„Eu pentru aceasta m-am născut”

„Odată cu Isus nu mai este Legea, fie ea și divină, cea care călăuzește pașii omului, ci răspunsul la impulsurile vitale ale omului este cel care îl ghidează, conducându-l la realizarea acelei dorințe de plenitudine a vieții care constituie ființa sa și îl face să devină, asemenea lui Isus, fiu al lui Dumnezeu”. Pe ilLibraio.it reflecția lui Alberto Maggi despre Crăciun

„Eu pentru aceasta m-am născut”: reflecția despre Crăciun a biblistului Alberto Maggi

În Evanghelia după Ioan, Isus însuși este cel care vorbește despre nașterea sa, al cărei înțeles a fost formulat teologic de evanghelist prin afirmația: „Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (In 1,17). Acesta este motivul pentru care Isus s-a născut și a venit, pentru o nouă relație între oameni și Dumnezeu, care nu se mai bazează pe supunerea față de Legea divină, ci pe îmbrățișarea iubirii Tatălui și asemănarea cu el. În timp ce legământul lui Moise îi făcea pe oameni să devină supuși, cel al lui Isus îi face să devină fii; în prima alianță exista mereu o distanță între Dumnezeul care poruncea și supusul care asculta, în cea a lui Isus cu cât mai mult omul se aseamănă cu Tatăl cu atât mai mult Dumnezeu se contopește cu el, extinde capacitatea sa de iubire și Dumnezeu și omul devin una (In 17,11-23; 14,23). Acesta este adevăratul motiv al morții lui Cristos: „Pentru aceasta iudeii căutau și mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că încălca sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu” (In 5,18).

De fapt, singura dată când Isus se referă la motivul nașterii sale este, paradoxal, cu ocazia ieșirii sale din această lume, cu puțin timp înainte de a fi condamnat la moarte, într-un dialog imposibil între surzi cu Pilat.

Isus a fost condus de conducătorii poporului la Pilat cu acuzația de a fi un răufăcător („Dacă nu ar fi fost acesta un răufăcător, nu l-am fi dat pe mâna ta”, In 18,30). Pentru autoritățile religioase, activitatea lui Isus, de a restitui demnitatea și libertatea oamenilor, făcându-i capabili „să devină fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12), este o crimă intolerabilă, care trebuie pedepsită cu moartea. Conducătorii sunt conștienți de faptul că Isus, numindu-l pe Dumnezeu Tatăl său, se proclamă singurul său reprezentant și că, dacă odată cu Isus iubirea lui Dumnezeu ajunge direct la fiecare om, fără a fi nevoie de mediatori, structuri, legi, culte, este ruina puterii religioase. Prin urmare, planul lui Dumnezeu pentru umanitate, ca fiecare om să devină fiul său (In 1,12), este considerat de autoritățile religioase o crimă demnă de moarte, deoarece subminează însăși fundamentele unui sistem care pretinde a fi mediator indispensabil între Dumnezeu și oameni („Nu pentru vreo faptă bună aruncăm cu pietre în tine, ci pentru blasfemie și pentru că tu, om fiind, te faci Dumnezeu”, In 10,33).

Pentru toate acestea, conducătorii nu-l aduc pe Isus înaintea lui Pilat pentru a-i face un proces, ci pentru a fi ucis, și îl acuză că este un instigator politic, un agitator care vrea să conducă o rebeliune împotriva Imperiului Roman (In 11,48). Pentru casta preoțească aflată la putere, Isus este un criminal atât de periculos încât îl detestă mai mult decât pe nesuferiții dominatori, care sunt folosiți pentru a deveni instrumentul răzbunării lor. În realitate, romanii, reprezentați de Pilat, nu văd niciun pericol în Isus, iar procuratorul își arată toată uimirea în fața „răufăcătorului” și îl întreabă cu insistență dacă este sau nu regele iudeilor, un revoluționar periculos.

Isus nu răspunde la întrebarea lui Pilat. El nu este interesat de tema regalității, singurul subiect care îl preocupă și pe care îl înțelege procuratorul roman. Isus, care a venit să ofere viață celor pe care îi întâlnește, îl invită și pe Pilat să gândească cu mintea lui, să fie o persoană liberă: „De la tine însuți spui aceasta sau ți-au spus alții despre mine?” (In 18,34). În reacția sa iritată, Pilat își exprimă tot dezgustul față de poporul pe care trebuie să-l conducă: „Oare sunt eu iudeu? Neamul tău și marii preoți te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” (In 18,35). Nu numai deținătorii puterii religioase, conducătorii, sunt împotriva lui Isus, ci și cei supuși autorităților, poporul. Este falimentul lui Isus, „a venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11).

Pentru a doua oară Isus nu răspunde la întrebarea pe care i-o pune Pilat („Ce ai făcut?”) și încearcă, în zadar, să-l facă să înțeleagă că împărăția sa este o împărăție în care regele nu exercită stăpânire ci slujire, din acest motiv nu are slujitori, întrucât el însuși este slujitorul alor săi. Dar este un dialog între surzi. Pilat este reprezentantul Imperiului și insistă să-l întrebe pe Isus dacă este sau nu regele iudeilor („Așadar, ești rege?), dar el trunchiază definitiv discursul regalității, de care nu este interesat („Tu spui că eu sunt rege”, In 18,37) și încearcă să dialogheze despre ceea ce este important pentru el: „Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (In 18,37). Adevărul, pentru Isus, nu este o doctrină pe care o posedăm, ci un mod de a fi („Cel care face adevărul…”, In 3,21). În opoziție cu „cel care face răul” (In 3,20), „a face adevărul” indică a face binele. De aceea Isus nu afirmă niciodată că are adevărul, ci că este adevărul („Eu sunt adevărul”, In 14,6) și nu autorizează pe nimeni să aibă adevărul, ci să fie. Cei care pretind că au adevărul tind de aceea să-i judece pe alții și să se despartă de ei pe baza ortodoxiei doctrinei lor. Cei care sunt în adevăr sunt implicați în același dinamism divin al iubirii, care nu se exprimă prin formule doctrinare, ci prin fapte care transmit viața. În timp ce doctrina separă, faptele iubirii unesc și îi apropie pe toți. Prin urmare, acest adevăr nu trebuie dobândit, ca și cum ar fi o cunoaștere, ci trebuie făcut.

Apoi Isus adaugă: „Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. Pentru a asculta și înțelege glasul lui Cristos este necesar să facem o alegere preventivă, să fim din adevăr, adică să punem binele omului ca singură valoare absolută în existența noastră. Evanghelistul anticipase deja această temă în Prologul evangheliei sale, afirmând că „viața era lumina oamenilor” (In 1,4). În timp ce tradiția religioasă învăța că lumina, figura Legii, era viața oamenilor („Cuvântul tău e făclie pentru pașii mei și lumină pentru cărările mele”, Ps 119,105; Înț 18,4), odată cu Isus nu mai este Legea, fie ea și divină, cea care călăuzește pașii omului, ci răspunsul la impulsurile vitale ale omului este cel care îl ghidează, conducându-l la realizarea acelei dorințe de plenitudine a vieții care constituie ființa sa și îl face să devină, asemenea lui Isus, fiu al lui Dumnezeu.

Aceeași linie teologică a lui Ioan se găsește în Matei și Luca, evangheliștii care în primele două capitole ale Evangheliilor lor povestesc, cu perspective diferite, nașterea lui Isus. Pentru Matei, Isus este „Dumnezeul-cu-noi” (Mt 1,23): prin venirea sa, Dumnezeu nu mai este în cer, ci cu oamenii, nu mai trebuie să fie căutat, ci îmbrățișat de ei, și, împreună cu el și asemenea lui, trebuie să meargă spre ceilalți oameni. Pentru Luca, Isus este „Salvatorul” (Lc 2,11), nu al unui singur popor, ci al întregii omeniri, și nu există niciun om care să se simtă exclus de la această mântuire, „pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10).

Pr. Alberto Maggi, 22/12/2018

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (Macerata), se ocupă cu răspândirea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. A publicat, printre altele: Roba da preti (Chestii de ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu) și Versetti pericolosi (Versete periculoase). Este în librării, publicată de Garzanti, Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață).

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pentru ilLibraio.it

Sursa: ilLibraio.it