristă confirmare.

Deci, ce este războiul? El poate fi evaluat în trei moduri: ca o structură permanentă și chiar vitalizantă a fenomenului uman; ca răul absolut căruia să ne opunem mereu și în orice situație fără a-l practica vreodată cu nicio ocazie și de aceea să desființăm armatele; ca un rău dictat de lăcomie și sete de putere de care trebuie să ne apărăm, uneori chiar cu armele, dar având mereu drept scop pacea. Război este mereu. Război nu este niciodată. Război este uneori. Conștiinței fiecăruia îi revine sarcina să reflecteze și, atunci când este necesar, să ia atitudine. Amintindu-ne mereu aceste cuvinte ale lui Bobbio: «Suntem asemenea unor călători într-un labirint. Ne comportăm ca și cum ar fi o cale de ieșire. Dar încă nu știm unde este».

Vito Mancuso, La Stampa, 17 martie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).