Există un Dumnezeu care nu trebuie apărat

Trebuie să-l protejăm pe Dumnezeul interior, nu pe cel al tradiției pe care Meloni îl asociază cu patria și familia. Acel Dumnezeu este departe de sufletele ființelor umane, iar invocarea lui nu poate decât să conducă la violență

Președinta Consiliului de Miniștri, Giorgia Meloni, nu este primul lider politic care a declarat că vrea să-l apere pe Dumnezeu. Istoria a cunoscut dintotdeauna atât politicieni care devin apărători ai lui Dumnezeu (cum ar fi Henric al VIII-lea al Angliei numit Defensor fidei de către Papa Leon al X-lea, chiar dacă acest lucru nu l-a împiedicat câțiva ani mai târziu să-l decapiteze pe Thomas More), cât și oameni ai Bisericii care devin paladini ai obiectivelor politice (ca Benedict al XVI-lea cu „valorile sale nenegociabile” despre viață-școală-familie).

De la Roma imperială la Roma de astăzi, de la Israelul antic la Israelul de astăzi ostatic al partidelor religioase, de la Rusia a lui Putin și Kirill până la India lui Modi, sunt foarte numeroase civilizațiile bazate pe alianța dintre tron și altar, indiferent cum s-ar numi. De obicei, alianța funcționează pentru că este convenabilă pentru ambele părți, în timp ce nu este întotdeauna convenabilă pentru cetățenii care, de fapt, uneori o aruncă în aer: să ne gândim la Revoluția Franceză și la sfârșitul Ancien Régime-ului, și să ne gândim la referendumurile populare din Italia în ani mai recenți despre divorț și avort, când majoritatea cetățenilor au ales o idee de familie diferită de cea a tronului și a altarului, în acele vremuri mult mai strâns înrudiți decât în prezent.

Dar care Dumnezeu ar trebui apărat? Și de cine și de ce trebuie să-l apărăm? Citim în Biblie aceste cuvinte ale lui Iob adresate celor trei prieteni teologi veniți să-l apere pe Dumnezeu de acuzațiile sale: «Vreți să-l apărați pe Dumnezeu vorbind cu falsitate? Să-i susțineți cauza cu cuvinte de înșelăciune?» (Iob 13,7). Problema adevărată, așadar, nu este apărarea lui Dumnezeu (operațiune pe care teologia și filozofia o practică dintotdeauna cu ceea ce prima numește «apologetică» și a doua «teodicee»), ci scopul și argumentele cu care se face. Pentru premierul nostru ecuația nici nu poate fi mai clară: Dumnezeu = identitate; apărarea lui Dumnezeu = apărarea identității noastre. A-l apăra pe Dumnezeu, așadar, înseamnă a ne apăra pe noi înșine, patria noastră, întreaga civilizație occidentală. În opinia sa, Dumnezeu și patria stau și cad împreună, iar ceea ce le permite amândurora să subziste este familia și natalitatea ei.

Eu cred că într-adevăr astăzi trebuie să-l apărăm pe Dumnezeu de nihilismul dominant, susțin de-a dreptul că și ateii ar trebui să apere plauzibilitatea conceptului său, dar consider că este vorba de o operațiune spirituală, nu politică, care trebuie realizată în noi înșine, nu la mitinguri electorale sau la televizor. Aș adăuga că Dumnezeu, patria și familia sunt valori prețioase, la care țin foarte mult, și că problema noastră este că Stânga nu se deranjează aproape niciodată să le apere (uitând cât de des apar Dumnezeu, patria și familia în scrisorile celor condamnați la moarte din Mișcarea Italiană de Rezistență) și că Dreapta le apără în mod greșit.

Dar revenind la Dumnezeu, subliniez că apărarea lui nu este o acțiune politică, ci una spirituală. Dumnezeu reprezintă idealul prin excelență al optimismului metafizic, speranța că viața are un sens, un destin, o destinație; speranța că cuvinte precum dreptatea, adevărul, frumusețea, armonia nu sunt o iluzie, ci cea mai adevărată dimensiune a ființei. Apărarea acestei speranțe, pe care omenirea a cultivat-o mereu, este importantă, aș spune decisivă. Mai ales astăzi, când este ușor să verificăm ce înseamnă să creștem fără un Dumnezeu, fără o religie și o religiozitate: în istorie nu a existat niciodată o societate fără religie, iar acum când noi am rămas fără religie (pentru că este evident că creștinismul nu mai are influență asupra conștiințelor majorității oamenilor) asistăm la dezintegrarea progresivă a societății, care nu mai este un „ansamblu de asociați”, ci tot mai mult o masă amorfă și bătăușă de rivali.

Problema este însă că Dumnezeul tradiției este de neapărat. Dumnezeul pe care Giorgia Meloni îl asociază cu patria și familia, Dumnezeul oștirilor, stăpânul istoriei și regele universului, Dumnezeul care guvernează destinul popoarelor și viața fiecărei ființe umane, Dumnezeul tată și bărbat, proiecție a pater familias și a puterii sale, acest Dumnezeu care este „Dumnezeul nostru” și care ca atare ne desparte de cei care au unul diferit, acest Dumnezeu, după tot ce s-a întâmplat în istorie (Holocaustul, de exemplu) și după tot ce nu s-a întâmplat (intervenția lui eliberatoare, de exemplu), rezultă astăzi totalmente de neapărat.

Dumnezeul de care avem nevoie nu mai este și nu mai poate fi cel al tradiției, Dumnezeul monoteismului și al războaielor religioase, Dumnezeul în numele căruia s-au săvârșit aproape toate crimele proclamând «Dumnezeu vrea». Nu poate fi Dumnezeul moralei unice și al familiei unice care îi trimitea în iad pe toți cei care conviețuiesc necăsătoriți în mod regulamentar la biserică, considerați păcătoși publici și deci supuși unui dublu păcat de moarte (de adulter și de scandal). Acest Dumnezeu este departe de inimile și sufletele ființelor umane, iar invocarea lui nu poate decât să ne conducă la eșec și violență. Ce Dumnezeu are în minte Meloni când vorbește despre Dumnezeu?

A ne gândi să abordăm imensele probleme ale acestei lumi cu imaginea și teologia trecutului înseamnă a alimenta ciocnirea civilizațiilor prezisă de Samuel Huntington în 1993 și, din păcate, astăzi cu totul potențial reală. Este de ajuns un nimic, un singur cuvânt, pentru ca aceasta să se dezlănțuie: să ne gândim la incidentul de la Regensburg în care a fost implicat Benedict al XVI-lea în 2006, doar pentru a da un exemplu.

Dumnezeul pe care trebuie să-l apărăm nu poate fi decât unul interior. Ceea ce înseamnă că religiile trebuie să facă un pas înapoi și să se convertească. La ce? La ceva mai important decât ele: la binele lumii. Avem nevoie de un nou fundament pentru conviețuirea noastră civilă, care nu mai poate fi Dumnezeul tradiției, al patriei și al natalității ei, pe care Giorgia Meloni spune că vrea să îl apere. Acel Dumnezeu a fost consumat de istorie cu prețul multor vărsări de sânge nevinovat. Este același Dumnezeu, pentru a da un exemplu, care cu privire la homosexuali vorbește astfel în Biblie: «Dacă cineva are relații cu un bărbat așa cum are cu o femeie, amândoi au săvârșit un lucru abominabil; vor trebui să fie dați la moarte: sângele lor este asupra lor» (Levitic 20,13). Acesta este Dumnezeul pe care vrem să-l apărăm? În realitate, de acest Dumnezeu trebuie să ne apărăm: trebuie să-l împiedicăm să revină, trebuie să evităm să se prezinte din nou violența sa, intoleranța sa, frica sa, teroarea lui.

Este scris că Dumnezeu i-a răspuns astfel lui Moise pe Sinai când îl întrebase care este numele lui: «Ehyeh ašer ehyeh» (Exod 3,14), tradus în mod tradițional «Eu sunt cel care sunt». Semnificația cea mai plauzibilă este aceea de «a fi aici», «Eu sunt aici și voi fi aici», și deci este adesea tradus și «Dumnezeul cu noi». Dumnezeu-cu-noi în germană se spune Gott mit uns: este ceea ce era scris pe centura fiecărui soldat al celui de-al Treilea Reich. Încă înainte de asta era mottoul Cavalerilor Teutoni, călugării războinici medievali. Ei bine, eu cred că trebuie să schimbăm complet paradigma și să ne gândim că adevăratul nume al lui Dumnezeu este acesta: «Dumnezeul cu ei». Mă uit la un copac, o stea, un animal, o ființă umană, un străin a cărui limbă și piele sunt diferite de ale mele și mă gândesc: «Dumnezeu-cu-ei». Este adevăratul nume al lui Dumnezeu ca idee a binelui și a dreptății, și coincide cu ruptura cercului identitar și represiv al lui noi împotriva lor, în care monoteismele și ideologiile politice au întemnițat mintea și în care nu trebuie să lăsăm să fim târâți din nou.

Vito Mancuso, La Stampa, 16 septembrie 2023

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti Editore, 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti Editore, 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti Editore, 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama), Garzanti Editore, 2020, La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni), Garzanti Editore, 2019, La via della bellezza (Calea frumuseții), Garzanti Editore, 2018, Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi), Garzanti Editore, 2017, Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi), Garzanti Editore, 2016, Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui), Garzanti Editore, 2015, Questa vita (Această viață), Garzanti Editore, 2015, Io amo (Eu iubesc), Garzanti Editore, 2014, La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus), Garzanti Editore, 2014, Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne îndeamnă să iubim), Garzanti Editore, 2013, Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație), Garzanti Editore, 2013, Obbedienza e libertà (Supunere și libertate), Fazi Editore, 2012, Io e Dio (Eu și Dumnezeu), Garzanti Editore, 2011, La vita autentica (Viața autentică), Raffaello Cortina, 2009, Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui), Mondadori, 2009, L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său), Raffaello Cortina, 2007, Hegel teologo (Teologul Hegel), Piemme, 1996 și Garzanti Editore, 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.