Euharistia ca prezență reală

Eveniment și semnificație. Ostia nu îl conține pe Isus în miniatură

Solicitat de un stimul din partea personalului editorial, reiau o temă deja abordată cu alte ocazii, dar necesară pentru noua evanghelizare și pentru reformularea urgentă a credinței: «Ce înseamnă sau cum să exprimăm astăzi Euharistia ca sacrament al prezenței lui Cristos și al jertfei sale?». Întrebarea primită specifica: «îți cerem, dacă este posibil, să iei în considerare o întrebare îndelung dezbătută și care se repetă la fiecare Paște, la fiecare procesiune cu Ostia, la fiecare „sărbătoare florală” devoțională, la fiecare adorație euharistică: ce se înțelege astăzi prin «prezența reală» a Domnului?

Comuniunea cu Dumnezeu care locuiește în inima omului, nostalgie uneori neascultată și neexprimată, locuiește înainte de toate și în inima Tatălui: cum poate fi mai bine prezentată? Spunând că este un Mister? Și pentru că am vorbit despre transubstanțiere, am vorbit despre jertfa Liturghiei… Limbajul teologic… trebuie revăzut cu atenție. Dar cum?».

Prezența reală prin simboluri

În primul rând, aș dori să amintesc că nu întotdeauna trebuie să schimbăm cuvintele pentru a reînnoi mesajul. Cuvintele înseși își schimbă sensul și dezvoltarea lor poate constitui un pas înainte chiar și în înțelegerea vieții și a doctrinei credinței.

Cuvântul prezență, de pildă, poate fi înțeles în moduri noi corespunzătoare diferitelor activități care fac posibile relații inedite. La nivel uman, de fapt, prin termenul prezență este indicată relația care se stabilește între diferite persoane. Există o prezență spațială, pentru persoanele care se află în același loc, o prezență electronică, pentru persoanele care vorbesc între ele pe telefoanele mobile sau printr-un program de calculator, o prezență intențională, pentru persoanele care se gândesc unele la celelalte, o prezență pur simbolică, printr-o fotografie sau un portret etc. în funcție de tipul de activitate care face ca relația să fie actuală.

Orice relație are trei componente constitutive: subiectul operant, fundamentul, adică activitatea care permite prezența și termenul căruia într-un fel i se adresează activitatea. Să ne gândim la o conferință cu un vorbitor și ascultători prezenți în același loc. Ei au o relație complexă bazată pe unde sonore (există cuvânt și ascultare), pe unde de lumină (există întâlnirea din priviri), și pe apartenența la același loc. În cazul în care conferința este televizată alte persoane pot participa la eveniment, chiar dacă prezența lor nu este locală, ci bazată pe undele electromagnetice (care permit ascultarea și vizionarea). În funcție de diferitele activități posibile există diferite tipuri de prezență. Telefonul, radioul, televiziunea, calculatorul etc. sunt astăzi instrumente prin care se poate stabili o relație de prezență reală, imposibilă în secolele trecute.

Toate acestea sunt prezențe realizate prin simboluri (= realități care reprezintă alte realități), dar sunt reale, deoarece permit în moduri diferite relația și implicarea persoanelor.

Diferit este cazul unei prezențe virtuale atunci când evenimentul nu are loc în același timp în care este reprezentat. Dacă, spre exemplu, este difuzat un eveniment din trecut cu imagini înregistrate, relația nu este stabilită cu persoanele, ci cu evenimentul relatat, iar actorii implicați pot fi chiar morți. Ceea ce se petrece este prezent realmente pentru telespectatorii care se implică.

În transmiterea actualelor mijloace de comunicare acțiunea este multiplă: actorii care operează evenimentul, eventualul comentator care filmează, camera care transmite, ascultătorii și telespectatorii, mai mult sau mai puțin implicați. Este vorba de o prezență reală. Dacă nimeni nu pornește radioul sau televizorul, toate undele sunt prezente, dar nu există prezență a evenimentului, pentru că nu există relații.

Prezența euharistică

Chiar și în Euharistie nu este vorba de prezență spațială sau locală, ci sacramentală, adică prin simboluri obiective. În Enciclica Mysterium fidei (3/9/1965) Paul al VI-lea afirmă că prezența euharistică nu se realizează «precum trupurile sunt în locul respectiv» (EV 2 nr. 427). Relația dintre credincios și Cristos nu are loc prin contactul dimensiunilor spațiale, ci prin referințe simbolice. Acest tip de prezență este numit sacramental (care se realizează prin semne sacre) sau cu alți termeni în diferitele tradiții creștine. Relația care se stabilește în sacrament este reală și dinamică, în sensul că îi transformă pe credincioșii care se deschid prin credință față de acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, care lucrează prin Cristos și Duhul său.

Paul al VI-lea, rezumând doctrina bisericii, precizează că în cadrul celebrării euharistice pâinea și vinul «dobândesc un nou înțeles și un nou scop, nemaifiind pâinea și băutura obișnuită, ci semnul unui lucru sacru și al unui element spiritual; dar între timp dobândesc un nou înțeles și o nouă finalitate, în măsura în care conțin o nouă realitate, pe care o numim pe bună dreptate ontologică» (Paul al VI-lea Mysterium fidei ib.). În această perspectivă trebuie să fie înțeleasă doctrina tradițională a Bisericii conform căreia prezența lui Cristos în Euharistie este «adevărată, reală și substanțială» (Conciliul din Trento, Sesiunea XIII, Despre sacramentul Euharistiei 4).

Este prezență adevărată, deoarece relația dintre credincios și Cristos cel înviat există efectiv. Este o prezență reală, pentru că ambii termeni sunt existenți în actul relației. Este prezență substanțială, deoarece relația conectează persoanele și nu doar unele dintre calitățile lor accidentale sau o simplă imagine a lor. Catehismul Conferinței Episcopale Italiene precizează faptul că în Sacrament «Răstignitul înviat devine prezent ca miel înjunghiat și viu. Pâinea este realmente trupul său dăruit, vinul este realmente sângele său vărsat… Pâinea și vinul au devenit o nouă prezență…, dinamică și personală, în actul dăruirii de sine și nu numai al eficienței sale sfințitoare, ca în celelalte sacramente» (La verità vi farà liberi (Adevărul vă va face liberi), nr. 689). Prin exercițiul credinței credincioșii intră în relație cu Cristos înviat prin intermediul ritualului. În acest sens nu sunt exacte toate formulele care folosesc parametri spațiali, și anume care vorbesc despre Isus în interiorul ostiei sau își imaginează o prezență a sa în miniatură. El de fapt nu este în spațiu, așa cum actorul nu este în televizor sau interlocutorul în receptorul telefonului. Prezența se realizează într-un mod „sacramental”, adică prin simboluri, după cum se poate spune că la televizor este un anumit personaj sau că la telefon este o persoană dragă. Catehismul specifică, de asemenea, că Euharistia nu este o repetare sau o adăugare a crucii, «ci re-prezentarea, aici și acum, prin semnele sacramentale, a aceluiași act de dăruire cu care Isus a murit și a fost glorificat» (ib., p. 690). Aceasta este semnificația pe care pâinea și vinul o dobândesc în cadrul ritualului euharistic. Noutatea era numită transsubstanțiere, dar fiindcă astăzi termenul de „substanță” se referă exclusiv la aspectul chimico-fizic, necunoscut în Evul Mediu, este mai bine să vorbim despre transsemnificație sau transfinalizare, după cum sugera Catehismul Olandez.

Important însă este să ne amintim că relația sacramentală nu este un scop în sine, ci este rânduită pentru misiunea Bisericii. Isus l-a făcut pe Dumnezeu prezent în istoria omenirii prin activitatea și existența sa. De aceea a fost numit sacramentul lui Dumnezeu, adică semn al prezenței sale în lume. A celebra memorialul lui Cristos înseamnă a-i evoca misiunea salvatoare și a ne angaja să fim epifanii vii, spații ale acțiunii sale în lume. Tot astfel, dacă cei care participă la Euharistie și nu pun credința în mișcare, există acțiunea lui Dumnezeu, dar relația de prezență nu este stabilită.

Euharistia jertfă?

În formulele actuale ale Liturghiei catolice este prezent uneori termenul „jertfă”. Chiar și în relatarea cinei a fost introdusă expresia un pic forțată: «care se jertfește pentru voi», în timp ce formula greacă a Evangheliei spune pur și simplu «dat pentru voi», adică în favoarea voastră. Întreaga dinamică a mântuirii este marcată de har, adică de acțiunea lui Dumnezeu în favoarea noastră. Moartea lui Isus nu ne salvează pentru că îi oferă lui Dumnezeu ceva, ci pentru că dezvăluie fidelitatea iubirii exercitate de Isus chiar și pe cruce. Moartea lui nu corespunde voinței lui Dumnezeu, pentru că este un act de violență împotriva lui Isus din partea celor care au respins mesajul său. Din partea lui Isus este un «act sacru», un «sacri/ficio», nu oferit lui Dumnezeu, ci pătruns de voința sa mântuitoare față de oameni. Fidelitatea lui Isus față de iubire face ca moartea sa tragică și nedreaptă să fie un „act sacru” și ne permite și nouă să o celebrăm cu amintire recunoscătoare. Este depășit modelul unui Dumnezeu violent și este evidențiată valoarea răscumpărătoare a iubirii, când rămâne operativă în ciuda suferinței.

Pr. Carlo Molari, teolog

Sursa: Rocca, nr. 09, 1 mai 2017, pag. 48-50, (trad.: Anton Ivanov).