Eu sunt învierea și viața

Duminica a 5-a din Postul Mare – 29 martie 2020

Eu sunt învierea și viața – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 11, 1-45

În acel timp, era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei și al Martei, sora ei. Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă și îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. Așadar, surorile au trimis să i se spună: «Doamne, iată, cel care-ți e prieten este bolnav!».

Auzind, Isus a zis: «Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea». Deși Isus îi iubea pe Marta, pe sora ei și pe Lazăr, când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era. Abia după aceea le-a spus discipolilor: «Să mergem din nou în Iudeea!». Discipolii i-au spus: «Rabbi, acum căutau iudeii să te omoare cu pietre și tu mergi iarăși acolo?». Isus a răspuns: «Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se poticnește, pentru că vede lumina acestei lumi. Însă dacă cineva umblă în timpul nopții, se poticnește, pentru că lumina nu este în el».

După ce a spus acestea, a adăugat: «Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc». Atunci discipolii i-au zis: «Doamne, dacă doarme, va fi salvat!». De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre somnul obișnuit. Așadar, Isus le-a spus deschis: «Lazăr a murit și mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeți. Dar să mergem la el!». Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalți discipoli: «Să mergem și noi să murim cu el!».

Când a venit Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Și mulți iudei veniseră la Marta și Maria să le consoleze pentru fratele lor. Când a auzit că a venit Isus, Marta i-a ieșit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. Așadar, Marta i-a spus lui Isus: «Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă și acum știu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da». Isus i-a spus: «Fratele tău va învia». Marta i-a zis: «Știu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă». Isus i-a spus: «Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?». Ea, răspunzând, a zis: «Da, Doamne; eu cred că tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume».

După ce a spus ea aceasta, s-a dus și a chemat-o pe sora ei, Maria, spunându-i în taină: «Învățătorul este aici și te cheamă». Când a auzit, Maria s-a ridicat repede și a venit la el. Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. Atunci iudeii, care erau cu ea în casă și o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă și a ieșit, au venit după ea crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo.

Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui, spunându-i: «Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit». Iar Isus, când a văzut-o că plânge și că plâng și iudeii care au venit cu ea, a răbufnit în spirit și s-a tulburat. Și a zis: «Unde l-ați pus?». I-au răspuns: «Doamne, vino și vezi!». Și Isus a lăcrimat. Atunci iudeii au început să spună: «Iată cât de mult îl iubea!». Dar unii dintre ei au zis: «Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în așa fel ca acesta să nu moară?».

Isus a răbufnit din nou și a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. Isus a zis: «Ridicați piatra!». Marta, sora mortului, i-a zis: «Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile». Isus i-a spus: «Nu ți-am zis că dacă vei crede vei vedea gloria lui Dumnezeu?». Au ridicat deci piatra. Atunci și-a ridicat ochii și a spus: «Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Eu știam că mă asculți întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulțimea ce mă înconjoară, ca să creadă că tu m-ai trimis». Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: «Lazăr, vino afară!». A ieșit mortul legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, iar fața lui era înfășurată cu un ștergar. Isus le-a zis: «Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!».

Mulți dintre iudeii care veniseră la Maria și văzuseră ceea ce făcuse el au crezut în el.

Ioan 11, 1-45

Destinul celor care s-au încrezut și au crezut în Isus este prezentat de Ioan, în Evanghelia sa, în capitolul 11, cu episodul lui Lazăr, care începe astfel: Un anume Lazăr din Betània… Este singura dată când o persoană bolnavă, în această Evanghelie, are un nume. Lazăr înseamnă „Dumnezeu ajută”. Din satul… Când evangheliștii inserează această indicație, sat, înseamnă că este un loc de neînțelegere, dacă nu de opoziție; este locul atașat tradiției, căruia îi este greu să îmbrățișeze noutatea adusă de Isus. Mariei și al Martei, sora ei, era bolnav. Evanghelistul, prin trei personaje, ne prezintă o comunitate. Că este vorba despre o comunitate, el ne dezvăluie mai jos, atunci când spune: Așadar, surorile au trimis… Trebuia să scrie „surorile lui”. Omițând posesivul, evanghelistul vrea să indice că este o comunitate.

Ei bine, această comunitate trăiește momentul bolii mortale a unuia dintre adepții săi și trimite să-l înștiințeze pe Isus. În mod straniu, Isus nu se mișcă. Citim doar părțile esențiale ale pasajului pentru că este foarte lung. Să trecem la versetul 17. Când a ajuns Isus, a aflat… Și nu „că Lazăr”. Evanghelistul aici nu pune numele, nu spune „a aflat că Lazăr”, pentru că în mormânt nu este Lazăr – Lazăr, odată cu momentul morții, a intrat în plinătatea dimensiunii divine –, ci este mortul. Întregul pasaj este o invitație adresată comunității creștine de a-și schimba conceptul despre moarte.

Când a ajuns Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. De ce aceste „patru zile”? Se credea că, timp de trei zile, spiritul individului rămânea să supravegheze cadavrul. Iar când nu se mai recunoștea în trăsăturile feței, din cauza inițierii procesului de descompunere, cobora în împărăția morților, deci era complet mort. Isus nu intră în sat, locul neînțelegerii. Pentru a-l întâlni pe Isus, trebuie să ieșim din tradiție, din sat. Așadar, Marta, când a auzit că venea Isus, i-a ieșit în întâmpinare. Și îl întâmpină pe Isus cu o mustrare. Îi spune: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! L-au avertizat pe Isus că fratele era bolnav, că era grav, iar Isus nu se mișcase. Isus pare să nu fie niciodată prezent în momentele de necesitate, așa că Marta îl ceartă pe Isus. Dar spune: însă și acum știu… Ea se referă la ceea ce cunoaște, adică la tradiție. Că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da. Evangheliștii fac distincție între verbul „a ruga” și verbul „a cere”. Verbul „a ruga” este o cerere din partea unui inferior adresată unui superior. „A cere” este o cerere între egali. Aici, pentru Marta, Isus trebuie să roage. Deci ea încă nu a înțeles că Isus este Dumnezeu, că Isus este egal cu Dumnezeu.

Și Isus îi răspunde: Fratele tău va învia. Ar fi fost mai bine să nu fi spus asta niciodată. Se alege cu o reacție furioasă din partea Martei. Îi răspunde Marta: „Știu că va învia la învierea de pe urmă”. Atunci când o persoană este în doliu, dacă pentru a o mângâia îi spunem că persoana decedată va învia (când?!), nu doar că nu o consolăm, ci o împingem la disperare. Când va învia? Astăzi, mâine, peste o lună, peste un an, la sfârșitul veacurilor? Bine, dar la sfârșitul veacurilor și noi vom fi morți și deja înviați. Asta nu este o mângâiere. Deci Marta îi răspunde supărată: Știu că va învia la învierea de pe urmă. Pentru că aceasta era credința fariseică despre înviere. Oamenii trăiau, mureau, ajungeau în sălașul morților, iar apoi, în ziua de pe urmă, o zi finală, ipotetică, avea să aibă loc învierea celor drepți.

Și iată revelația lui Isus, care schimbă complet conceptul despre viață, conceptul despre moarte, conceptul despre înviere. Isus i-a spus: Eu sunt. „Eu sunt” nu este o revendicare a prezenței, ci este o revendicare a numelui divin, este numele cu care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise: Eu sunt. Deci Isus revendică plinătatea condiției divine. Învierea și viața. Nu spune: „voi fi”, el este învierea și viața. Deci viața și învierea nu vor fi, ci sunt deja. Iar apoi răspunsul lui Isus se articulează în două elemente. Mai întâi, comunității care își plânge pe unul din componenții ei, îi spune: Cel care crede în mine, Lazăr a crezut în el, chiar dacă moare, chiar dacă acum vedeți un cadavru, va trăi, continuă să trăiască. Așadar, Isus cere comunității care jelește un mort să aibă această credință. Dar apoi, membrilor comunității care sunt vii, Isus le spune: oricine trăiește, deci voi, care sunteți vii, și crede în mine, iar voi v-ați exprimat adeziunea față de mine, nu va muri în veci, nu va muri niciodată. Isus ne asigură că nu vom face experiența morții: moartea nu întrerupe viața, ci ne introduce imediat într-o dimensiune nouă, deplină, definitivă a existenței.

Dar Isus o întreabă pe Marta dacă poate să creadă acest lucru și, în sfârșit, iată creșterea în credință. I-a răspuns: „Da, Doamne, eu cred că tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. În sfârșit, Marta a crescut în credință.

Bine, pasajul continuă. Să trecem la versetul 33. Iar Isus, când a văzut-o că plânge… A avut loc intervenția celeilalte surori, Maria, care l-a mustrat pe Isus cu aceleași cuvinte. Și că plâng și iudeii care au venit cu ea, a fost profund emoționat. De fapt, verbul folosit de evanghelist nu este „a se emoționa”, ci „a fremăta”, a reprima un sentiment puternic, am putea traduce: „a răbufnit, s-a înfiorat”. Tocmai Isus este cel care nu poate suporta această situație, deoarece comunitatea sa plânge exact așa cum plâng iudeii, cum plânge tradiția. Iar aici, la versetul 35, Isus nu a izbucnit în plâns. Isus a lăcrimat. Evanghelistul folosește două verbe diferite, unul pentru plânsul Martei, Mariei și al iudeilor, și unul pentru plânsul lui Isus. Pentru plânsul lui Isus folosește verbul „a lăcrima”, o expresie a durerii, iar pentru plânsul surorilor folosește în schimb plânsul care se făcea la durerea funerară, care indica disperarea totală.

Și iată atunci că Isus, răbufnind din nou, reprimându-se pe sine însuși, a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. Această piatră va apărea de trei ori, pentru a indica faptul că aceasta este ceea ce domină narațiunea. Erau morminte săpate în peșteri, iar în față era pusă o piatră. Expresia italiană „Să punem o piatră deasupra” derivă tocmai din aceste obiceiuri funerare. Atunci când punem o piatră deasupra, înseamnă că între lumea celor morți și cea a celor vii nu mai există continuitate, nu mai există comunicare.

Iar aici Isus începe să dea ordine la imperativ. Sunt trei. Primul este: Ridicați piatra! Voi sunteți cei care l-ați închis pe cel decedat în mormânt și voi trebuie să ridicați această piatră. Și reacționează Marta, care este indicată ca fiind sora mortului. Este superfluă această indicație, știm că Marta era sora mortului, dar evanghelistul subliniază că acest climat al morții, acest gând al morții era cel care domina comunitatea. Doamne, deja miroase urât: este acolo de patru zile. Isus i-a spus: „Nu ți-am zis că dacă vei crede vei vedea gloria lui Dumnezeu?”. În viața indestructibilă se manifestă gloria lui Dumnezeu. Au îndepărtat, deci, piatra, pe care ei o puseseră. Și iată ultimele porunci ale lui Isus: Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: „Lazăr, vino afară!”. Groapa, mormântul nu este locul pentru un discipol al Domnului; discipolul Domnului, în momentul morții, intră imediat în dimensiunea deplină a existenței sale.

Isus l-a chemat pe Lazăr, dar nu iese Lazăr, ci mortul. Isus îl cheamă pe Lazăr, dar iese mortul, pentru că Lazăr nu era în mormânt, Lazăr era deja în plinătatea iubirii Tatălui. Tocmai mortul este cel care trebuie să iasă din mormânt, adică evanghelistul vrea să ajute comunitatea să-și schimbe complet mentalitatea cu privire la moarte, cu privire la faptul că persoanele decedate nu stau într-un mormânt, ci își continuă existența în plinătatea dimensiunii divine. Mortul a ieșit. Și, în mod ciudat, este legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză, care nu era modul iudeilor de a-i îngropa pe cei morți. Cadavrul era spălat cu apă și oțet, apoi era pusă peste el o pânză, dar nu era legat. De ce aici mortul are picioarele și mâinile legate? Pentru că a fi legat era simbolul morții. În Psalmi citim: „Mă strângeau funiile morții”, a fi prizonieri ai morții. Ei sunt cei care l-au legat cu aceste fâșii de pânză, l-au făcut prizonier al morții.

Ultimele porunci ale lui Isus sunt revelatoare: Isus le-a spus: „Eliberați-l!”, adică: Dezlegați-l! Voi sunteți cei care l-ați legat ca pe un mort fără viață, l-ați relegat în acest mormânt. Iar ultima poruncă este ciudată: Dezlegați-l și, noi ne-am fi așteptat: „spuneți-i să vină”; „să mergem în întâmpinarea lui”; „să-i facem o primire”; „să-l sărbătorim”. Nimic din toate acestea. Ultima poruncă, în mod straniu, este: Lăsați-l să meargă! Dar unde trebuie să meargă? Mortul trebuie să meargă acolo unde Lazăr este deja, adică în dimensiunea plinătății vieții. Tocmai comunitatea este cea care trebuie să-și schimbe mentalitatea.

Este straniu că iese acest mort, nu scoate niciun cuvânt, nu adresează nicio mulțumire, nu merge spre surorile sale care totuși îl jeliseră atât de mult, ci trebuie să meargă. Evanghelistul folosește același verb „a merge” pe care l-a folosit pentru a indica itinerariul lui Isus cu Tatăl. Iată, această expresie a evanghelistului ne luminează cu privire la sensul morții: moartea unui discipol al lui Isus nu numai că nu-i întrerupe viața, ci îl introduce într-o dimensiune nouă, deplină și definitivă a existenței. Moartea nu ne îndepărtează de oameni, ci ne apropie de ei. Moartea nu este o absență, ci o prezență și mai intensă.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice