Fericiți cei săraci în duh

Solemnitatea Tuturor Sfinților – 1 noiembrie 2020

Fericiți cei săraci în duh – pr. Alberto Maggi OSM

Matei 5,1-12a

În acel timp, văzând mulțimile, Isus s-a urcat pe munte și, după ce s-a așezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Și, deschizându-și gura, îi învăța zicând:

«Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor!

Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiați!

Fericiți cei blânzi, pentru că ei vor moșteni pământul!

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura!

Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire!

Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!

Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu!

Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor! Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă și tresăltați de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!».

Matei 5,1-12a

Fericirile sunt, fără îndoială, capodopera Evangheliei după Matei, o capodoperă nu numai din punct de vedere teologic – vom vedea bogăția lor spirituală –, ci și literar. Să vedem atunci acest text extraordinar din capitolul al cincilea al Evanghelia lui Matei. Evanghelistul scrie: văzând mulțimile, Isus s-a urcat pe munte. Văzând mulțimile, Isus nu se distanțează, nu ia distanță, ci vrea să le atragă… Unde? Pe munte. Acest munte are articol hotărât, muntele, nu este un munte oarecare, dar nu se spune ce munte este. Care este semnificația acestui lucru? Muntele, în tradiția biblică, ebraică, indica atât Muntele Sinai, unde Dumnezeu, prin Moise, a dat, a stipulat legământul cu poporul său, cât și sfera, condiția divină. Așadar, prin proclamarea acestor fericiri, Isus vrea să ducă mulțimile, fiecare persoană – deci este o invitație valabilă pentru totdeauna –, la atingerea condiției divine.

S-a așezat, în atitudinea învățătorului, și s-au apropiat de el discipolii săi. Și, deschizându-și gura, îi învăța zicând… Iar aici evanghelistul prezintă fericirile. Este o lucrare minuțioasă cea pe care a făcut-o Matei: a calculat nu numai numărul fericirilor, dar și numărul de cuvinte din care să compună aceste fericiri, în conformitate cu tehnicile literare ale timpului. Fericirile sunt exact 8 (în Luca sunt numai patru, urmate însă de patru blesteme), deoarece numărul 8, în tradiția spirituală a creștinismului primordial, indica învierea lui Isus, care a înviat în prima zi după săptămână. De aceea baptisteriile, locul unde se primea botezul, aveau întotdeauna forma octogonală. Prin urmare, numărul 8 indică viața care nu este întreruptă de moarte. Evanghelistul vrea să indice că, prin îmbrățișarea acestor fericiri, avem în noi o viață care va fi apoi în măsură să depășească moartea. Mai mult decât atât, evanghelistul calculează și numărul de cuvinte cu care să compună fericirile, și sunt exact 72. Iar evanghelistul chiar a vrut să creeze acest număr, pentru că, la un moment dat, veți vedea că există o repetare a ceva care nu era necesar pentru text. De ce 72? Pentru că, după calculele cuprinse în cartea Genezei în capitolul 10, în versiunea greacă, popoarele păgâne, cunoscute la acea vreme, erau 72. Care este intenția evanghelistului? În timp ce Moise, pe Sinai, a proclamat poruncile, care erau rezervate poporului lui Israel, pe acest munte, care înlocuiește Sinaiul, Isus nu primește de la Dumnezeu noua alianță, ci el, care este Dumnezeu, proclamă noua alianță, care este valabilă pentru toată omenirea.

Prima dintre fericiri este cea mai importantă dintre toate, pentru că este cheia să poată exista toate celelalte, iar Isus începe proclamând: Fericiți… Care este înțelesul acestei expresii? Este o fericire atât de mare încât s-a crezut că este de neatins pe acest pământ. În acel timp, în acea cultură, cei fericiți erau zeii, care se bucurau de privilegii care nu erau acordate oamenilor. Din expresia greacă „fericit” derivă apoi exclamarea noastră în limba italiană… atunci când spunem „magari” (să dea Dumnezeu!). Iată, rădăcina este aceeași; ceva dorit, ceva ce pare imposibil pentru noi, deci este culmea fericirii. Dar, pentru a înțelege fericirile, această aclamație a lui Isus, „fericiți”, trebuie să o punem întotdeauna după situații, sau după indicațiile pe care le pune el.

Primii fericiți sunt cei săraci în duh. Trebuie spus imediat că Isus nu-i proclamă niciodată fericiți pe cei săraci. Săracii sunt dizgrațiați pe care comunitatea creștină are sarcina să-i scoată din situația lor de nefericire. Isus nu le cere discipolilor săi să se adauge numărului mare, ba chiar prea mare al săracilor pe care societatea îi produce, ci să se angajeze în eliminarea cauzelor sărăciei lor. Isus proclamă: Fericiți cei săraci în duh, sau cu duhul. Particula greacă poate fi tradusă în trei moduri, să vedem care poate fi semnificația. Săraci „cu” duhul, adică cei lipsiți de duh, cretinii; dar nu este posibil ca Isus să proclame stupiditatea ca fiind cea mai mare aspirație a omului, așa că respingem această posibilitate. Poate fi: săraci ,,în” duh, adică o persoană care, deși având bunuri, este detașată spiritual de acestea și, întâmplător, exact aceasta a fost explicația dusă mai departe de Biserică. Dar Isus nu cere o sărăcie spirituală, ci o sărăcie imediată. Când se va întâlni sau se va ciocni cu omul bogat, nu-i va cere să se detașeze spiritual de bogățiile sale, ci îi va cere o detașare imediată și reală. Atunci, a treia posibilitate este: săraci „pentru” duh, adică nu cei pe care societatea i-a făcut săraci, ci cei care în mod liber, în mod voluntar, pentru duh, datorită acestei forțe lăuntrice pe care o au în ei, aleg să intre în această condiție. Ceea ce nu înseamnă, după cum am spus deja, să se alăture numărului mare, ba chiar prea mare al săracilor pe care societatea îi produce în mod constant, ci înseamnă scăderea propriului nivel de viață, a propriului nivel de trai, pentru a le permite celor care au un nivel de trai prea scăzut să-l ridice un pic. Aceștia sunt cei săraci în duh, sunt cei care acceptă să împărtășească cu generozitate ceea ce sunt și ceea ce au.

Pe cei săraci în duh, pe cei care fac această alegere, Isus îi proclamă fericiți pentru că a lor este… Verbul este la prezent, nu este o promisiune pentru viitor, ci o posibilitate imediată, pentru prezent. Pentru că a lor este împărăția cerurilor! Din păcate, în trecut, această împărăție a cerurilor a creat atât de multă confuzie, fiind înțeleasă ca o împărăție în ceruri, ca și cum ar fi vorba de viața de dincolo, și, de fapt, li se spunea săracilor că erau fericiți pentru că vor merge în paradis. Nimic din toate acestea. Matei este singurul evanghelist care folosește această expresie, „împărăția cerurilor”, acolo unde toți ceilalți folosesc expresia „împărăția lui Dumnezeu”. Isus a proclamat deja invitația necesară la convertire, pentru că împărăția lui Dumnezeu era aproape. Odată cu îmbrățișarea fericirilor, împărăția lui Dumnezeu devine realitate. Dar ce înseamnă această „împărăție a cerurilor”? Că Dumnezeu este cel care îi conduce pe ai săi. Și cum îi conduce Dumnezeu pe ai săi? Nu prin emanarea unor legi exterioare omului pe care el trebuie să le respecte, ci prin comunicarea propriei sale capacități de a iubi. Atunci Isus spune: cei care în mod liber, în mod voluntar, aleg aceasta, sunt fericiți pentru că, din acest moment precis când fac această alegere, ei îmbrățișează această fericire, îi permit lui Dumnezeu să se manifeste ca Tată în viața lor. Apoi urmează toate celelalte fericiri în serie de câte trei. Primele trei se referă la suferințele umanității, pe care o comunitate – fericirile nu sunt pentru un individ, ele sunt pentru o comunitate –, pe care comunitatea creștină este chemată să o elibereze de aceste suferințe; iar apoi efectele, înflorirea iubirii în interiorul indivizilor și a comunității prin îmbrățișarea acestor fericiri.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice