Evanghelia cu lumini roșii

Iertarea femeii păcătoase

Isus a fost invitat să mănânce în casa lui Simon, un fariseu (Lc 7,36)^[1].

Invitația este surprinzătoare, întrucât fariseii au sentențiat deja că Isus este unul «care rostește blasfemii» (Lc 5,21) și deci merită pedeapsa cu moartea.

Cum se face că acest fariseu îl invită acum la prânz? Niciodată nu e bine să te încrezi într-o persoană pioasă, este capabilă să te sugrume îmbrățișându-te, pentru că, după cum ne învață Biblia, «cuvintele sale sunt alunecoase ca untul, dar în inima sa este luptă; vorbele sale sunt mai unsuroase decât untdelemnul, dar ele sunt săbii scoase din teacă» (Ps 55,22).

Dar nu Isus riscă, ci fariseul.

Acesta este primul dintre cele trei prânzuri la care fariseii îl vor invita pe Isus, și de fiecare dată va fi un prilej de conflict^[2]. Accidentele vor fi cauzate rând pe rând de faptul că Isus nu face abluțiunile înainte de prânz (Lc 11,38) sau pentru că, fiind sâmbătă, fariseii îl urmăresc ca să vadă dacă vindecă un bolnav (Lc 14,1).

Dar tocmai fariseii vor fi cei care se vor alege mereu cu oasele rupte.

Isus le va spune acestora că, în pofida întregii lor pietăți etalate și a devoțiunii expuse, contrar aparențelor de sfințenie, ei sunt receptacule ale tuturor impurităților, «ca mormintele care nu se văd și oamenii calcă pe deasupra fără să știe» (Lc 11,44), iar apoi, ultima dată, Isus îi va lăsa pe farisei cu gura căscată («Iar ei n-au putut să-i răspundă la acestea», Lc 14,6).

Prima dată, însă, incidentul nu este cauzat de fariseu, ci de o persoană care nu fusese invitată și care pătrunde în sala banchetului.

Intrusa

Isus este deja întins la masă, după obiceiul de la prânzurile festive^[3], și este un banchet numai de bărbați, femeile nu se văd, sunt invizibile, locul lor este în bucătărie (Lc 10,40).

Pe neașteptate, în timpul prânzului din casa fariseului, se întâmplă inimaginabilul: își face intrarea o cunoscută «păcătoasă din cetate» (Lc 7,37).

«Nu te apropia de intrarea casei ei» (Prov 5,8), intima Scriptura cu privire la prostituate. Dar aici tocmai prostituata, cea care încalcă în fiecare zi Legea divină, este cea care intră în casa fariseului, cel care a făcut din respectarea deplină a preceptelor scopul vieții sale. Persoana considerată necurată îndrăznește să profaneze casa în care nimic din ceea ce este impur nu poate intra.

Iar femeia își face intrarea în manieră foarte elocventă, aducând cu ea uneltele meseriei, «un vas din alabastru plin cu miresme» (Lc 7,37), cu care prostituatele își ung și își masează clienții^[4].

Surpriza este mare.

Ce înseamnă acest afront?

Ce o să vrea?

Care este motivul intrării ei și pentru cine este interesul său, se vede imediat. De fapt, păcătoasa se îndreaptă spre Isus, pe care în mod evident deja îl cunoștea, și, punându-se în spatele lui, la picioarele lui, «plângând, a început să i le ude cu lacrimi» (Lc 7,38).

Iar Isus?

Nu fuge îngrozit, dezgustat că este atins de o astfel de femeie, ci o lasă să-și facă treaba. Și totuși un om al lui Dumnezeu trebuia să se țină departe de păcătoși^[5], iar rabinii prescriau că față de o prostituată era necesară păstrarea unei distanțe de cel puțin doi metri.

Scena este jenantă, dar este doar începutul.

Femeia șterge picioarele lui Isus cu părul ei.

Numai prostituatele erau cele care purtau părul desfăcut, neacoperit. Pentru o femeie căsătorită a-și desface părul în fața bărbaților era considerat atât de necuviincios încât era un motiv suficient pentru a o repudia^[6]. Părul femeii era considerat, de fapt, o armă cu o puternică încărcătură erotică, capabilă să-l facă să cedeze pe orice bărbat, așa cum învăța foarte bine episodul Iuditei, care «și-a despărțit părul capului» (Idt 10,3), l-a sedus pe Holofern și l-a făcut să-și piardă capul (în toate privințele)^[7].

Iar femeia, în manieră sfruntată, sărută în mod insistent picioarele lui Isus, le unge cu miresmele ei, cu gesturi care denotă o mare intimitate.

Scena este, în mod indubitabil, scabroasă.

Chiar și picioarele sunt o parte a corpului cu un ridicat conținut erotic, în măsura în care în Biblie sunt un eufemism folosit pentru a indica organele genitale^[8].

Iar Isus?

Nimic, o lasă să-și facă treaba.

El este Domnul, Cel pentru care «nu contează ceea ce vede omul: de fapt omul vede aparența, dar Domnul vede inima» (1 Sam 16,7). O lasă să continue, acceptă gestul femeii, care vrea să-și exprime recunoștința în singurul mod pe care îl cunoaște, folosind întregul instrumentar de care dispune: păr, gură, parfum și mâini experte în masaj.

Este prea mult pentru Simon care, iritat și profund dezgustat de ceea ce se întâmplă, își spune în sine: «Dacă ăsta ar fi fost profet, ar fi știut cine și ce fel de femeie este asta care îl pipăie^[9], căci este o păcătoasă!» (Lc 7,39).

Fariseul știe cine îi este plăcut lui Dumnezeu și cine nu, cine este păcătos și cine este drept și, de aceea, emite dubla lui sentință: femeia este o păcătoasă, iar Isus nu este un profet.

Pentru Simon este de fapt evident că Isus, al cărui nume evită să-l pronunțe și la care se referă cu dispreț (ăsta), nu este un om al lui Dumnezeu, altfel nu ar permite unei prostituate să-l provoace.

Este posibil ca Isus să nu-și dea seama de «o femeie îmbrăcată în haină de prostituată, care intenționează să-l seducă» (Prov 7,10), și să nu reacționeze în fața celei care «îl ademenește cu mulțimea mângâierilor sale, îl seduce cu buze atrăgătoare» (Prov 7,21)?

Bârna din ochi

Conflictul care stă să apară este între două viziuni contrastante: cea a lui Simon, fariseul, care, datorită devoțiunilor și practicilor sale religioase, se consideră aproape de Domnul și, dea aceea, se simte îndreptățit să-i judece pe oameni și cea a lui Isus, manifestare vizibilă a unui Dumnezeu Iubire, care a venit «să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut» (Lc 19,10) și nu să judece.

Atmosfera devine insuportabilă. Isus preia controlul situației și o face cu o scurtă și elocventă istorioară pe care o relatează stăpânului casei.

Isus îi spune despre un creditor care avea doi debitori. Unul îi datora echivalentul a doi ani de salariu, celălalt numai a două luni. Conștient că niciunul dintre cei doi debitori nu i-ar fi putut restitui suma al cărei creditor era, i-a grațiat pe amândoi. Ștergerea datoriei nu a depins de meritele debitorilor, ci de generozitatea creditorului. În acest punct, Isus îl întreabă pe Simon: care dintre cei doi debitori îl va iubi mai mult pe creditor, cine îi va fi mai recunoscător?

Simon a înțeles.

Parabola prezintă istoria lui, iar acum răspunsul pe care trebuie să-l dea fariseul este în realitate o judecată asupra lui însuși. De aceea Simon răspunde în silă: «Presupun că cel căruia i s-a iertat mai mult» (Lc 7,43). Iar Isus îi arată fariseului care, datorită stilului său de viață pios și devotat, se simte mai presus de ceilalți oameni și infinit de distant de acea prostituată, cum comportamentul acelei femei a fost mai bun decât al său.

«Vezi femeia aceasta?». Isus nu vede un fariseu și o păcătoasă, ci persoane, pe Simon și pe femeie. Corectează privirea fariseului, care nu a văzut o femeie, ci o păcătoasă și îl invită să aibă aceeași privire ca și Domnul, care nu-i judecă pe oameni după comportamentul lor.

Iar Isus opune celor trei gesturi de iubire recunoscătoare făcute de femeie față de el, tot atâtea lipsuri de politețe din partea fariseului, grosolănii din care reiese atitudinea ostilă a omului față de el.

Simon l-a primit pe Isus în casa lui, dar nu i-a oferit ospitalitate. Era un semn de curtoazie normală să-l primești pe oaspete oferindu-i apă pentru a-și spăla picioarele.

Simon nu a făcut-o^[10].

L-a invitat pe Isus la prânz, dar nu intenționează să-l servească.

În schimb, femeia a udat cu lacrimile sale picioarele lui Isus și le-a șters cu părul ei.

Acele acțiuni care pentru ochiul răutăcios al lui Simon sunt instigări la păcat, pentru Isus sunt demonstrații ale iubirii recunoscătoare față de cel care «este bun față de cei nerecunoscători și răi» (Lc 6,35). Bârna prea multor merite, înfiptă în ochiul fariseului, a deformat realitatea.

În semn de bun venit, oaspetele era primit cu o sărutare.

Simon nu a făcut-o^[11].

El, piosul fariseu, intenționează să-și păstreze distanța față de controversatul galileean, cunoscut ca un mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor.

Femeia, dimpotrivă, indiferentă la diatriba dintre cei doi, continuă să-i sărute picioarele lui Isus. Recunoștința ei este irezistibilă și de neînfrânat.

Importanța oaspetelui era subliniată de oferirea untdelemnului^[12].

Simon nu a făcut-o^[13].

Onoarea pe care fariseul nu i-a dat-o lui Isus i-a fost dată în schimb de prostituată, care unge picioarele lui Isus cu miresme.

Dacă fariseul a emis o sentință asupra lui Isus și a femeii, acum este rândul lui Isus, la sfârșitul reprimandei severe, să-și emită verdictul. Simon a vrut să o facă pe învățătorul cu Isus, judecând comportamentul său și purtarea femeii. Isus l-a tratat ca pe un învățăcel prezumțios, arătându-i metehnele sale.

Iar acum, în manieră solemnă, îi zice: «De aceea îți spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, de aceea a iubit mult; însă cui i se iartă puțin, iubește puțin» (Lc 7,47).

Nu este o dezlegare dată femeii, ci o mustrare pentru fariseu. Atât păcătoasa, cât și fariseul au fost deja iertați de Domnul, dar numai femeia este conștientă de acest lucru, și este asemenea debitorului care «va iubi mai mult» (Lc 7,42). Chiar dacă Simon, în conștiința complăcută a perfecțiunii sale religioase, consideră că nu are aproape nimic pentru ce să fie iertat, ar putea arăta cel puțin un minimum de iubire.

Tocmai acest lucru îi lipsește fariseului și pe care Isus i-l reproșează: el nu a iubit mai puțin decât femeia, ci nu a iubit deloc. Iertarea primită, în loc să-l facă mai milostiv, l-a făcut și mai dur față de ceilalți.

Isus nu minimizează conduita din trecut a femeii, care a comis «multe păcate», dar acest lucru nu înseamnă că o descrie ca pe o păcătoasă, cum a făcut în schimb Simon. Păcatul este o diminuare, o limită a omului^[14], dar în niciun caz nu-i poate configura natura: nu există păcătoși, ci bărbați și femei care trăiesc în situații care pot fi de păcat.

Apoi lovitura de teatru finală, cea care îi va scandaliza pe ceilalți comeseni.

Prima dată când Isus iertase pe cineva înaintea fariseilor, aceștia sentențiaseră cu indignare că Isus era un blasfemator care uzurpa rolul lui Dumnezeu, singurul care are puterea de a ierta păcatele (Lc 5,21).

Acum Isus încearcă din nou, pe deplin conștient de consecințele pe care le va întâmpina și, întorcându-se spre femeie, îi spune: «Păcatele îți sunt iertate» (Lc 7,48).

Nu îi cere prostituatei să se căiască pentru a primi apoi iertarea pentru păcatele ei. Păcătoasa nu a obținut iertarea datorită iubirii pe care a manifestat-o, ci a arătat această iubire datorită iertării deja primite, asemenea debitorului căruia i s-a iertat mai mult și de aceea va arăta o iubire mai mare. Iubirea este o consecință a iertării și nu invers.

Toți comesenii sunt scandalizați.

Așa cum a făcut deja Simon, ei evită să-l numească pe Isus și se referă la acest uzurpator al rolului Domnului, singurul care poate ierta păcatele, cu un termen disprețuitor: «Cine este ăsta care iartă și păcatele?» (Lc 7,49).

Cum își permite Isus să acorde iertarea unei prostituate, care nu s-a supus niciuneia dintre obligațiile prescrise pentru a obține dezlegarea pentru păcatele ei?

Dar lui Isus nu îi pasă de cei care, pretinzând că sunt călăuze ale orbilor^[15], nu își dau seama că sunt orbiți de o ideologie care îi împiedică să întrevadă chipul binevoitor a lui Dumnezeu.

Isus se ocupă de cea care a ieșit din întunericul păcatului pentru a se apropia de lumina vieții și îi spune: «Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!» (Lc 7,50).

Ceea ce în ochii lui Simon era o încălcare și o incitare la păcat, pentru Isus nu este altceva decât o manifestare a credinței.

Tocmai privirea deformată de religie îl făcuse pe fariseu să întrevadă păcatul în ceea ce, dimpotrivă, era o expresie a credinței. Isus reușește să vadă lumina acolo unde ceilalți văd doar întunericul.

Dar lipsește ceva… lipsește acel «mergi și de acum înainte să nu mai păcătuiești!» (In 8,11).

De ce Isus nu-i impune prostituatei, drept condiție a iertării, să-și schimbe viața? Cum se face că nu-i ordonă să se lase de această meserie păcătoasă?

Isus știe că o astfel de femeie nu are multe alternative: nu se poate întoarce în familie (dacă a avut-o vreodată) și cu siguranță nu va găsi pe cineva să o ia de soție.

Pentru majoritatea femeilor, prostituția nu era de fapt o alegere, ci o impunere. Într-o cultură în care nașterea unei fete era considerată o năpastă («insomnie ascunsă este fiica pentru tatăl ei și preocuparea pentru ea îndepărtează somnul», Sir 42,9) și se învăța că «lumea nu poate exista fără băieți și fără fete, dar ferice de cel ai cărui copii sunt băieți și vai de cel ai cărui copii sunt fete»^[16], era o practică destul de obișnuită, când într-o familie existau deja fete, ca cele nou-născute să fie abandonate la marginea satului^[17].

Acele nou-născute care supraviețuiau abandonului și animalelor fără stăpân, erau apoi adunate în zori de negustorii de sclavi, crescute și revândute ca prostituate când aveau între cinci și opt ani.

Așadar, femeia continuă cu meseria ei, sau îi rămâne doar perspectiva la fel de mizeră de a încerca să supraviețuiască ca cerșetoare, pradă ușoară a violențelor și abuzurilor.

Și atunci ce s-a întâmplat cu prostituata?^[18]

Se va fi întors la viața ei sărăcăcioasă? Se poate, pentru că nu-i rămân multe posibilități, în afară de cerșetorie.

Cu excepția cazului în care…

Cu excepția cazului în care Isus nu o primește în grupul celor care îl urmează.

De ce nu?

Va fi în companie bună!

Sursa: Alberto Maggi, Versetti pericolosi. Gesù e lo scandalo della misericordia, Fazi Editore, Roma 2011, p. 83-91.

[1] Aceasta este singura dată când în evanghelia lui Luca un fariseu este prezentat cu numele său.

[2] Lc 11,37-53; 14,1-24.

[3] Verbul grecesc kataklínō înseamnă „a se întinde”, „a se așeza comod”. Potrivit obiceiului roman al tryclinium-ului (din grecescul tríklinos, compus din treîs, „trei”, și klínē, „pat”), mesenii stau întinși pe canapele așezate în forma unei potcoave de cal în fața unei mese centrale pe care este pusă mâncarea.

[4] Ez 23,41; Prov 7,17.

[5] «Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos» (Lc 5,8).

[6] Tos. Sot. 5,9.

[7] «I-a lovit gâtul de două ori cu toată puterea ei și i-a desprins capul» (Idt 13,8).

[8] Ex 4,25; 2 Sam 11,8; Is 6,2; 7,20; 36,12.

[9] Verbul grecesc áptõ, folosit de fariseu pentru a descrie acțiunea femeii, are o puternică încărcătură erotică și are semnificația de „a palpa”, „a tasta”, și este același verb folosit pentru a indica raporturile sexuale: «Este bine ca bărbatul să nu se atingă [mḗ áptesthai] de femeie» (1 Cor 7,1).

[10] «Am intrat în casa ta și tu nu mi-ai dat apă pentru picioare» (Lc 7,44).

[11] «Sărut nu mi-ai dat» (Lc 7,45).

[12] Ps 23,5; 133,2.

[13] «Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn» (Lc 7,46).

[14] «Păcatul îl micșorează pe om împiedicându-l să-și atingă plinătatea» (Gaudium et spes, 13).

[15] Titlul râvnit pentru farisei era cel de «călăuze ale orbilor» (Rom 2,19).

[16] B.B. 16.

[17] Un ecou al acestui obicei se găsește în scrierile lui Ezechiel, unde profetul, vorbind despre Ierusalim, îl compară cu o nou-născută abandonată: «Ai fost aruncată pe fața câmpului, din cauza disprețului față de viața ta, în ziua în care ai fost născută» (Ez 16,5).

[18] Finalul acestui episod în care Isus nu îi cere prostituatei să se căiască și să înceteze să se prostitueze a creat descumpănire și deranj în rândul creștinilor. Va fi un papă, Grigore cel Mare (590-604), cel care îi va scoate pe credincioși din această situație stânjenitoare, creând, în ale sale „Omilii asupra Evangheliei”, figura „Magdalenei căite”, contopind într-un singur personaj trei femei diferite: pe păcătoasa anonimă din Luca, pe Maria din Betania (sora lui Lazăr) și pe Maria Magdalena, femeia care este prezentă lângă crucea lui Isus (In 19,25). Astfel, tradiționaliștii și moraliștii au putut în sfârșit să răsufle ușurați: prostituată, da, dar căită.