Fața lui strălucea ca soarele

Schimbarea la Față a Domnului – 6 august 2017

Fața lui strălucea ca soarele – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui a strălucit ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina. Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus!
Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: «Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie». Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos și iată că un glas din nor spunea: «Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulțumirea mea; de el ascultați!».
Auzind, discipolii au căzut cu fața la pământ și s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, și atingându-i, le-a zis: «Ridicați-vă și nu vă temeți!». Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur.
Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: «Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut până când Fiul omului nu va fi înviat din morți!».

Matei 17, 1-9

În Evanghelia după Matei există patru munți în relație unul cu celălalt. Muntele învierii corespunde muntelui fericirilor, adică prin practicarea mesajului lui Isus facem experiența lui Cristos cel înviat și a vieții indestructibile; muntele schimbării la față corespunde muntelui ispitirilor. Condiția divină, potrivit evanghelistului, nu se obține prin adorarea puterii, ci prin dăruirea de sine. Aceasta este ceea ce exprimă evanghelistul în capitolul 17 al Evangheliei sale. Să citim.

„După șase zile”… Datarea este prețioasă, este importantă: ziua a șasea, în tradiția biblică, este ziua creării omului și este și ziua în care Dumnezeu, Domnul, și-a manifestat gloria pe Sinai. În Isus se manifestă gloria lui Dumnezeu, în plinătatea creației sale. „Isus i-a luat cu el”… Ia cu el trei discipoli, pe cei mai dificili, pe cei pe care îi va avea mai târziu ca însoțitori, chiar și în momentul pătimirii sale. Primul este prezentat cu supranumele lui negativ, care înseamnă încăpățânat, Simon, care este prezentat cu porecla „Petru”. „Pe Iacob și pe Ioan, fratele său și i-a dus deoparte”. Aceasta este o indicație prețioasă pe care ne-o oferă evanghelistul: ori de câte ori Matei folosește formula „deoparte”, este pentru a indica neînțelegere sau ostilitate, obtuzitate față de Isus și învățătura lui; prin urmare, știm deja cum se va termina pasajul. „Deoparte pe un munte înalt”… Iată, acest munte este răspunsul la muntele foarte înalt (Mt 4,8), pe care diavolul l-a condus pe Isus, oferindu-i toate împărățiile lumii, cu condiția să adore puterea, și anume condiția divină se obține prin putere. Isus nu este de acord, Isus îi arată ispititorul său – și ne amintim că a fost Petru, în această Evanghelie, cel care a primit de la Isus epitetul de satană, diavolul său ispititor – [că] nu prin putere se obține condiția divină, ci prin dăruirea iubitoare de sine.

„Și i s-a schimbat înfățișarea”, literalmente „a avut o metamorfoză”, „înaintea lor”. Evanghelistul arată care este condiția omului care trece prin moarte. Petru, în pasajul precedent, se revoltase împotriva lui Isus, pentru că nu accepta ideea unui Mesia care urma să moară. Ei bine, Isus le arată că moartea nu este un sfârșit, ci o plinătate a vieții, moartea nu distruge persoana, ci o potențează. Fața lui a strălucit ca soarele. Soarele este imagine a plinătății condiției divine. „Și hainele lui au devenit albe ca lumina”. Este o imagine a condiției divine, ca atunci când Isus spune că cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui, iar aceste haine albe sunt cele ale învierii. Așadar, Isus arată că, trecând prin moarte, imaginea lui nu numai că nu a fost distrusă, ci chiar a fost potențată.

„Și iată că le-au apărut Moise…”. Moise este marele legiuitor. „Și Ilie”. Ilie este marele profet care, prin folosirea violenței, a impus respectarea legii divine. „Care vorbeau cu el”. Este importantă această precizare. Ilie și Moise, adică ceea ce noi numim Vechiul Testament, Legea și Profeții, nu au nimic de spus comunității lui Isus, ei vorbesc cu Isus; după cum sunt personajele care au vorbit cu Dumnezeu, acum vorbesc cu Isus.

„Și iată…”. Și iată aici lovitura de teatru. „Petru”, prezentat doar cu supranumele negativ, „i-a spus lui Isus: «Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei corturi»”. Este important ceea ce intenționează Petru să facă. Petru, încă o dată în această Evanghelie, continuă în acțiunea satanei, diavolul ispititor al lui Isus. Și care este ispita? Mesia, conform tradiției, avea să apară pe neașteptate în timpul celei mai importante sărbători din Israel. Dintre marile sărbători ale lui Israel, exista una care se numea pur și simplu sărbătoarea, nu era nevoie să fie indicată, să fie numită. Era sărbătoarea prin excelență, era sărbătoarea corturilor: între septembrie și octombrie, timp de o săptămână, evreii locuiau într-un fel de corturi, în amintirea eliberării din sclavia egipteană. În timpul acestei sărbători care comemora eliberarea avea să apară noul eliberator.

„Voi face aici trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise și unul pentru Ilie”. În centru, pentru Petru, nu este Isus. Când există trei personaje, cel mai important este întotdeauna în centru. Pentru Petru nu este Isus personajul cel mai important, ci este Moise. Care este ispita cu care Petru îl ispitește pe Isus? Iată-l pe mesia pe care îl doresc: un mesia care să respecte legea lui Moise, cu zelul profetic și violent al profetului Ilie.

„Pe când mai vorbea încă”, dar se pare că Dumnezeu nu este de acord cu ceea ce spune Petru, „iată că un nor luminos”, imagine care, în cartea Exodului, indică prezența eliberatoare a lui Dumnezeu, „i-a acoperit cu umbra lui. Și iată că un glas din nor spunea, bineînțeles că este glasul lui Dumnezeu: «Acesta este Fiul meu»”, fiu nu înseamnă doar cel care s-a născut din tatăl, ci cel care se aseamănă cu tatăl prin comportament, „cel iubit”, adică moștenitorul a toate, „în el mi-am pus mulțumirea”; aceleași cuvinte pe care Dumnezeu le-a exprimat despre Isus în momentul botezului său, și apoi un verb la imperativ: „pe el să-l ascultați!”. Nu trebuie să-l asculți nici pe Moise, nici pe Ilie, ci în Isus este plenitudinea voinței divine, a revelației divine, el trebuie să fie ascultat.

„Auzind aceasta, discipolii…”. Această intervenție divină provoacă deznădejde și dezolare, și un semn de înfrângere. „Auzind aceasta, discipolii au căzut cu fața la pământ”. Este o imagine care indică sentimentul de înfrângere, de distrugere. „și au fost cuprinși de o mare teamă”. De ce? Mesia pe care ei îl urmează în Isus nu este cel pe care l-au sperat, Mesia cel victorios, Mesia care va impune legea, Mesia cel violent, ci cu totul altul și, prin urmare, este o înfrângere a visurilor lor de ambiție, a dorințelor de supremație. „Dar Isus s-a apropiat, i-a atins…”. Isus trebuie să-i atingă exact așa cum atinge bolnavii, cum atinge morții, „și le-a zis: «Ridicați-vă și nu vă temeți!»”. Dar reacția discipolilor este încă o dată negativă: „ridicându-și ochii, n-au văzut pe nimeni”. Ei încă caută, caută încă punctele de referință ale tradiției din trecut, îl caută încă pe Moise, legea care dă siguranță, îl caută încă pe profetul Ilie, care, cu râvna lui, face să fie respectată această lege, dar nu a mai rămas nimeni. Nu există nici Moise, nici Ilie și, aproape în silă, evanghelistul scrie: „nu au văzut pe nimeni decât pe Isus singur”. Isus singur nu le este de ajuns, ei îl doresc pe Isus după linia lui Moise și a lui Ilie.

„Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit” (deci Isus se impune): „Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut până când Fiul omului nu va fi înviat din morți”. Ei au experimentat care este condiția omului care trece prin moarte, dar să nu-și facă iluzii, încă nu au văzut cu ce fel de moarte se va confrunta Isus, moartea pe care Biblia o rezervă celor blestemați de Dumnezeu, o moarte infamă, moartea pe cruce. Deci, pentru a evita sentimentele de entuziasm deplasat, nu spuneți nimic nimănui, până nu va învia; adică mai întâi trebuie să trec prin moarte, și prin acest fel de moarte.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici