Fericiți cei săraci pentru duh

Duminica a 4-a de peste an – 30 ianuarie 2011

Fericiți cei săraci în duh – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Matei 5, 1-12

În acel timp, văzând mulțimile, Isus s-a urcat pe munte și, după ce s-a așezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Și, deschizându-și gura, îi învăța, zicând:

«Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor!

Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați!

Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul!

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura!

Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire!

Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu!

Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor! Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă și tresăltați de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!».

Matei 5, 1-12

Noua realitate a lui Dumnezeu pe care Isus a făcut-o cunoscută, nu putea fi acceptată și inserată în schemele vechiului legământ, de aceea Isus a avut nevoie să propună un nou legământ. Este ceea ce ne prezintă Matei în capitolul 5 cu fericirile sale. Să citim.

Văzând mulțimile, Isus a urcat pe munte(le). Evanghelistul pune articolul hotărât, care indică un munte deja cunoscut, dar nu spune numele. Care este acest munte cunoscut? În mod simbolic este Sinaiul. Așa cum Moise a urcat pe munte și a primit de la Dumnezeu tablele alianței, la fel și Isus urcă pe munte, dar nu primește nimic de la Dumnezeu. El, care este Dumnezeu – evanghelistul l-a definit „Dumnezeu-cu-noi” –, proclamă noua alianță.

În timp ce Moise, slujitorul Domnului, a impus un legământ între slujitori și stăpânul lor, bazat pe supunerea față de legile sale și pe slujire, Isus, care nu este slujitorul lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu, propune un legământ între fii și Tatăl lor, care nu este bazat pe supunere, ci pe asemănare. Iar slujirea nu va mai fi îndreptată de oameni către Dumnezeu, ci Dumnezeu pleacă spre oameni și slujirea oamenilor va fi față de semenii lor.

Aceasta este noutatea adusă de Isus. Iar în locul celor zece cuvinte ale decalogului, evanghelistul prezintă fericirile, opt invitații la plinătatea fericirii. Prima, care este cea mai importantă pentru că determină existența tuturor celorlalte, îi privește pe cei săraci pentru duh. Evanghelistul nu-i consideră fericiți pe cei care sunt deja săraci. Cei care sunt deja săraci vor fi obiectul atenției, al ajutorului și al iubirii comunității creștine.

Isus le cere discipolilor săi să se simtă responsabili pentru fericirea și bunăstarea celorlalți. Prin urmare, prima fericire îi privește pe cei săraci pentru duh, adică nu pe cei pe care societatea i-a făcut sărăci, ci pe cei care în mod liber și voluntar se pun în condiția sărăciei, dar nu pentru a se alătura celor mulți, prea mulți săraci pe care omenirea i-a creat, ci pentru a elimina cauzele sărăciei.

Isus ne invită să ne coborâm nivelul de trai pentru a le permite celor care îl au prea jos să-l ridice. Într-un cuvânt, să ne simțim responsabili pentru fericirea și bunăstarea celorlalți, nu prin pomană, ci prin împărtășire.

Ei bine, pe cei care fac această alegere în mod liber și voluntar, Isus îi proclamă fericiți, adică imens de fericiți, pentru că a lor este – verbul este la prezent, deci se referă la imediatețea răspunsului lui Dumnezeu – împărăția cerurilor. Nu o împărăție în ceruri, viața de apoi, ci împărăția cerurilor, expresie întâlnită în Evanghelia după Matei, unde ceilalți evangheliști folosesc expresia „împărăția lui Dumnezeu”.

Deci este vorba despre împărăția lui Dumnezeu, Dumnezeu care devine regele acestor persoane. Deci propunerea pe care o face Isus în această fericire este aceasta: cei care în mod liber și voluntar, din iubire, se îngrijesc de binele și bunăstarea celorlalți sunt fericiți pentru că însuși Dumnezeu se va îngriji de ei. Aceste fericiri nu se adresează unui individ, ci unei comunități.

Este un grup de oameni care trebuie să schimbe însăși bazele societății. După aceasta, evanghelistul prezintă situații clasice de suferință a umanității cu eventuala promisiune de eliberare. Fericirea îi privește pe cei care plâng, literalmente pe cei chinuiți, iar referința este la profetul Isaía, unde se vorbește despre cei care sunt asupriți de situația politică, economică și religioasă și care nu pot să nu-și strige suferința.

Pentru a înțelege fericirile, invitația la fericire trebuie să o punem după. Trebuie să le citim astfel: Cei care plâng, adică cei chinuiți, fericiți, pentru că vor fi mângâiați! Ei nu sunt fericiți pentru că sunt chinuiți, ci pentru că vor fi mângâiați. Evanghelistul nu spune că vor fi reconfortați, verbul a mângâia indică eliminarea de la rădăcină a cauzei suferinței.

Cealaltă fericire îi privește pe cei blânzi. La fel și aici, se face referire la Vechiul Testament, la Psalmul 37, versetul 11, unde acest termen nu privește blândețea caracterului, ci o condiție sociologică negativă. Este aceeași diferență care există între cel umil și cel umilit. Cine sunt acești blânzi, acești umiliți? Sunt cei care au fost dezmoșteniți, care au pierdut totul, iar psalmistul le promite că vor recăpăta posesia unui teren. Posesia unui teren indică demnitatea persoanei.

Ei bine, Isus spune: Cei dezmoșteniți fericiți, pentru că ei vor moșteni pământul! Nu un teren, ci pământul, adică vor cunoaște, în cadrul comunității creștine care se va îngriji de ei, o plinătate a demnității pe care nu au cunoscut-o niciodată.

Aceste două fericiri sunt rezumate și formulate în a treia. Cei cărora le este foame și sete de această dreptate, cei care fac din aceasta o dorință vitală, o condiție vitală, fericiți, pentru că vor fi pe deplin săturați! După ce a examinat relele și situațiile negative ale societății cu posibila eliminare a acestor suferințe din partea lui Dumnezeu și a comunității, Isus începe să vorbească despre efectele îmbrățișării primei fericiri în indivizi.

Ceea ce vom vedea acum nu sunt calități ale unor persoane diferite, ci atitudini obișnuite care pot fi recunoscute și care sunt rodul adeziunii față de prima fericire. Deci Isus proclamă: Fericiți cei milostivi…! Aici nu ester vorba de un sentiment, ci de o atitudine obișnuită a unei persoane care este mereu gata să ajute. Atunci Isus spune: Cei milostivi, adică cei care pot fi recunoscuți pentru că sunt mereu gata să ajute, fericiți, pentru că ei vor primi mereu ajutor, vor afla milostivire!

Cei cu inima curată… Aceasta este o condiție care se găsește în Psalmul 24, versetul 4, pentru a intra în templu. Ei bine, aici cei cu inima curată… Inima nu este sediul afecțiunii, ci indică mintea, conștiința persoanei. Putem traduce: „persoanele limpezi, persoanele transparente”, acestea sunt fericite pentru că îl vor vedea pe Dumnezeu. Nu este vorba de o viziune viitoare – în viața de dincolo toți îl vor vedea pe Dumnezeu, chiar și cei care nu au fost curați cu inima –, ci de o experiență continuă, prezentă și profundă în această existență pământească.

Oamenii care sunt limpezi cu ceilalți îi permit lui Dumnezeu să fie prezent în viața lor și îl vor simți prezent în orice situație. Aceste două fericiri sunt rezumate și formulate în a treia. Făcători de pace… La fel și aici, Isus nu vorbește despre pacifiști, ci despre cei care construiesc pacea. Deci în aceste fericiri nu este vorba despre calitățile oamenilor, ci despre atitudini obișnuite care îi fac pe acești indivizi recognoscibili, și toate sunt rezultatul primei fericiri.

Făcătorii de pace… Prin pace înțelegem fericirea, cea care dăruiește plinătate de viață oamenilor. Fericiți, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu! Adică Dumnezeu îi va recunoaște drept fiii săi pentru că se aseamănă cu el și vor avea toată ocrotirea lui Dumnezeu. În fine, ultima dintre fericiri îi privește pe cei persecutați din cauza dreptății. Dreptatea este fidelitate față de tot acest program.

Cei care îmbrățișează prima fericire și pun în aplicare acest proces de schimbare a structurilor societății, cei care, îmbrățișând această primă fericire, își vor vedea această existență transformată și vor fi mereu gata să ajute, să se ocupe de binele altora, ei bine, aceștia nu vor fi aplaudați de societate, de autoritățile religioase, ci vor fi persecutați.

Termenul „persecuție” pe care evanghelistul îl folosește se referă de fapt la persecuția din motive religioase. Cei care sunt fideli acestui program, spune Isus, vor fi persecutați, dar vor fi fericiți, pentru că… Și există același răspuns ca și în prima fericire. Imediat, de îndată ce există alegerea sărăciei, Dumnezeu se ocupă de aceștia, a lor este împărăția cerurilor! La fel și în ultima fericire: Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor! Adică Dumnezeu se îngrijește de aceste persoane.

Deci, între cei care persecută și cei persecutați, Dumnezeu știe întotdeauna de ce parte să fie, de partea celor persecutați și niciodată de partea celor care persecută.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice