Euharistie, profeție și episcopi războinici

«Episcopii nu pot accepta să vadă compromisă exercitarea libertății de cult»

Nu s-a întâmplat niciodată în ultimii 75 de ani. Episcopii dezgroapă mitraliera de război și lansează o provocare statului italian în figura instituțională a guvernului său; ba mai mult, asemenea lui Brennus, șeful Galilor Senoni din 386 (?), își aruncă apăsătoarea lor cârjă pastorală pe taler și impun condițiile lor imperative: «Gata, ajunge!… Cerem deschiderea bisericilor». Nu trecuse nici măcar o oră de la comunicatul Președintelui Consiliului de Miniștri, Giuseppe Conte, semn că erau înarmați deja de ceva timp. «Episcopii nu pot accepta să vadă compromisă exercitarea libertății de cult». O, Dumnezeule! Cuvinte dure. La Genova cineva a chemat în cauză până și articolul 7 din Constituție: «Statul și Biserica , fiecare în domeniul său, sunt independenți și suverani». Cruciadei episcopale, căreia nu-i lipsește decât strigătul de război «Deus vult!», i se alătură Avvenire, ziarul Episcopilor înșiși – ça va sans dire –, Italia Vivacchia a lui Renzi – fără îndoială! – și apoi întreaga dreaptă a vulpoiului. Într-un cuvânt, toți cei care nu dau doi bani pe Liturghia duminicală sunt astăzi paladini ai apărării Liturghiei duminicale; aceleași persoane care apără familia creștină împreună cu dumnezeul și patria lor, de la înălțimea experiențelor lor multifamiliale și de divorț. Iubesc atât de mult Liturghia încât o țin la distanță ca să nu o piardă, iar familia atât de mult încât au două sau trei. În fața acestei companii virale, episcopii să tacă. Dar să trecem peste asta.

Euharistia

Cu această ieșire episcopii au dat la o parte vălul care acoperea sărăcia lor teologică. Pe plan religios, ei au transformat Euharistia într-o «practică a pietății», pătrunsă de jansenism, care a răspândit în secolul al XVII-lea atât de mult respect față de Euharistie încât a insuflat teroarea apropierii de aceasta, sfârșind prin a o izola în tabernacol – inventând de-a dreptul tabernacolul superior – pentru a-l îndepărta și mai mult pe credincios de „Pâinea Vieții”. Pentru a se împărtăși, credincioșii aveau nevoie chiar de permisiunea propriului duhovnic. «Cina Domnului» a fost transformată într-o piesă care trebuia arătată, adorată, ținută la distanță. Toate acestea se întâmplă și astăzi, în ciuda faptului că Vaticanul II a oferit coordonatele biblice și evanghelice de întoarcere la origini. Înainte de edictul lui Constantin din 313, era în vigoare practica comună a «Domus ecclesìae», adică a bisericilor domestice, precum cea a lui Nárcis (Romani 16,11) sau a lui Ácvila și Príscila (1Corinteni 16,19). Pe plan social, Euharistia a fost redusă la un fapt protocolar: nu există manifestări publice sau semipublice cu participarea ierarhilor catolici care să nu înceapă sau să nu se încheie cu Liturghii solemne, fără să ne întrebăm dacă participanții, mulțimi oceanice sau un mic număr de prezenți, sunt credincioși sau nu. Euharistia ca timbru.

Liturghia din obligație

Conferința Episcopală Italiană (CEI) spune că credincioșii au nevoie de Euharistie, dar nu spune ce cred ei atunci când spun «euharistie». Un prieten de-al meu preot, din regiunea Marche, cu îndatoriri la Genova, mi-a spus că un prieten de-al său din Marche îi scrie spunându-i că cei din parohie sună pentru a se informa dacă «Liturghia programată pentru ziua cu tare se poate face sau nu»; familiile care aveau în curs de desfășurare Prima Împărtășanie vor să știe dacă «ar trebui sau nu să anuleze rezervarea la restaurant» și adaugă: «Cât despre persoane care nu rezistă fără Euharistie… nimeni». Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe episcopi, dar este bine să știe că munca lor pastorală centrată pe sacramentalizare și niciodată pe evanghelizare, a dus și continuă să ducă la această decădere, bazată pe «Liturghia din obligație», nu pe Euharistie, eveniment al împărăției lui Dumnezeu, care anticipează acel «deja, dar încă nu» al pelerinajului în istoria Umanității până la capăt.

 Liturghia din obligație necesită prezența, nu participarea. Pentru a ține porunca este suficient să fii acolo, chiar și absent cu inima: este suficient «să fii de față, să asiști». Acest lucru este atât de adevărat încât episcopii au simțit nevoia să acorde dispensă de la obligația duminicală, fără a-și da seama de ridicolul lor. Euharistia ca act de iubire, rod al unei seducții, este o cu totul altă poveste, care merită să fie spusă succint. «M-ai sedus, Doamne, și eu m-am lăsat sedus» (Ieremia 20,7). În acest punct ne dăm seama că Euharistia e o chestiune de îndrăgostire: «Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea de-a lungul drumului, când ne explica Scripturile?» (Luca 24,32). Cum se ajunge la acest lucru? Ne spune Luca în mod magistral în Evanghelia Duminicii a 3-a dup Paști, în Luca 24,13-35.

În reforma monahală a lui Benedict de Norcia, între secolul V și VI, era prevăzută Liturghia monastică numai duminica, și toți călugării erau laici, în afară de doi care erau preoți pentru a garanta prezidarea Euharistiei. Chiar și astăzi la Bose se celebrează Duminica și Joia în memoria «Cinei Domnului». Nu există Liturghia preotului singur, cu toate că episcopii din Umbria au încercat să justifice teologic că «Liturghia doar cu preotul singur „sine populo” [fără popor] este valabilă», spunând, în esență, că Poporul Sfânt al lui Dumnezeu, deși «infailibil atunci când crede» (teologie tradițională), este pleonastic. Prin urmare, nu se înțelege de ce «trebuie să fie obligat, altfel riscând să comită un păcat de moarte». Dacă este pleonastic, nu poate fi obligat.

 Euharistia este iubirea lui Dumnezeu revărsată asupra lumii. Nu numai asupra bisericuțelor sau a mănăstioarelor, ci asupra lumii, asupra acelei lumi pe care «Dumnezeu a iubit-o atât de mult, încât l-a dat pe Fiul Unulnăscut» (Ioan 3,16). Din acest motiv se numește «Eu-haris-tie», adică act de mulțumire afectivă. Cum se realizează e simplu și se poate vedea din unele pasaje logice (care, din păcate, au fost obscurate de Conciliul Tridentin în scop anti-luteran):

1. Euharistia este o vocație profetică în vederea adunării popoarelor (Isaía 2,1-5). În ziua Domnului, hotărând să lăsăm individualitatea noastră pentru a ne îndrepta spre altarul adunării, simbolul Celui Înviat, fiecare dintre noi ascultă de chemarea Duhului care adună «ek-klesìa (adunarea/convocarea, chemarea de la…): este diaspora care se reconstituie în sacrament al unității neamului omenesc (Lumen Gentium, 1).
2. Reuniți într-un singur Popor sfânt, realitate vizibilă și «simbol al Bisericii invizibile universale», ne întâlnim, începem să constituim ekklesìa, informându-ne, căutându-ne, «conversând de-a lungul drumului despre tot ce ni s-a întâmplat» (Luca 24,14). Tocmai viața noastră ca indivizi în comunitate este materia Euharistiei.
3. Proclamarea Cuvântului este judecata milostivirii lui Dumnezeu asupra lumii. Cel care proclamă acele lecturi nu este un cititor care se exercită pe texte antice, ci «profetul» care vestește Cuvântul lui Dumnezeu, astăzi, aici și acum, «Lògos-carne-a-devenit» (Ioan 1,14). Cel care citește este Isaía, Ámos, Oséa, Ezechiél, Ieremía și trebuie să aibă conștiința de «a spune» un Cuvânt pentru întreaga lume, pentru toate speciile vii (umanitate, animale, plante), pentru întregul Univers (Teilhard de Chardin, L’eucaristia sul mondo (Euharistia asupra lumii)). Cuvântul oferă cheia de lectură pentru a citi «semnele timpului» sau ale «kairòs-ului/ocazie» de mântuire, precum Covid-19. Vechiul și Noul Testament nu sunt două perspective, ci un singur parcurs, un criteriu al traseului, o realizare, aproape un model peren: osteneala căutării (Midraș).
4. Masa Cuvântului se pregătește să devină Masa Pâinii, a Vinului, a Apei, adică alimentele vieții umane devin elemente ale sacramentului: lumea creată se amestecă cu viața lui Isus, care strălucește de viața Tatălui și își oferă disponibilitatea de a se lăsa «frânt».
5. Peste toate acestea, comemorăm ceea ce a făcut Isus: este Memorialul/Zikkaròn: experimentăm acum ceea ce Isus a trăit atunci și noi jurăm să fim și să acționăm ca el. Împărtășirea cu Pâinea și Vinul nu este singura împărtășanie pe care o primim în Euharistie. La Masa Cuvântului, de fapt, ne-am «împărtășit» cu Isus prin intermediul urechilor: Cuvântul devine noi. Acum suntem invitați să primim același «Cuvânt care devine carne» (Ioan 1,14) prin intermediul gurii. Unul este Isus, două sunt modurile: Cuvântul și Pâinea, daruri esențiale. Putem să le refuzăm pentru că nu ne simțim vrednici? Pâinea celor fragili nu poate fi respinsă.
   • Matei 9,10: Pe când stătea la masă în casă, iată că mulți vameși și păcătoși au venit și s-au așezat la masă cu Isus și cu discipolii lui!
   • Matei 9,13: Așadar, mergeți și învățați ce înseamnă: Îndurare vreau, și nu jertfă [Oséa 6,6], căci nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși.
6. Întreaga Euharistie este ritmată de cererea de iertare: «Kyrie, Christe, elèison…; Mielul lui Dumnezeu care iei asupra ta păcatul lumii (Mărire)…; Epicleza asupra darurilor…; Iartă-ne nouă… Mielul lui Dumnezeu…; Doamne, nu sunt vrednic/ă…». Euharistia este un adevărat sacrament penitențial. Cei care nu doresc să se împărtășească cu Pâinea Vieții, nu ar trebui să participe chiar de la început, pentru că nu are sens să fim la masă și să nu împărtășim motivul mesei, care este acela de a mânca împreună, după ce am fost cufundați în tandrețea paternității.
7. Întăriți cu acel viatic, asemenea lui Ilie, putem să întreprindem călătoria lungă spre Hóreb, muntele întâlnirii cu Dumnezeu: «El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea acelei hrane, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Hóreb» (1Regilor 19,8).

Dacă toate acestea sunt adevărate, așa cum și este, Episcopii au greșit ținta, momentul și conținutul. Biserica nu celebrează niciodată pentru ea însăși sau pentru devoțiunea preotului singur, ci «în» inima lumii, pentru că aspiră la inima lui Dumnezeu, devenită vizibilă prin Isus, care «străbătea toată Galiléea, învățând în sinagogile lor, vestind evanghelia Împărăției și vindecând orice boală și orice suferință în popor» (Matei 4,23). Numai Papa Francisc, în acest timp confuz și dezorientat, nu și-a pierdut cumpătul: «Să ne rugăm pentru poporul credincios ca să cultive răbdarea și supunerea față de prevederile autorităților», o dezmințire completă a mitralierei de război a episcopilor italieni. Cardinalul Angelo Bagnasco, de obicei atât de instituțional încât să pară că e un funcționar de Stat, măsurat și super prudent, și-a dat drumul și a ajuns să compare bisericile cu muzeele, cu sălile de jocuri, pentru că acestea se deschid și bisericile nu. Sărmanii de noi, în acest punct… și cu asta am spus totul.

Niciun cuvânt cu privire la riscul unei reveniri a pandemiei, nicio preocupare pentru sănătatea atât de fragilă a poporului nostru pe care, după cum Papa Francisc ne invită, ar trebui să-l îngrijim «în spitalul de campanie», care ar trebui să fie Biserica, pe care în schimb episcopii, acești epìscopoi supraveghetori, o compară cu tripourile, cu barurile și restaurantele. Nemaiexistând profeția care vorbește prin evenimente și persoane, rămâne doar gestionarea sacrului care îl folosește pe «dumnezeu» pe post de ciocan pneumatic pentru a afirma abstracții și programe pastorale pe care numai episcopii le scriu și nimeni nu le citește, atât sunt de insipide și fără gust. Rămân ceremoniile, rubricile și veșmintele baroce care acoperă nuditatea unei religii lipsite de viață, pentru că a suprimat credința în persoana lui Isus, prezență a lui Dumnezeu, în favoarea unui dumnezeu «ființă supremă» și «motor imobil» care nu mai mișcă nimic pentru că s-a blocat.

Pr. Paolo Farinella, 28/04/2020

Sursa: Paolo Farinella, prete