Este timpul pentru un nou conciliu de la Niceea

Biserica se află din nou la o răspântie. Sunt necesare o abordare incluzivă și un nou crez

Atunci când împăratul roman Constantin a convocat Conciliul de la Niceea în anul 325 d.C., atât Biserica, cât și imperiul se aflau într-o situație de incertitudine și instabilitate. Cu puțin mai mult de un deceniu mai devreme, Constantin legalizase creștinismul, recunoscând puterea socială și financiară în creștere a creștinilor în interiorul imperiului. Cu toate acestea, controversele, revoltele și violențele însoțeau unele chestiuni teologice nerezolvate, începând cu cea a relației dintre Dumnezeu Tatăl și Fiul. Cum putea creștinismul să susțină că Dumnezeu este unul și în același timp să afirme divinitatea Fiului? În acest sens, cum putea creștinismul să afirme că Isus, o ființă umană, era și divinul Fiu al lui Dumnezeu?

Cei aproximativ 300 de episcopi care s-au adunat la Niceea au urmat un drum creativ pentru a rezolva problemele pe care le aveau în față.

În primul rând, nevoia de unitate pe care o sesizau între diferitele comunități creștine ale imperiului i-a determinat să creeze formule de credință care să excludă disensiunile. Episcopii voiau să promoveze unitatea în Biserică – și să ajute la menținerea ei în imperiu – stabilind în mod clar în crez cine era „în” Biserică și cine era „în afara” acesteia. Conciliul a optat pentru o cale „sau-sau” pentru a determina cine s-ar putea defini de fapt drept creștin. Mesajul era clar: ori credeți în acest mod, ori sunteți afară.

În al doilea rând, ambiguitatea anumitor afirmații biblice despre relația dintre Tatăl și Fiul i-a îndemnat pe părinții conciliari să încorporeze în mod creativ în crez categorii și termeni filosofici, dintre care cel mai cunoscut este homoousious, „consubstanțial”, pe care episcopii îl foloseau pentru a descrie relația dintre Tatăl și Fiul.

În al treilea rând, însuși faptul că episcopii s-au întâlnit a făcut din Conciliul general un model pentru rezolvarea problemelor doctrinare importante în Biserica romană.

Acum, aproape 17 secole mai târziu, ne aflăm din nou la o răscruce. Catolicii sunt profund divizați în privința problemelor legate de teologie, autoritate, interpretare biblică, tradiție și dreptul canonic. Progresele realizate în arheologie, în exegeza biblică, în cercetările istorice, în psihologie și în alte discipline mă fac să mă întreb dacă Crezul de la Niceea este suficient de elastic pentru a îngloba adevărurile creștinismului așa cum acestea – și creștinii care îl mărturisesc – au evoluat.

În acest moment al istoriei creștine – care a început cu demisia înțeleaptă și curajoasă a papei Benedict al XVI-lea –, avem nevoie de un nou Conciliu de la Niceea, de o nouă încercare de a unifica poporul lui Dumnezeu cu curaj și creativitate utilizând vehiculul unui Conciliu general.

Principala diferență dintre noul Conciliu de la Niceea și cel vechi este că, de data aceasta, Biserica poate construi unitatea printr-o abordare incluzivă „și-și”, mai degrabă decât o poziție exclusivistă „sau-sau”.

Lista mea de puncte din agenda noului Conciliu de la Niceea este excesiv de ambițioasă. Dar prilejul pe care îl reprezintă această agendă de a unifica și a da impuls Bisericii este la fel de enorm. Aceasta cuprinde:

  • O viziune mai actualizată despre Dumnezeu. Înțelegerea noastră nouă și în schimbare rapidă a universului, cunoașterea noastră tot mai profundă a imaginilor lui Dumnezeu din alte tradiții religioase, chestiunile care ne interpelează atât de profund despre posibilitatea ca Dumnezeu să împiedice atât relele morale, cât și cele naturale, toate aceasta reprezintă pentru Biserică o provocare de a se concentra mai mult asupra lui Dumnezeu ca mister, necunoscut și incognoscibil, decât asupra lui Dumnezeu ca Ființă Supremă veșnic imobilă, atotștiutoare și omnipotentă a neoplatonismului din secolul al IV-lea.
  • O înțelegere mai largă a lui Isus. Studiile biblice moderne au dezvăluit multe despre viața și slujirea lui Isus – ca evreu, ca rebel, ca lider al mișcării Împărăției lui Dumnezeu – și toate acestea trebuie să-și găsească locul alături de afirmațiile tradiționale despre naștere, despre consubstanțialitate și întrupare.
  • O înțelegere mai extinsă a mântuirii. Ortodoxia niceeană s-a concentrat pe moartea și învierea lui Isus ca evenimente soteriologice definitive. În această poziție era implicită credința că omenirea trebuia să fie salvată de păcat prin intermediul crucii și al învierii. Dar studiile recente ne-au arătat că mântuirea de păcat prin moarte și înviere nu era singura paradigmă soteriologică care a existat printre primii creștini. În mod similar, filosofia existențialistă contemporană și psihologia clinică au scos la iveală un model de integritate personală centrat pe autocunoașterea prin terapie și introspecție drept cheie pentru sănătatea și bunăstarea mintală. Pe baza acestor progrese, trebuie amplificată înțelegerea noastră despre mântuire pentru a include învățăturile lui Isus despre nevoia de a depăși ignoranța de sine.
  • O înțelegere mai profundă a revelației. Biserica primară stabilea că revelația lui Dumnezeu în Cristos s-a încheiat cu moartea ultimului apostol. Cu scopul de a combate amenințarea gnosticilor, Biserica de la începuturi afirma că învățăturile autentice ale lui Isus au fost primite și înțelese numai de apostoli și că aceste adevăruri continuau să fie comunicate cu acuratețe și cu autoritate doar de către urmașii lor, episcopii. Fără a nega succesiunea apostolică, Biserica trebuie să afirme că voința divină continuă să fie revelată astăzi tuturor celor care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu.
  • O înțelegere mai deplină a autorității și a slujirii. Scrierile creștine timpurii recent descoperite, cum ar fi Evanghelia Mariei, evidențiază modul în care femeile desfășurau roluri importante de conducere în Biserica primară, roluri care au fost suprimate în decursul timpului. Noul Conciliu de la Niceea ar putea genera o nouă privire asupra modului și persoanelor care trebuie să exercite autoritatea în Biserică și asupra candidaților care pot fi hirotoniți pentru slujirea liturgică.
  • Un canon mai extins al Scripturii. Fără a modifica canonul actual, Biserica ar trebui să întreprindă o revizuire atentă a acelor texte considerate eretice de Biserica primară – din rațiuni care puteau avea un sens la acea vreme – și să extindă canonul Scripturilor creștine pentru a include scrieri care par coerente cu interpretările reînnoite despre Dumnezeu, Isus, mântuire, revelație și autoritate descrise mai sus.
  • Un nou crez. Având în vedere tot ce s-a spus, nu ar fi momentul ca Biserica să formuleze un nou Crez niceean, un Crez pentru secolul XXI, care să articuleze elementele centrale ale creștinismului în modul în care le-am înțeles și afirmat, pornind de la încheierea Crezul de la Niceea din 381? De fapt, noul Crez de la Niceea nu ar fi nicidecum „nou”: ar îngloba înțelegerea mai profundă și mai completă a misterelor creștine transmisă de 17 secole de cercetare, reflecție și experiență de viață, sub îndrumarea și inspirația Duhului Sfânt.

Un nou Conciliu de la Niceea este o ocazie de aur pentru Biserică de a-și face principalele sale învățături mai relevante, mai transformatoare și mai incluzive. Acesta este momentul: oportunitatea noastră de a construi o masă mai mare pentru ospățul Domnului.

Mark Etling, 24 iunie 2013

Articol publicat pe adista.it și republicat pe teologhe.org

Sorsa: Coordinamento Teologhe Italiane