Femeie, mare este credința ta! Să fie cum vrei tu!

Duminica a 20-a de peste an – 16 august 2020

Femeie, mare este credința ta! – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Matei 15,21-28

În acel timp, ieșind de acolo, Isus s-a retras în părțile Tirului și Sidonului și, iată, o femeie canaaneană a ieşit din ținuturile acelea și a strigat: «Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de un demon!». Dar el nu i-a răspuns niciun cuvânt.

Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: «Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!». El, răspunzând, a zis: «Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel».

Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui și a spus: «Doamne, ajută-mă!». El a răspuns: «Nu este bine să iei pâinea fiilor și s-o arunci la căței». Dar ea i-a spus: «Da, Doamne, dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!». Atunci Isus, răspunzând, i-a spus: «O, femeie, mare este credința ta! Să fie cum vrei tu!». Și, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.

Matei 15,21-28

Când citim Evangheliile, este întotdeauna necesar să distingem ceea ce evanghelistul vrea să ne transmită de modul în care o face, folosind genuri literare, imagini figurative care nu sunt întotdeauna ușor de înțeles, așa cum este cazul acestui pasaj. Este Matei, capitolul 15, versetele 21-28, episodul deconcertant al refuzului lui Isus față de o femeie chinuită din cauza suferinței fiicei ei. În acest caz, evanghelistul folosește ceea ce, în limba italiană, este modul de a spune „A bate șaua ca să priceapă iapa”, adică a nu spune ceva neplăcut direct persoanei interesate, ci a o lăsa să înțeleagă în mod indirect. Pasajul care urmează și pe care îl vom examina acum, nu este atât o cronică, cât o învățătură pe care Matei o dă discipolilor lui Isus… Care sunt reticenți la ce? Reticenți în a înțelege iubirea universală a lui Dumnezeu pentru umanitate. Nu există un popor privilegiat, nu suntem „noi mai întâi și apoi ceilalți”, ci există iubirea lui Dumnezeu pentru toți.

Isus încercase să vestească acest lucru, întâmpinând foarte multă rezistență, deja în capitolul 8 al acestei Evanghelii, după episodul centurionului din Cafarnaum, pe care Isus îl laudă pentru credința sa. Isus spusese: „Adevăr vă spun că la nimeni în Israel nu am găsit o credință atât de mare”. Deci Isus îl elogiază pe un păgân – persoanele păgâne erau oroarea umanității în mentalitatea epocii. „De aceea vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus” – adică din popoarele păgâne – „și vor sta la masă în împărăția cerurilor împreună cu Abrahám, Isáac și Iacób”. Dar, ceea ce este mai grav, „fiii împărăției” – cei care credeau că au privilegiul de a avea primele locuri în acest banchet – „vor fi aruncați în întunericul din afară”. Prin urmare, Isus anunță că iubirea lui Dumnezeu se va manifesta și păgânilor și întâmpină multă, multă rezistență din partea discipolilor, care nu vor să audă despre asta. Așadar, acest pasaj este o invitație de a depăși această prejudecată; să vedem.

Plecând de acolo… Isus trebuie să fugă după discuția despre tradițiile religioase și se retrage pe un teritoriu păgân – în părțile Tirului și Sidonului. Și iată o femeie canaaneană… Adică feniciană. Sunt acele popoare care, conform cărții Deuteronomului, trebuie să fie destinate exterminării, deci popoare disprețuite, popoare care nu au alt drept decât să fie supuse și dominate. Venea din ținuturile acelea și a început să strige: „Îndură-te de mine…”. În Evanghelii, a cere îndurare de la Domnul este specific persoanelor care nu-l cunosc pe Isus. Niciodată o persoană care l-a cunoscut pe Isus nu i se adresează cerându-i îndurare, ci doar – în acest caz – această femeie care nu-l cunoaște pe Isus, sau orbii. Doamne! Și îl numește fiul lui David! Cine este fiul lui David? Fiul nu este atât cel care s-a născut, cât cel care se aseamănă cu tatăl prin comportament. Era așteptarea lui Mesia tradițional, Mesia care, la fel ca regele David, prin violență, prin putere, avea să cucerească din nou împărăția lui Israel și avea să domine și să subjuge toate populațiile păgâne. Acesta este Mesia, fiul lui David. Dar Isus nu este fiul lui David, Isus este fiul lui Dumnezeu. El nu vine să-i supună pe oameni prin violență, ci vine să le ofere tuturor iubirea Tatălui.

„Fiica mea este chinuită cumplit de un demon!”. Dar el nu i-a răspuns niciun cuvânt. Iată, dacă o luăm ca pe o cronică, această atitudine a lui Isus pare ciudată. De ce nu-i răspunde Isus femeii? Pentru că femeia s-a adresat fiului lui David, iar Isus nu este fiul lui David, iată de ce nu-i răspunde. Isus vrea să o invite pe femeie, dar în același timp – așa cum am spus, bate șaua ca să priceapă iapa – și pe discipoli, să depășească această prejudecată religioasă; deci nu-i adresează nici măcar un cuvânt.

Apropiindu-se, discipolii lui îl implorau… Nu să o asculte, ci să o trimită; este același verb pe care l-au folosit în episodul împărtășirii pâinilor, când, fără a se solidariza cu mulțimea, ei vor s-o trimită. Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră! Dar el a răspuns… Le răspunde discipolilor, pentru a-i face să înțeleagă și pentru a-i ajuta să depășească această prejudecată. Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel; iată-l pe fiul lui David, împărăția lui Israel, în timp ce Isus a venit în schimb să aducă, el, care este fiul lui Dumnezeu, împărăția lui Dumnezeu.

Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui și a spus: „Doamne, ajută-mă!”. Deja a dispărut fiul lui David; este un progres în credința femeii și, în același timp, în înțelegerea discipolilor. Dar Isus insistă: el a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea fiilor – fiii sunt cei aleși, cei care au dreptul – și s-o arunci la căței”. „Câine” era o expresie batjocoritoare cu care erau indicate popoarele păgâne. Și iată creșterea în credință a femeii și în același timp în înțelegere din partea discipolilor: dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor! Isus vrea să răspundă unei prejudecăți care este mereu foarte actuală: în fața situațiilor de urgență există cei care domnesc cu sloganul „mai întâi noi și apoi ceilalți”. Vedem acest lucru și în evenimentele curente; în fața acestor probleme ale acestor refugiați, acestor strămutați, acestor imigrații, în fața problemelor grave precum locuința, locul de muncă, sănătatea, există imperativul: „mai întâi noi, iar apoi, dacă mai rămâne ceva, și ceilalți”. După cum spuneam, femeia înțelege: nu, toți în același timp, chiar și firimiturile. Ei bine, Isus a înțeles credința femeii și, în același timp, creșterea în înțelegere din partea discipolilor, iar acest lucru pregătește nu pentru firimituri… Isus nu va da firimituri. Isus îi pregătește pe discipolii săi pentru a doua împărtășire a pâinilor, iar de data aceasta pe pământ păgân. Deci nu firimiturile. Așadar, ceea ce vrea Isus să înțelegem este că nu există niciun privilegiu – mai întâi noi și apoi ceilalți –, ci toți în același timp, din belșug. Dacă există acest lucru, ne vom elibera de prejudecăți.

De fapt, pasajul se încheie: Atunci Isus, răspunzând, i-a spus: „O, femeie, mare este credința ta!”. În timp ce Isus le reproșează discipolilor lipsa de credință, tocmai păgânilor Isus le laudă credința. „Să fie cum vrei tu!”. Și, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată. Dar cum a fost vindecată? Isus nu a întreprins nicio acțiune asupra acestei femei, nu-l alungă pe demon… Tocmai credința mare a femeii l-a alungat pe demon, care este figura prejudecății religioase care îi discriminează pe oameni și tocmai asta au discipolii săi în minte.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice